Bienala de la Veneția 2026, prima zi, miercuri, 6 mai, Giardini, Pavilionul Central, Expoziția internațională In Minor Keys, partea a doua.
De jur-împrejur, ceea ce, superior, eurocentric, numeam (numim) artă naivă. Sau artă brută. Ca - doar - potențial revigorant al artei, ca rezervă de vitalitate a Artei, ca materie a ei. De fapt, artă vitală. Artă înțeleaptă. Artă neseparată de viață, adică inclusă în viață tocmai ca necesară deplasare și dislocare ("înstrăinare").
(Perspectiva "sudică", extra-occidentală ne arată, ne reamintește că) Arta este naivitate, adică înțelepciune. Cea care își pune aceleași întrebări în fața istoriei care (aparent) se schimbă (care propune schimbarea permanentă ca provocare a contingenței și imanenței), care refuză să se obișnuiască cu ceea ce vine (adică în primul rînd cu schimbarea, altfel decît cea ideală, regulator-propulsivă) și care repetă, deci, "papagalicește" principiile de bază. Arta - înțelepciunea - naivitatea.
Trebuie să ne întrebăm încă o dată, serios, cu gravitate, cu dorință de înțelepciune (adică filosofic), ce este arta. Și de ce este arta. Abia acum. Din această nouă/veche perspectivă "integratoare": arta ca dislocare, ca deplasare, ca decalare integrată, adică alteritatea inclusă (sau alipită, la îndemînă) ca posibilitate, ca șansă, ca "spațiu de manevră" și "marjă de libertate", alteritatea transcendentală (transcendentalul ca marjă de alteritate), pentru libertate. Alteritate = Libertate. Posibilitatea de a nu ne reprezenta, deci de a nu fi permanent una cu noi înșine, prizonierii Identicului, ai Aceluiași. "Il n'y a pas d'instauration de la vérité sans une position essentielle de l'altérité. La vérité, ce n'est jamais le même. Il ne peut y avoir de vérité que dans la forme de l'autre monde et de la vie autre" (Michel Foucault, Le Courage de la vérité).
Arta, manifestare independentă a marjei de alteritate.
Avangardele istorice (ca manifestare a unei conștiințe încărcate, ca expresie a refulatului Occidentului) i-au "spoliat" cumva, imperialist fără să vrea, dar inevitabil, pe extra-occidentali? Copiindu-i? Se poate pune problema chiar și așa.
Primii, originarii, par astăzi secunzi - și nu doar cronologic ("întîrziați"), ci valoric ("mimetici", "minori") - pentru că au fost spoliați de către colonizatori (fie ei - unii dintre ei - bine-intenționați). Și acum apar istoric după, "în cheie minoră". Ce perversiune! Ce pervertire! Ce răsturnare a - pur și simplu - ordinii firești!
Pavilionul SUA este fix pe gustul directorului Bienalei, sau cum ar trebui să arate, în cel mai bun și permisiv caz, arta din perspectiva noii extreme drepte: artă nu doar informă (formal), ci amorfă moral, plasticitatea înțeleasă ca maleabilitate (lucrurile rămîn așa cum cad, adică să rămînă materie supusă, infinit "masticabilă", artă-chewing gum pentru ființe și societăți-cocă). Arta ca odihnă și diversiune, artă "neutră", i. e. neutralizantă, artă fals ne-politică, "artă" de diversiune, fără nicio legătură cu prezentul. Artă reacționar politică.
E drept că arta contemporană, mai cu seamă (pop) americană, dar și în general multă (căci trebuie privită în primul rînd cantitativ) artă contemporană, decade de multe ori în entertainment, predîndu-se astfel singură considerării ei ca pauză de odihnă de la realitate, de la actualitate, de la prezent, adică de la realism, de la, tocmai, contemporaneitate, de la war business as usual. Dar arta nu poate fi "netezită" total. Chiar și ca simptom, o umbră de critică, de reflex reflexiv, persistă în ea, poate fi întrevăzută și extrapolată, atribuită și folosită. Arta nu poate să nu fie politică, chiar și prin lipsă, fugă sau cantonare (auto-excludere). Manifestarea, exprimarea, materializarea înseamnă deja alterare, alterizare: "position essentielle de l'altérité".
