The Hours - capitolul 1

Citiţi prologul acestei cărţi.
Citiţi cronici ale filmului The Hours.


Mai sînt de cumpărat florile. Clarissa simulează exasperarea (deşi îi place să facă astfel de comisioane), o lasă pe Sally să facă curăţenie în baie şi fuge, promiţînd că se va întoarce într-o jumătate de oră.

New York City. La sfîrşitul secolului XX.

Uşa vestibulului se deschide spre o dimineaţă de iunie atît de frumoasă şi curăţită, încît Clarissa se opreşte în prag, ca la marginea unei piscine, privind cum apa turcoaz se loveşte de plăcile de ceramică şi dîrele lichide ale soarelui tremură în adîncuri albastre. Ca şi cum ar sta la marginea unei piscine, amînă o clipă saltul, atingerea rapidă a suprafeţei răcoroase, şocul pur al scufundării. New York-ul, în decrepitudinea lui înţepenit-cafenie şi cu tot tumultul lui, cu declinul lui nesfîrşit, naşte mereu dimineţi de vară ca aceasta; dimineţi invadate de peste tot de afirmarea atît de hotărîtă a vieţii noi, încît este aproape comică, asemenea unui personaj din desenele animate care îndură pedepse nesfîrşite şi oribile şi scapă mereu nevătămat, gata s-o ia de la capăt. Încă o dată, în acest iunie copacii de-a lungul West Tenth Street au dat frunze mici din bucăţelele mizeriei de cîine şi din ambalajul aruncat în care stau. Încă o dată, în jardiniera de la fereastra bătrînei de alături, plină ca de obicei cu muşcate ofilite din plastic, vîrîte în mizerie, a înmugurit o păpădie.
Ce înfiorare, ce şoc, să trăieşti într-o dimineaţă de iunie, înfloritoare, scandalos de privilegiată, doar cu o cumpărătură simplă de făcut. Ea, Clarissa Vaughan, o fiinţă obişnuită (de ce să mai încerci s-o negi la vîrsta asta?) are de cumpărat flori şi de dat o petrecere. În timp ce Clarissa coboară din vestibul, pantoful îi intră în contact ferm cu piatra stropită cu mică a primei trepte. Are cincizeci şi doi de ani, doar cincizeci şi doi de ani, şi se bucură de o sănătate neobişnuită. Se simte în toată fibra ei la fel de bine ca în ziua aceea la Wellfleet, cînd avea optsprezece ani şi ieşea prin uşile de sticlă spre o zi la fel ca aceasta, proaspătă şi aproape dureros de clară, exultînd de sevă. Libelulele zburau în zigzag printre trestii. În aer plutea un miros de iarbă, potenţat de seva pinilor. Richard a venit în spatele ei, i-a pus o mînă pe umeri şi a spus: "Hei, salut, Doamnă Dalloway". Numele de Doamnă Dalloway fusese ideea lui Richard - o preţiozitate aruncată într-o noapte de beţie în cămin, în timp ce-i dădea asigurări că Vaughan nu era un nume potrivit pentru ea. El spunea că ar trebui să aibă un nume inspirat după o mare figură a literaturii şi, în timp ce ea pleda pentru Isabel Archer sau Anna Karenina, Richard a insistat că Doamnă Dalloway este singura şi cea mai concludentă alegere. Era şi primul ei nume - un semn mult prea evident pentru a fi ignorat şi, mai mult decît atît, la mijloc era o chestiune mai profundă, de destin. Ea, Clarissa, nu era sortită să aibă parte de o căsătorie dezastruoasă sau să cadă sub roţile trenului. Era sortită să farmece, să prospere. Aşa că, Doamnă Dalloway a rămas şi va rămîne şi în continuare. "Nu-i aşa că-i frumos?" i-a spus Doamnă Dalloway în acea dimineaţă lui Richard. El i-a răspuns: "Frumuseţea e o curvă, mie îmi plac mai mult banii". El prefera vorbele de spirit. Clarissa, fiind cea mai tînără, singura femeie, simţea că-şi poate permite o anumită doză de sentimentalism. Dacă ar fi sfîrşitul lui iunie, ea şi Richard ar fi deja iubiţi. Ar fi trecut aproape o lună întreagă de cînd el părăsise patul lui Louis (Louis, fantezia cu băiatul de la fermă, întruchiparea vie a carnalităţii cu ochi leneşi) şi venise în al ei.
"Ei bine, mie îmi place frumuseţea", a spus ea. Îi luase mîna de pe umăr, muşcase vîrful arătătorului mai tare decît dorise. Avea optsprezece ani, era rebotezată. Putea face tot ce-şi dorea.

