The Hours - Prolog

Citiţi primul capitol al acestei cărţi.


Michael Cunningham s-a născut în 1952 în oraşul Cincinnati, statul Ohio. Copilăria şi adolescenţa şi le petrece în Pasadena, California. Studiază literatura şi pictura la Stanford University, după care se înscrie la cursurile de creative writing de la Iowa. Publică mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu precum The Atlantic Monthly, Redbook, Esquire sau The Paris Review. Romanul său O casă de la capătul lumii (1990) se bucură de aprecierea criticii, care nu se va dovedi la fel de favorabilă şi în privinţa următoarei cărţi, Carne şi sînge (1995), saga unei familii greceşti. Romanul Orele (The Hours, 1998) cunoaşte un succes răsunător, fiind distins, un an mai tîrziu, cu Premiul Pulitzer şi PEN/Faulkner Award.

În Orele (titlul iniţial al romanului Doamnă Dalloway de Virginia Woolf) se împletesc poveştile a trei femei din trei perioade diferite ale secolului XX: Clarissa Vaughan, o editoare newyorkeză din anii '90, