Semiologia bâtei

"Forma mesajului reprezintă mesaj" (Marshall McLuhan)
"Vocaţia inteligenţei este de a face lucrurile, dacă nu chiar foarte clare,
măcar atât de clare pe cât este cu putinţă." (Alexandru Paleologu)

Limbajul oricărei ştiinţe tinde să se specializeze, să se complexifice şi să se izoleze după legile imuabile ale creşterii trunchiului şi adăugării frunzelor de varză în condiţii de seră. Că s-a întâmplat astfel cu medicina - încât pacientul ajunge să aibă două dureri: una a bolii şi una a faptului că nu înţelege nimic din limbajul în care ea i se descrie, rămânând în imposibilitatea de a şti "ce are" - nu ne va mira prea tare. Limbajul specializat şi ermetic creează autoritate celui ce-i vehiculează în faţa neştiutorului şi, astfel, sumele reclamate pentru un tratament pot creşte. Că se întâmplă astfel în politică, administraţie, învăţământ universitar, magistratură - domenii care aduc foloase materiale demagogilor, iar are o explicaţie. Când însă discursul iese din sfera înţelegerii în domeniul exegezei şi hermeneuticii culturale de speţă artistică sau filosofică, lucrurile nu mai au nici o justificare pentru că se anulează chiar scopul acestui discurs, care este sporirea înţelegerii. Pentru a fi mai expliciţi vom cita: "Se pot analiza obiceiurile calendaristice - în speţă cele agrare - şi ceremonialele vieţii de familie şi din perspectivă actanţială, a participării unor performeri principali, temporar investiţi cu forţă magică, divinatorie, auspicial-augurală. În fine, mergând în profunzimea analizei semiotice a planului magico-ritual, sunt demne de relevat câteva similitudini în privinţa prezenţei unor obiecte şi substanţe cu virtuţi apotropaice, profilactice şi curative, auspiciale şi augurale." (s.n.) "Legarea rodului corespunde stării darului, ambele momente fiind de o mare şi decisivă potenţialitate sacră. Acestea sunt subliniate de rituri negative (interdicţii), dar şi pozitive (prescripţii) omologabile în sistemul de obiceiuri analizate. Femeile şi fetele nu torceau, nu coseau, nu fierbeau rufe..."

Este de presupus că "perspectiva actanţială" care este doar citată, fără a-i fi arătat conţinutul - şi care este definită ca "participare a unor performeri principali, temporar investiţi cu forţă magică, divinatorie, auspicial-augurală" (nu ştim cât câştig aduce în text prezenţa unei sintagme şi apoi definirea, explicarea ei) aşadar, este de presupus că perspectiva aceasta este a ţăranului. Ţăranul este numit "actant" şi "performer", iar vracii, probabil, performeri principali investiţi cu... şi aici (vezi mai sus) urmează o serie de neologisme aflate în sinonimie, a căror înşiruire nu face decât să arunce textul în redundanţă, să-i scoată din zona înţelesului simplu, lesne de transmis. Cui foloseşte o astfel de terapie de limbaj? De ce sunt în rând înşirate virtuţile apotropaice, profilactice, curative, augurale şi auspiciale? Dacă am spune: "avem în faţă un lan de grâu, grâu, grâu, grâu, grâu!" am fi luaţi în seamă ca nişte oameni serioşi, sau am fi priviţi ca nişte inşi care "strică vorbele în seamă de nimic", care-şi "răcesc gura de pomană"? Dacă o femeie nu are voie să toarcă, să înţelegem că avem de-a face cu un rit negativ care subliniază legarea rodului şi starea darului? Amândouă - acestea din urmă - de o mare şi decisivă potenţialitate sacră? La ce se referă această decisivă potenţialitate sacră?

Continuăm cu citatele pentru a mai face un pas prin hăţişurile limbajului etnologiei:

"Pentru omul arhaic universul este imaginat dintr-o perspectivă sacrală, iar simbolul cosmologic o realizează astfel. Modelul exemplar al oricărei creaţii ne apare astfel cosmogonia, o repetare simbolică prin care se explică toate lucrurile. Haosul şi actul iniţial de la care au pornit toate sunt permanent reactualizate." "Inteligenţa, loialitatea, hărnicia albinei mereu în mişcare au determinat pe fârtatul să apeleze la acest animal mirific. Albina participă după crearea pământului la echilibrul său în univers, deci la statornicia, la stabilitatea primordială şi universală pentru că pământul este imaginat că se sprijină pe şase stâlpi din ceară curată, adică a albinelor." (s.n.)

"Faptul că matca este androgină îi conferă simbolism unic sacral, ceea ce l-a determinat pe om să acorde albinei si semnificaţii cosmice. Călătoria ei spre înaltul cerului, spre soare, acolo unde sălăşluieşte creatorul, forţa vieţii, a ordinii pe pământ şi în univers, i-a dat semnificaţii sacrale dar şi cosmice. Omul a venit în relaţie cu caracterul sacrului biocosmic al albinei şi s-a manifestat în atitudinea faţă de ea, în imaginaţia lui despre ea în cadrul mediului natural exprimată plastic prin creaţiile folclorice." (s.n.)

Dacă aşa stau lucrurile cu albina, dacă despre această insectă se poate vorbi în termenii androginismului care-i conferă un simbolism unic sacral, iar caracterul sacrului biocosmic o defineşte şi cu el putem intra în relaţie, să urcăm puţin în regnuri şi să vedem ce se întâmplă cu limbajul etnologic atunci când se aplică lumii animalelor, mai precis oilor, mai concret mioriţei.

Pentru a surprinde dintr-o privire această aplicaţie vom cita din sumarul extinsului studiu a lui Mihai Brînda despre balada Mioriţa: Erudiţie şi risc; Reculul mitologic; Recurenţa mitică; Nostalgii pozitiviste; Ritualiştii; Nostalgia eposului pastoral; Remanenţe totemice; Formule tranzitive; Modelul paraistoric; Hermeneutică şi arhetipologie; Difuziune şi poligeneză, Dominante orizontale la fenicieni, Secularizare şi redundanţă; Sinteza cristică; Surprizele sincronismului.

Dacă secţiunile studiului citate până aici se referă la Critică şi Construcţie şi la Jertfa Creatoare ca prime două capitole, al treilea capitol are secţiuni referitoare strict la balada Mioriţa. Despre balada Mioriţa se discută în următorii termeni: Cadrul ocultaţiei; Compoziţia iniţiatică a grupului; Coincidenţia opozitorum; Timpul ocultaţiei; Moartea creatoare şi compensatorie; Entitatea feminină; Postul divinatoriu sau recuperator; Precizări despre catabază; Nomen est omen. Animalul psihopomp. Dubitatea morţii; Catabaza. Membra disjecta. Decapitarea; Din nou Herodot, Determinantele anastazei. Prana; Lamentaţia liturgică şi jertfa recuperatoare; Personajul recuperator şi terapeut; Thanatos şi eros. Hierogamia; Epifania; Mithos. Epos. Ethnos.

Când textul se desfăşoară ca să înţelegem ceva din preţioasele nume ale secţiunilor, aflăm că animalul psihopomp este câinele şi mai aflăm că şi unele păsări sunt psihopompe. "În polisemia funcţională a valorizării simbolice a câinelui" se pare că "numitorul comun este tocmai relaţia lui cu lumea Infernului." Mai departe, când ni se explică cum stăm în Mioriţa cu catabaza şi membra disjecta ni se spune că "formula de cea mai mare petulanţă" este cea a alegerii locului înhumării şi faptul că păstorul cere ca loc ba "târla oilor", ba "zăvoiul de oi", ba "sub fundul găleţilor", în diferite variante, ar putea reprezenta "o stranie aspiraţie spre ubicuitate funerară" sau "o simplă figură de stil exprimând ataşamentul lui faţă de ambientul profesional".

Autorul mai lămureşte înţelesurile baladei şi prin alte formulări din care cităm la repezeală: "un ritual de panspermie al zeului, sau, mai abstras sinele compus din şi descompus în universal"; "caracterul stenic şi angajat fizic al atitudinii păstorului", "agresorii lasă la latitudinea păstorului alegerea formelor imolării"; "tăierea capului e forma eufemizată a ablaţiunii falusului"; "caracterul vernacular al mitului originar"; "în cazul unui omor prin agresiune pentru rapt"; "polimorfia formelor sacrificiale"; "Fluierul - un partener de colocvium catharactic în singurătăţile montane"; "Instrumentele aerofone solicitate de păstor... au funcţia de a pregăti, de fapt, anastaza şi epifania lui, subliniind caracterul iniţiatic al morţii"; "Asimilând baltagul ca o formă autohtonă a securii bipane, vom adăuga disponibilităţile funcţionale ale arsenalului păstorului, nu numai pe cele de pătrundere, ci şi pe cele resurecţionale, nu numai pe cele catabatice, ci şi pe cele anabatice" "Funcţia resurecţională e şi mai clar conturată în semiologia bâtei"; "Jertfa se realizează prin autoflaglarea tocmai a personajului recuperator" (s.n.)

Dacă ar fi să încercăm un portret al păstorului mioritic în limbajul Brînda, am vorbi despre un om aflat între catabază, anabază şi epifanie, înconjurat de animale psihopompe, aspirant la ubicuitatea funerară şi ataşat ambientului profesional, cântăreţ la instrumente aerofone, având un arsenal resurecţional evident în semiologia bâtei.

Nu vom continua analiza stufosului studiu (525 pagini) despre Mioriţa pentru că ne cuprinde teama; teama şi cutremurul - cum spunea un filosof. În întregime el se răsfaţă într-o ceaţă lingvistică.

Am putea continua exemplificările cu mulţi alţi autori, sintagme şi formulări preţioase, dar confuze, însă credem că este suficient pentru a susţine acum, în final, câteva aprecieri asupra acestui limbaj specializat.

Nu contestăm conţinutul studiilor citate şi nici ale altora. Cel mai adesea, acesta aduce perspective noi în înţelegerea semnificaţiilor unor datini şi obiceiuri din lumea rurală. Ciudat este, însă, că autorii nu găsesc o cale mai bună de a-şi exprima opiniile.

Ce probleme ridică un astfel de limbaj?

 1. El închide într-un cerc mic, ultraspecializat comunicarea din domeniu. Nu pare ciudat că o realitate atât de extinsă cum este comunitatea şi mentalitatea rurală, rămâne - la nivel de "comunicare ştiinţifică" - izolată într-o seră în care bucuriile sunt puţine şi neologismele proliferează într-o stufoasă şi sufocantă rătăcire?! Nu este ciudat că avem de-a face cu o întreprindere care, deşi sancţionată cu eşec încă de Rebreanu, îşi continuă producţia creând stocuri de fraze care nu folosesc nimănui?! Spune Rebreanu: "Aşa cum au fost condamnate să dea greş sforţările filologilor de odinioară cari au vrut s-o relatinizeze ca şi ale altor reformatori mai mari cari au încercat s-o rumânizeze prin reînvierea slavonismelor eliminate de evoluţia ei firească, acelaşi rezultat trebuie să-l aibă şi tendinţa unor scriitori şi gazetari de a o urbaniza cu orice preţ, împrumutând din limbi străine nu numai cuvinte, dar şi construcţii gramaticale şi sintactice, socotind probabil, ca şi oarecari predecesori ai lor de-acuma două-trei secole, că româneasca poporului e proastă şi nu-i bună de nimica..." (s.n.)

 2. Greu de tradus româneşte, acest limbaj este şi mai greu de tradus în limbi străine. Ce va înţelege un străin din "semiologia bâtei", din "ubicuitatea funerară", "caracterul sacrului biocosmic al albinei", din "forţa auspicial-augurală" sau din "perspectiva actanţială"?... Un francez, un german, un englez?... Am văzut că într-o spectaculoasă aproximare s-a reuşit echivalarea în franceză a versurilor din balada lui Iovan Iorgovan care spun aşa: "Iovan Iorgovan / fiu de moţâlcan / şi de moliftău". E mai uşor de echivalat aşa ceva în argoul francez decât "exactitatea" unor formulări precum cele recenzate aici.

De ce este necesară traducerea textelor? Pentru că la fel de important cum este să ne vorbim nouă despre noi, să ne definim ca popor şi spiritualitate, este să le vorbim celorlalţi europeni despre români şi asta, pe limba lor. Studiile de o aşa calitate ratează compatibilitatea cu alte culturi.

 3. Dacă abia ni le putem traduce nouă, din română în română, şi nu le putem traduce în alte limbi, cui folosesc aceste sforţări teoretice? Ţăranul nu va afla niciodată că acolo se vorbeşte despre el, intelectualul nu se va simţi în stare să urmărească aşa demonstraţii, străinul este interzis de la lectură... Cui foloseşte acest tip de text? Sporirii bibliografiei pe un domeniu, obţinerii unor grade ştiinţifice, sporirii tainei ce ne-nconjoară?

Întrebările acestea rămîn.


P. S. O Mioriţă a etnologilor ne imaginăm noi că ar putea arăta cam aşa:

Într-un cadru epic
Definit eclectic
Stau în anabază
Vin din catabază
Descind filogenetic
Pe un fond sincretic
Trei turme de miei
Cu trei performeri
Unu e moldav
Genealogic slav
Altu e vrîncean
Neam aborigean
Altu-i fino-ugric
Sacru şi liturgic
Iar cel ugrican
Şi cu-aborigean
Mări colocviră
Şi chintesenţiră
În crepusculare
Ca să mi-l omoare
Pe cel filoslav
Că-i mai psihiatric
Mai psihosomatic
Are oi multiple
Vagi stereotipe
Cai antropomorfi
Şi cîini psihopompi
Dar cea Mioriţă
Refuză nutriţia
O paşte inaniţia
Şi spune ciobanului
Planul hierofanului
Şi despre osmoză
De apoteoză
Şi de imolare
Şi de compensare
De hierofanie
Şi epifanie
Păstorul duios
Şi testamentos
Se însoară-n cosmos
C-o stea din haos
Mesaj incestuos
Trimite-n epos
Măicuţă bătrînă
Cu brîul de lînă
Mitologizează
Şi-aşa ocultează
Şi disimulează
Că s-a însurat
Incomensurabil
Într-un timp durabil.

(Notă: Acest text a cîştigat unul din premiile Concursului LiterNet Completează spaţiul mioritic!)