Pantofii Clarissei fac un zgomot uşor, de şmirghel, în timp ce coboară scara pentru a merge să cumpere flori. De ce nu priveşte cu mai multă gravitate norocul pervers de simultan al lui Richard ("o voce chinuită, profetică, a literelor americane") cu declinul lui ("Nu ai celule T, nu e una pe care s-o detectăm")? Ce se întîmplă cu ea? Îl iubeşte pe Richard, se gîndeşte tot timpul la el, dar probabil că iubeşte ziua ceva mai mult. Iubeşte West Tenth Street într-o dimineaţă obişnuită de vară. Se simte ca o văduvă şleampătă, proaspăt oxigenată sub vălul negru, cu ochii după bărbaţii disponibili aflaţi la priveghiul soţului ei. Dintre ei trei - Louis, Richard şi Clarissa - Clarissa a fost întotdeauna cea mai rece şi mai predispusă la aventuri romanţioase. A suportat să fie tachinată în această privinţă mai bine de treizeci de ani; de mult s-a decis să cedeze şi să se bucure de reacţiile ei voluptuoase, nedisciplinate, care, aşa cum spunea Richard, tind să fie la fel de nemiloase şi aprige ca ale unui copil precoce, deosebit de iritant. Ea ştie că un poet ca Richard s-ar arăta rece într-o asemenea dimineaţă, corectînd-o, dînd la o parte urîţenia accidentală apărută simultan cu frumuseţea accidentală, căutînd adevărul economic şi istoric în spatele acestor case vechi din cărămidă, al desenelor complicate în piatra austeră a bisericii episcopale şi în spatele acestui bărbat slab, între două vîrste, care îşi plimbă terrierul Jack Russell (brusc au apărut peste tot pe Fifth Avenue căţeluşii ăştia agresivi şi jucăuşi, cu picioare crăcănate), în timp ce ea, Clarissa, se bucură pur şi simplu, fără nici un motiv anume, de prezenţa caselor, a bisericii, a omului şi a cîinelui. E o copilărie, ştie asta. Nu are măsură. Dacă ar fi s-o exprime public (acum, la vîrsta ei), această iubire a eului ar încadra-o în categoria proştilor şi naivilor, a creştinilor cu chitare acustice sau a soţiilor care au consimţit să fie inofensive în schimbul unui acoperiş. Totuşi, această dragoste fără discriminare o simte ca fiind total serioasă, de parcă tot ce există pe lume este parte a unei intenţionalităţi necuprinse, de nepătruns, de parcă tot ce există pe lume are un nume secret, un nume care nu poate fi comunicat prin limbaj, fiind, de fapt, vederea şi pipăirea lucrului însuşi. Această fascinaţie perpetuă, statornică este ceea ce crede ea că e sufletul ei (un cuvînt jenant, sentimental, dar cum să-l numeşti altfel?), acea parte care, după toate probabilităţile, ar putea să supravieţuiască morţii trupului ei. Clarissa nu vorbeşte nimănui despre asta. Nu-şi manifestă sentimentele şi nu e expansivă faţă de ceilalţi. Scoate exclamaţii doar în faţa manifestărilor prea evidente ale frumosului, şi chiar atunci reuşeşte să afişeze o anumită reţinere adultă. Frumuseţea e o curvă, spune ea uneori, banii îmi plac mai mult.
În seara aceasta va da o petrecere. Va umple camerele apartamentului cu mîncare şi flori, cu oameni influenţi şi spirituali. Îl va ghida pe Richard, va fi atentă să nu se surmeneze, apoi îl va însoţi în centru să-şi primească premiul.
Îşi îndreaptă umerii cît stă la intersecţia dintre Eighth Street şi Fifth Avenue, aşteptînd lumina verde a semaforului. Iat-o, se gîndeşte Willie Bass, care trece pe lîngă ea în unele dimineţi aproape prin acelaşi loc. Fosta frumuseţe, bătrîna hippie, cu părul tot lung şi sfidător de cărunt, făcîndu-şi rondul ei de dimineaţă în jeanşi şi în cămaşă bărbătească de bumbac, şi cu un fel de papuci indigeni (India? America Centrală?) în picioare. Mai păstrează o anume seducţie sexuală, un anume farmec boem, de vrăjitoare bună, şi totuşi, în această dimineaţă face o figură tragică, cum stă dreaptă, în cămaşa ei largă şi pantofii exotici, rezistînd forţei gravitaţiei, o femelă-mamut, deja pînă la genunchi în gudron, odihnindu-se între două eforturi, stînd mare şi mîndră, aproape nonşalantă, prefăcîndu-se că meditează la iarba fragedă care aşteaptă pe ţărmul îndepărtat, pînă cînd începe să aibă certitudinea că va rămîne acolo, singură, după lăsarea întunericului, la ieşirea şacalilor. Aşteaptă răbdătoare lumina. Probabil că acum douăzeci şi cinci de ani a fost spectaculoasă; mai mult ca sigur că bărbaţii au murit fericiţi în braţele ei. Willie Bass este mîndru de abilitatea lui de a discerne istoria unei figuri; de a înţelege că aceia care sînt acum bătrîni au fost tineri odată. Lumina se schimbă şi el porneşte mai departe.
Clarissa traversează Eighth Street. Iubeşte la disperare televizorul mort şi abandonat lîngă bordură, lîngă un pantof alb din piele, cu toc înalt. Iubeşte căruciorul vînzătorului, plin vîrf cu broccoli, piersici şi mango, fiecare cu eticheta de carton pe care e scris preţul năpădit de semne de punctuaţie: "1,49USD!!", "3 la UN DOLAR!?!", "50 de cenţi FIEC!!!!!". În faţă, sub Arc, o bătrînă, într-o rochie închisă la culoare şi bine croită, pare să cînte, staţionată exact între statuile gemene ale lui George Washington, ca luptător şi politician, cu feţele lor mîncate de vreme. Te mişcă înghesuiala şi palpitul oraşului, harababura, viaţa lui nesfîrşită. Ştii povestea Manhattanului, pămîntul pustiu, cumpărat pe un şirag de mărgele, dar îţi e imposibil să crezi că nu a fost întotdeauna un oraş, că dacă ai săpa sub el, ai găsi ruinele altuia, ale unui oraş mai vechi, apoi altele, şi altele. Sub cimentul şi iarba parcului (a traversat şi a ajuns în parc acum, unde bătrîna îşi dă capul pe spate şi cîntă) zac oasele celor îngropaţi în cîmpul olarului, peste care s-a turnat, pur şi simplu, asfalt acum o sută de ani, pentru a se construi Washington Square. Clarissa calcă peste trupurile celor morţi, în timp ce bărbaţi oferă în şoaptă droguri (nu ei) şi trei negrese trec vîjîind pe patine cu rotile, iar bătrîna cîntă strident iiiiii. Clarissa are un aer glumeţ şi jubilant, gîndindu-se la norocul ei, la pantofii ei buni (la reduceri la Barney's, dar totuşi); aici, la urma urmelor este mizeria sănătoasă a parcului, vizibilă chiar sub stratul de iarbă şi flori, aici sînt traficanţii de droguri (te-ar omorî, dacă s-ar ajunge la asta?) şi lunaticii, cei uluiţi şi contrariaţi, oamenii al căror noroc, dacă au avut vreodată, s-a dus. Cu toate acestea, ea iubeşte lumea pentru că este necioplită şi indestructibilă, şi ştie că, probabil, şi alţi oameni o iubesc, săraci şi bogaţi laolaltă, cu toate că nimeni nu invocă neapărat un motiv anume. Altfel de ce ne-am lupta să mergem mai departe, oricît de compromişi sîntem, oricît de lezaţi sîntem? Chiar dacă am ajuns într-o stare mai rea decît Richard, chiar dacă sîntem descărnaţi, plini de leziuni care ard, căcîndu-ne în pat, dorim cu disperare să trăim. Trebuie că are de-a face cu astea toate, se gîndeşte ea. Roţi zumzăind pe beton, şocul şi turbulenţa pe care le produc, fîşii de pulbere strălucitoare de apă ţîşnind din fîntînă, în timp ce bărbaţi fără cămaşă aruncă discuri de Frisbee, iar vînzătorii ambulanţi (din Peru, din Guatemala) scot un fum înţepător, de carne arsă din cărucioarele lor argintii, cu prelată; bătrîni şi bătrîne împingîndu-se după soare pe bănci, vorbindu-şi blînd, dînd din cap; behăitul claxoanelor şi zăngănitul chitarelor (grupul cel trenţăros de acolo, trei băieţi şi o fată, cîntă oare Eight Mile High?); frunzele sclipind în copaci, un cîine pătat alergînd după porumbei şi un radio aflat în trecere, care cîntă Always love you, în timp ce femeia în rochia închisă la culoare stă sub Arc şi face iiiiii.

Traversează piaţa, este împroşcată pe neaşteptate de apa din fîntînă, şi iată-l pe Walter Hardy, musculos, în şort şi maiou, mergînd cu paşi mari, atletici şi degajaţi spre parcul din Washington Square.
