Un Moromete evreu şi sfîrşiturile modernităţii

Complot împotriva Americii, cel mai recent (2004) roman al lui Philip Roth (tradus la editura Polirom de Fraga Cusin), considerat cel mai mare romancier american actual (urmaş imediat al lui Saul Bellow), este, la rîndul său, considerat cel mai important roman al autorului. Este o ficţiune, o distopie satiric-politică aşa cum numai anglo-saxonii, cu sensibilitatea şi imaginaţia lor politică, urmaşi ai lui Morus, Swift, Huxley şi Orwell, ştiu să scrie. La începutul celui de-al doilea război mondial, Roosevelt nu mai cîştigă cel de-al treilea mandat de preşedinte, este învins de Charles Lindbergh, eroul întemeietor al erei aeronautice, care, şantajat de Hitler, instaurează, sau mai precis declanşează fascismul antisemit în America (căci fascismul e în fiecare din noi, nu aşteaptă decît să i se dea voie să se manifeste). Roth nu face decît să transpună ceea ce s-a întîmplat în Europa asupra societăţii americane, încercînd, astfel, dacă se poate, mai ales în contextul actual al domniei prelungite a neoconservatorilor reprezentaţi de administraţia Bush, să vaccineze patria democraţiei împotriva unei inexperienţe istorice, aceea a totalitarismului, maturizînd ficţional societatea americană cu o experienţă, din fericire, lipsă. Umple catharctic un gol.

"Frica era pretutindeni, expresia ei era pretutindeni" - scrie Roth -, "în ochii protectorilor noştri mai ales, expresia care apare în fracţiunea de secundă după ce-ai încuiat uşa şi îţi dai seama că n-ai cheia. Nu-i mai observasem pînă atunci pe adulţi, toţi neajutoraţi, bîntuiţi de aceleaşi gînduri. Cei mai puternici dintre ei se străduiau din răsputeri să fie calmi şi curajoşi şi să aibă un ton realist cînd ne spuneau că grijile noastre aveau să ia sfîrşit în curînd şi viaţa avea să-şi reia cursul normal, însă atunci cînd dădeau drumul la radio la ştiri erau copleşiţi de viteza cu care se întîmplau toate relele" (p. 307).

Scris din perspectiva unui copil de nouă ani, Complot împotriva Americii este un roman despre părinţi, amintind, în sens perfect universalist (un universalism al umanităţii sub teroare), de nişte contemporani stricţi ai acestei familii de evrei americani, familia Moromete din Cîmpia Dunării.

Îmi propun să revin asupra acestui bogat şi puternic roman, dar, deocamdată, aş vrea să lansez două ipoteze privitoare la atît de disputatul sfîrşit al modernităţii.

Pe de o parte, se poate spune că adevăratul sfîrşit al modernităţii, dincolo de toate precipitatele şi atît de performativele postmodernisme, hipermodernisme şi ultramodernisme (cum nu încetează a fi modulată, expresiv, teribila dorinţă de a pune odată capăt modernităţii, de a ieşi odată pentru totdeauna din teroarea modernităţii), va avea (nu a avut încă) loc abia în momentul cînd societăţile noastre nu se vor mai baza, energetic, pe hidrocarburi. ("Era electricităţii", aşa cum o reduce incomplet Marshall McLuhan, e derivată şi dependentă de sursele de energie, reprezintă un produs al acestora.)

Pe de altă parte însă, sfîrşitul modernităţii a avut deja loc odată cu înfrîngerea, cu discreditarea şi cu dispariţia adulţilor, după totalitarismele secolului XX.

Între acest "va avea loc" şi "a avut deja loc", în această ruptură şi desincronizare la sine a prezentului trăim noi azi, în această anacronicitate. Într-o societate tot mai infantilizată, condusă nu de copii, ci de adulţi puerilizaţi, care nu-şi mai ating nicicînd vîrsta maturităţii. În momentul de faţă, maturizarea a devenit imposibilă, trăim în prizonieratul unei copilării dezabuzate, falsificate, pe cît de frenetică, pe atît de sătulă de ea însăşi.