De jur-împrejur, ceea ce, superior, eurocentric, numeam (numim) artă naivă. Sau artă brută. Ca - doar - potențial revigorant al artei, ca rezervă de vitalitate a Artei, ca materie a ei. De fapt, artă vitală. Artă înțeleaptă. Artă neseparată de viață, adică inclusă în viață tocmai ca necesară deplasare și dislocare ("înstrăinare").
(Perspectiva "sudică", extra-occidentală ne arată, ne reamintește că) Arta este naivitate, adică înțelepciune. Cea care își pune aceleași întrebări în fața istoriei care (aparent) se schimbă (care propune schimbarea permanentă ca provocare a contingenței și imanenței), care refuză să se obișnuiască cu ceea ce vine (adică în primul rînd cu schimbarea, altfel decît cea ideală, regulator-propulsivă) și care repetă, deci, "papagalicește" principiile de bază. Arta - înțelepciunea - naivitatea.
Trebuie să ne întrebăm încă o dată, serios, cu gravitate, cu dorință de înțelepciune (adică filosofic), ce este arta. Și de ce este arta. Abia acum. Din această nouă/veche perspectivă "integratoare": arta ca dislocare, ca deplasare, ca decalare integrată, adică alteritatea inclusă (sau alipită, la îndemînă) ca posibilitate, ca șansă, ca "spațiu de manevră" și "marjă de libertate", alteritatea transcendentală (transcendentalul ca marjă de alteritate), pentru libertate. Alteritate = Libertate. Posibilitatea de a nu ne reprezenta, deci de a nu fi permanent una cu noi înșine, prizonierii Identicului, ai Aceluiași. "Il n'y a pas d'instauration de la vérité sans une position essentielle de l'altérité. La vérité, ce n'est jamais le même. Il ne peut y avoir de vérité que dans la forme de l'autre monde et de la vie autre" (Michel Foucault, Le Courage de la vérité).
Arta, manifestare independentă a marjei de alteritate.
Avangardele istorice (ca manifestare a unei conștiințe încărcate, ca expresie a refulatului Occidentului) i-au "spoliat" cumva, imperialist fără să vrea, dar inevitabil, pe extra-occidentali? Copiindu-i? Se poate pune problema chiar și așa.
Primii, originarii, par astăzi secunzi - și nu doar cronologic ("întîrziați"), ci valoric ("mimetici", "minori") - pentru că au fost spoliați de către colonizatori (fie ei - unii dintre ei - bine-intenționați). Și acum apar istoric după, "în cheie minoră". Ce perversiune! Ce pervertire! Ce răsturnare a - pur și simplu - ordinii firești!
Pavilionul SUA este fix pe gustul directorului Bienalei, sau cum ar trebui să arate, în cel mai bun și permisiv caz, arta din perspectiva noii extreme drepte: artă nu doar informă (formal), ci amorfă moral, plasticitatea înțeleasă ca maleabilitate (lucrurile rămîn așa cum cad, adică să rămînă materie supusă, infinit "masticabilă", artă-chewing gum pentru ființe și societăți-cocă). Arta ca odihnă și diversiune, artă "neutră", i. e. neutralizantă, artă fals ne-politică, "artă" de diversiune, fără nicio legătură cu prezentul. Artă reacționar politică.
E drept că arta contemporană, mai cu seamă (pop) americană, dar și în general multă (căci trebuie privită în primul rînd cantitativ) artă contemporană, decade de multe ori în entertainment, predîndu-se astfel singură considerării ei ca pauză de odihnă de la realitate, de la actualitate, de la prezent, adică de la realism, de la, tocmai, contemporaneitate, de la war business as usual. Dar arta nu poate fi "netezită" total. Chiar și ca simptom, o umbră de critică, de reflex reflexiv, persistă în ea, poate fi întrevăzută și extrapolată, atribuită și folosită. Arta nu poate să nu fie politică, chiar și prin lipsă, fugă sau cantonare (auto-excludere). Manifestarea, exprimarea, materializarea înseamnă deja alterare, alterizare: "position essentielle de l'altérité".