- Hei, Clare, o strigă Walter cu vioiciune, şi amîndoi trec printr-un moment jenant, gîndindu-se cum să se sărute. Walter îşi îndreaptă buzele către ale Clarissei, iar ea, instinctiv, îşi întoarce gura, oferindu-şi obrazul. Apoi îşi revine şi se întoarce peste o jumătate de secundă, aşa că buzele lui Walter îi ating doar colţul buzelor. Sînt atît de nenaturală, se gîndeşte Clarissa, ca o bunică. Mă topesc în faţa frumuseţilor lumii, dar mă opun, ca din reflex, să-mi sărut un prieten pe gură. Acum treizeci de ani Richard i-a spus că sub aparenţa ei de fată-pirat stau ascunse toate gesturile unei bune neveste de mahala, iar acum are revelaţia că spiritul ei este sărac, prea convenţional, fiind cauza multor suferinţe. Nu-i de mirare că fiică-sa are resentimente faţă de ea.
- Mă bucur să te văd, spune Walter. Clarissa ştie - poate, practic, să vadă - că, în acest moment, Walter îşi munceşte mintea să dezlege sensul complicatei ei personalităţi. Da, ea este femeia din carte, subiectul unui roman mult aşteptat al unui scriitor aproape legendar, dar cartea a fost ratată, nu-i aşa? A fost revizuită drastic, a alunecat tăcut, sub valuri. Ea este, decide Walter, ca o aristocrată deposedată de titlu, interesantă, dar fără să fie importantă. Îl vede cum ajunge la această concluzie. Zîmbeşte.
- Ce faci tu în New York într-o zi de sîmbătă? întreabă ea.
- Eu şi Evan stăm în oraş în weekendul acesta, zice el. Se simte mult mai bine cu cocteilul nou pe care-l ia, şi spune că vrea să meargă diseară la dans.
- Nu-i prea mult?
- O să-l am sub ochi. N-o să-l las să se surmeneze. Vrea doar să iasă în lume.
- Crezi că s-ar simţi în stare să vină la noi astă-seară? Dăm o petrecere pentru Richard, în onoarea Premiului Carrouthers.
- Ah, grozav.
- Ai aflat, nu?
- Sigur.
- Nu-i un premiu anual. Nu au o cotă anume de împlinit, ca la Nobel şi la celelalte. Pur şi simplu îl acordă cînd îşi dau seama de importanţa cuiva a cărui carieră este fără discuţie semnificativă.
- Asta-i grozav.
- Da, spune ea. Peste o secundă, adaugă: ultimul care l-a primit a fost Ashberry. Înaintea lui au fost Merrill, Rich şi Merwin.
Faţa lată şi inocentă a lui Walter este traversată de o umbră. Clarissa se întreabă: oare îl încurcă numele? Sau poate că este chiar invidios? Îşi imaginează că el însuşi ar putea să fie un pretendent la o asemenea onoare?
- Regret că nu ţi-am spus de petrecere de mai de mult, zice ea. Pur şi simplu nu mi-a trecut prin cap că eşti pe-aici. Tu şi Evan nu sînteţi niciodată în oraş în weekend.
Walter spune că o să vină, desigur, că-l va aduce şi pe Evan, dacă se simte în stare, deşi poate că ar vrea să-şi păstreze energia pentru dans. Richard o să fie furios să audă că l-a invitat pe Walter, iar Sally îi va ţine partea. Clarissa înţelege. Puţine lucruri sînt mai lipsite de mister ca dispreţul pe care oamenii îl manifestă adesea faţă de Walter Hardy, care a fost predestinat să împlinească patruzeci şi şase de ani în şepci de baseball şi Nike, care cîştigă sume obscen de mari scriind romane de dragoste despre încercările prin care trec tinerii cu muşchi impecabili, care poate sta în oraş toată noaptea să danseze pe muzică lentă, fericit şi infatigabil ca un cîine ciobănesc care îşi recuperează băţul. Întîlneşti oameni ca Walter peste tot în Chelsea şi în Village, oameni care o ţin una şi bună la treizeci, patruzeci de ani, şi mai tîrziu, că ei au fost mereu vioi şi încrezători, cu trupul plin de vigoare, că n-au fost niciodată copii ciudaţi, că n-au luat niciodată pe nimeni în zeflemea şi nici nu au dispreţuit pe nimeni. Richard susţine că homosexualii veşnic tineri fac mai mult rău cauzei decît bărbaţii care seduc băieţaşi, şi da, e adevărat, Walter nu aduce nici o umbră de ironie adultă, nici o notă de cinism, nimic cît de cît profund în interesul lui pentru faimă şi modă, pentru cel mai recent restaurant. Şi totuşi, Clarissa îi apreciază tocmai această inocenţă lacomă. Oare nu-i iubim pe copii, tocmai pentru că, parţial, trăiesc în afara sferei cinismului şi ironiei? E chiar atît de teribil ca un bărbat să-şi dorească să fie mai tînăr, să aibă parte de mai multă plăcere? În afară de asta, Walter nu este corupt, nu tocmai corupt. Scrie cum poate el mai bine - cărţi pline de iubire, sacrificiu şi curaj în faţa adversităţii - şi, desigur, aduce alinare atîtor oameni. Numele lui apare constant pe invitaţiile pentru strîngerea de fonduri şi pe scrisorile de protest; scrie texte de prezentare a tinerilor scriitori, jenant de elogioase. Îl îngrijeşte atent şi devotat pe Evan. În zilele noastre, crede Clarissa, îi cîntăreşti pe oameni în primul rînd după bunătate şi capacitatea de a se devota. Uneori te saturi de spirit şi intelect; toată lumea dă mici spectacole de genialitate. Ea refuză să nu mai guste superficialitatea fără ruşine a lui Walter Hardy, chiar dacă asta o aduce pe Sally într-o stare de confuzie şi l-a făcut pe Richard să se întrebe cu voce tare dacă nu cumva ea, Clarissa, nu este puţin cam înfumurată şi proastă, la urma urmei.
- Bine, zice Clarissa. Ştii unde locuim, aşa-i? La ora cinci.
- La ora cinci.
- Trebuie să începem devreme. Ceremonia este la opt, dăm petrecerea înainte în loc să o dăm după aceea. Richard nu rezistă să stea tîrziu noaptea.
- Bine. Ora cinci. Pe curînd. Walter îi strînge mîna Clarissei şi pleacă mai departe, ţanţoş, ca şi cum ar face paşi de dans, demonstrîndu-şi vitalitatea robustă. E o glumă plină de cruzime să-l inviţi pe Walter la petrecerea lui Richard, dar Walter, la urma urmei, este viu, la fel ca şi Clarissa, în dimineaţa de iunie, şi se va simţi oribil de umilit dacă o să afle (şi se pare că află totul) că ea, Clarissa, a vorbit cu el în ziua petrecerii şi, în mod deliberat, nu i-a pomenit nimic despre asta. Vîntul freamătă frunzele, dezvelindu-le dosul mai lucios, de un verde cenuşiu, iar Clarissa îşi doreşte brusc şi cu o înfrigurare surprinzătoare ca Richard să fie lîngă ea în acea clipă - nu Richard cel de astăzi, ci Richard de acum zece ani, Richard cel fără teamă, vorbăreţul infatigabil, Richard impulsivul. Îşi doreşte disputa pe care ea şi Richard ar fi avut-o în jurul lui Walter. Înainte de declinul lui Richard, Clarissa se războia mereu cu el. De fapt Richard punea mereu întrebări despre bine şi rău, şi niciodată, nici o clipă în douăzeci de ani, nu a abandonat total ideea că hotărîrea Clarissei de a trăi cu Sally este, dacă nu o manifestare trivială a profundei corupţii, o slăbiciune a ei, una care le paşte pe femei, în general (deşi Richard nu ar admite niciodată acest lucru), din moment ce el ajunsese mai înainte la concluzia că ea, Clarissa, nu se reprezintă doar pe sine, ci darurile şi slăbiciunile sexului ei. Richard a fost întotdeauna cel mai sever şi mai enervant tovarăş al Clarissei, prietenul ei cel mai bun, şi dacă Richard ar fi rămas el însuşi, neatins de boală, s-ar putea afla împreună acum, ciondănindu-se din pricina lui Walter Hardy şi a căutării tinereţii eterne, discutînd despre felul în care homosexualii s-au apucat să-i imite pe băieţii care-i torturau în liceu. Bătrînul Richard ar fi capabil să vorbească o oră şi mai bine despre variantele de interpretare ale copiei inepte după Venus de Botticelli, desenate de un tînăr negru cu cretă pe asfalt, iar dacă acel Richard ar fi observat punga de plastic suflată de vînt, acum agitîndu-se pe cerul alb, ondulîndu-se ca o meduză, ar fi continuat să vorbească despre chimicale şi profituri interminabile, despre cei care pun mîna. Ar fi dorit să vorbească despre felul în care punga (să zicem că era cu cartofi prăjiţi şi banane putred de coapte, să zicem că ar fi fost dată de o parte, fără băgare de seamă, de o mamă hărţuită, nevoiaşă, înconjurată de o droaie de copii gălăgioşi şi certăreţi) o să plonjeze în Hudson şi o să plutească pînă la ocean, unde o broască ţestoasă de mare, o creatură capabilă să trăiască o sută de ani, o s-o ia drept meduză, o s-o mănînce şi o să moară. Richard ar fi putut să treacă, foarte bine, de la acel subiect direct la Sally, să se intereseze de sănătatea şi fericirea ei cu un aer marcat formal. Avea obiceiul să întrebe de Sally după una dintre tiradele lui, de parcă Sally era un fel de refugiu absolut banal, de parcă Sally însăşi (Sally stoica, neliniştita, înţeleapta plină de subtilitate) era inofensivă şi insipidă ca o casă de pe o stradă liniştită sau ca o maşină bună, solidă, sigură. Richard nu va fi dispus nici să recunoască, nici să se vindece de antipatia faţă de ea, asta niciodată, şi nici nu se va debarasa de convingerea lui intimă că ea, Clarissa, a devenit, în esenţă, o soţie mondenă şi nu contează că ea şi Sally nu încearcă să-şi mascheze dragostea de dragul nimănui, că Sally este o producătoare la televiziunea publică, ei bine, pentru Dumnezeu, oare cît de muncitoare, cît de responsabilă social, cît de îngrozitor de prost plătită mai trebuie să fii? Nu contează cărţile bune, flagrant neprofitabile, pe care Clarissa insistă să le publice, alături de chestiile alea mai ieftine cu care-şi scoate banii. Nu contează politica pe care o face, toată munca ei la PWA (Abreviere pentru Person with AIDS, persoană bolnavă de SIDA).

Clarissa traversează Houston Street şi se gîndeşte că i-ar putea lua ceva, acolo, lui Evan, ca dovadă că recunoaşte semnele posibilei lui însănătoşiri. Nu flori; dacă florile sînt subtil nepotrivite pentru decedaţi, sînt dezastruoase pentru bolnavi. Dar ce? Magazinele din Soho sînt pline de rochii de ocazie, bijuterii şi obiecte Biedermeier; nimic pentru un tînăr orgolios, deştept, care s-ar putea sau nu să trăiască zilele care i-au mai rămas cu ajutorul unui munte de medicamente. Ce şi-ar putea dori un om? Clarissa trece pe lîngă un magazin şi se gîndeşte să cumpere o rochie pentru Julia; ar arăta formidabil în rochiţa aceea neagră cu bretele de la Anna Magnani, dar Julia nu poartă rochii, ea se încăpăţînează să-şi irosească tinereţea, acea perioadă scurtă în care poţi purta orice, călcînd apăsat în maiouri bărbăteşti şi bocanci din piele, cu şireturi, ca nişte cărămizi. (De ce îi spune fata ei atît de puţine? Ce s-a întîmplat cu inelul pe care Clarissa i l-a dat cînd a împlinit optsprezece ani?) Iată librăria mică, cu cărţi de bună calitate din Spring Street. Poate că lui Evan i-ar plăcea o carte. În vitrină este una (doar una!) dintre cărţile Clarissei, cea englezească (e dizgraţios cum a trebuit să se bată pentru tipărirea celor zece mii de exemplare şi, mai rău, cum se pare că o să se socotească norocoşi dacă o să vîndă cinci), alături de saga sud-americană pe care a pierdut-o în favoarea unei edituri mai mari, care evident că nu o să cîştige întrucît, din motive misterioase, este respectată, dar nu iubită. Mai sînt şi noua biografie a lui Robert Mapplethrope, poemele Louisei Gluck, dar nimic nu pare potrivit. Sînt prea generale şi prea particulare în acelaşi timp. Îţi doreşti să dăruieşti cuiva cartea vieţii lui, cartea care îl plasează undeva, îl naşte, îl înarmează în faţa schimbărilor. Nu-ţi vine să apari cu o bîrfă despre celebrităţi, nu-i aşa? Nu poţi aduce povestea unui romancier englez veninos sau cea despre soarta a şapte surori din Chile, oricît de frumos sînt scrise, iar Evan e la fel de dispus să citească poezie, cum e să se apuce de pictură pe farfurii de porţelan.
Se pare că în lumea obiectelor nu găseşti linişte, iar Clarissei îi este teamă că arta, chiar cea mai semnificativă (chiar cele trei volume de poezie ale lui Richard şi singurul lui roman, de necitit) aparţine cu încăpăţînare lumii obiectelor. Stînd în faţa vitrinei librăriei, este vizitată de o amintire veche, de o ramură de copac bătînd într-o fereastră în timp ce, undeva (la parter?), o muzică slabă, tînguiala joasă a unei orchestre de jazz, a început să se audă la un gramofon. Nu este prima ei amintire (care pare să fie despre un melc tîrîndu-se pe bordura trotuarului), şi nici măcar a doua (sandalele de paie ale mamei, sau poate că acestea două vin în ordine inversă), dar simte că această amintire, mai mult decît oricare alta, este stăruitor şi profund, aproape supranatural, de liniştitoare. Probabil că se afla într-o casă din Wisconsin, una din multele pe care părinţii ei le-au închiriat în timpul verilor (rareori aceeaşi de două ori - fiecare s-a dovedit că are un defect pe care mama ei să-l însăileze în naraţiunea ei continuă, Turul potecii de lacrimi ale familiei Vaughan prin vîlcelele din Wisconsin). Clarissa să fi avut vreo trei sau patru ani, într-o casă în care nu se va mai întoarce niciodată, despre care nu are nici o amintire, cu excepţia acesteia, deosebit de clară, mai limpede decît unele lucruri care s-au întîmplat ieri: o creangă bătînd în fereastră în timp ce instrumentele de suflat începeau să sune; de parcă acel copac, răscolit de vînt, ar fi produs într-un fel muzica. Se pare că în acel moment ea a început să locuiască lumea, să înţeleagă promisiunile ce ţineau de o ordine mai vastă decît fericirea umană, deşi includea fericirea umană în rînd cu toate celelalte emoţii. Creanga şi muzica sînt mai importante pentru ea decît toate cărţile din vitrină. Îşi doreşte pentru ea şi pentru Evan o carte care să conţină încărcătura acelei amintiri singulare. Stă şi se uită la cărţi şi la reflecţia ei suprapusă pe geam (încă arată bine, frumoasă acum, nu drăguţă - cînd au început oare să-i apară încreţiturile, uscăciunea, buzele pîrlite, pe faţa ei bătrînă?) şi apoi trece mai departe, regretînd rochia neagră şi frumoasă pe care nu o poate cumpăra pentru fiica ei, pentru că Julia este subjugată de o teoreticiană obsedată şi ţine să poarte maiouri şi bocanci milităreşti. O respecţi pe Mary Krull, nu-ţi oferă o alternativă, pentru că trăieşte la marginea sărăciei, merge la închisoare pentru diverse cauze, ţine conferinţe pasionale la Universitatea din New York despre mascarada deplorabilă, cunoscută sub numele de sexism. Doreşti să-ţi placă, te străduieşti, dar în cele din urmă este prea despotică prin forţa ei intelectuală şi morală, prin demonstraţia ei interminabilă şi de un justiţiarism tăios, în haine de piele. Ştii că îşi bate joc de tine, în intimitate, de starea ta de confort, şi de ideile tale demodate (probabil că le consideră demodate) despre identitatea lesbiană. Oboseşti să fii tratat drept inamic, pur şi simplu pentru că nu mai eşti tînăr, că nu te îmbraci în haine ieşite din comun. Îţi vine să ţipi la Mary Krull că asta nu contează; îţi doreşti să poată intra înăuntrul capului tău cîteva zile şi să-ţi simtă neliniştile şi durerile, acea frică fără nume. Crezi - ştii, de fapt - că tu şi Mary Krull suferiţi de aceeaşi boală mortală, de aceeaşi nelinişte a sufletului, că formînd încă o cifră la telefon aţi putea fi prietene, dar aşa cum stau lucrurile, a ajuns să-ţi revendice fiica, iar tu stai în apartamentul tău confortabil şi o urăşti aşa cum ar face orice tată republican. Tatălui Clarissei, atît de delicat încît părea diafan, îi plăcea să vadă femeile în rochii negre. Tatăl ei a ostenit: a renunţat la puterea de convingere, aşa cum renunţa adesea la argumente, pur şi simplu pentru că era mai uşor să fii de acord. În susul străzii, la MacDougal, o companie face un film în mijlocul harababurii de rulote şi camioane cu echipament, a panourilor cu becuri albe. Aici se află lumea obişnuită, un film care se turnează, un portorican deschizînd cu scrîşnet obloanele unui restaurant, cu ajutorul unui băţ argintiu. Lumea este aici, şi tu trăieşti în ea şi eşti recunoscător. Încerci să fii recunoscător.

Ea împinge uşa florăriei, care mereu se înţepeneşte uşor, şi intră; o femeie înaltă şi cu umeri laţi printre buchetele de trandafiri şi zambile, hîrtia albă de împachetat moale ca muşchiul printre orhidee tremurînd în tulpinile lor. Barbara, care lucrează aici de ani de zile, o salută. După o scurtă pauză, îşi oferă obrazul la sărutat.
- Bună, spune Clarissa. Buzele ei ating pielea Barbarei, iar acest moment are o perfecţiune neaşteptată. Ea stă în micul magazin uşor întunecat şi delicios de rece, ca un templu solemn prin abundenţa lui, cu buchetele de flori uscate atîrnînd de tavan şi raftul de panglici coborînd pe peretele din spate. Creanga lovindu-se de geam şi încă una, dar atunci era mai mare, de cinci sau şase ani, în dormitorul ei, iar creanga asta era acoperită cu frunze roşii, şi-şi aminteşte cum se gîndea în urmă, cu veneraţie, chiar atunci, la acea creangă de dinainte, aceea care păruse că stîrneşte muzica de la parter; îşi aminteşte cum iubise creanga de toamnă pentru că o făcuse să-şi aducă aminte de cea de dinainte, care se lovea de fereastra unei case unde nu se va mai întoarce şi pe care, de altfel, nu şi-o putea aminti în vreun chip anume. Acum se află aici, în florărie, unde macii se îngrămădesc albi şi oranj pe tulpini lungi, păroase. Mama ei, care avea mereu o cutie cu bomboane franţuzeşti de mentă în geantă, îşi strîngea buzele şi îi spunea Clarissei că e nebună, nebună, cu un fel de cochetărie admirativă.
- Ce mai faci? o întreabă Barbara.
- Bine, foarte bine, zice ea. Dăm o mică petrecere diseară pentru un prieten care a primit premiul ăsta literar grozav.
- Pulitzer?
- Nu. Îi zice Premiul Carrouthers.
Barbara se uită la ea cu o expresie goală, pe care Clarissa o ia drept zîmbet. Barbara are în jur de patruzeci de ani şi este o femeie palidă şi masivă, care a venit la New York să cînte muzică de operă. Ceva din faţa ei - maxilarul pătrat sau ochii, ficşi, inexpresivi - îţi aminteşte faptul că, în punctele esenţiale, oamenii arătau la fel şi acum o sută de ani.
- Florile s-au cam terminat, spune ea. Au fost aproape cincizeci de nunţi săptămîna asta.
- N-am nevoie de multe, spune Clarissa. Doar de cîteva buchete de ce-o fi. Clarissa se simte inexplicabil de vinovată că nu este mai prietenă cu Barbara, deşi se cunosc doar în calitate de vînzător şi client. Clarissa îşi cumpără florile numai de la Barbara, şi i-a trimis o ilustrată acum un an, cînd a auzit că îi e frică să nu facă şi ea cancer de sîn. Cariera Barbarei nu a mers cum planificase; trăieşte din ce cîştigă cu ora (într-un apartament cu chirie, probabil cu cada în bucătărie), şi de data asta a scăpat de cancer. O clipă Mary Krull planează deasupra crinilor şi trandafirilor, pregătindu-se să se cutremure de cît va cheltui Clarissa.
- Avem nişte hortensii frumoase, zice Barbara.
- Să le văd. Clarissa se îndreaptă spre răcitor şi alege florile, pe care Barbara le scoate din vasele lor şi le ţine, picurînde, în braţe. În secolul al XIX-lea ar fi fost o nevastă de provincie, bună şi banală, lipsită de satisfacţii, stînd în grădină. Clarissa alege petunii şi crini cu pistilul drept, trandafiri crem, nu vrea hortensii (vina, vina, se pare că nu te mai maturizezi), şi se gîndeşte la irişi (sînt irişii cumva... puţin demodaţi?), cînd din stradă se aude un zgomot asurzitor.
- Ce a fost asta? întreabă Barbara.
Ea şi Clarissa se duc spre vitrină.
- Cred că sînt tipii cu filmul.
- Probabil. Filmează încă de dimineaţă.
- Ştii ce este?
- Nu, spune ea, şi se depărtează de vitrină cu o anumită rectitudine bătrînească, ţinînd florile în braţe, la fel cum fantoma eului ei anterior, de acum o sută de ani, ar fi întors spatele zgomotului şi scîrţîitului unei trăsuri pline cu oameni care veneau acolo pentru picnic dintr-un oraş depărtat, toţi îmbrăcaţi impecabil. Clarissa rămîne privind afară la harababura de camioane şi rulote. Brusc se deschide uşa unei rulote şi apare un cap celebru. E un cap de femeie, la distanţă, văzut din profil, ca un cap de pe o monedă, şi deşi Clarissa nu o poate identifica imediat (Meryl Streep? Vanessa Redgrave?) ştie fără nici un dubiu că femeia este o stea de cinema. O ştie după aura ei de siguranţă regală, după felul în care unul dintre tipii de la recuzită îi vorbeşte (inaudibil pentru Clarissa) despre sursa zgomotului. Capul femeii se retrage repede, uşa rulotei se închide din nou, dar lasă în urmă un indubitabil simţămînt de dojană, ca şi cum un înger ar fi atins scurt suprafaţa lumii cu un picior încălţat în sandală, ar fi întrebat dacă s-a întîmplat ceva rău şi, spunîndu-i-se că totul e bine, şi-ar fi reluat locul în eter, cu o gravitate sceptică, după ce le-ar fi reamintit copiilor pămîntului că nimeni nu are încredere în felul în care îşi văd ei de treburi, că alte neglijenţe nu vor mai fi trecute cu vederea.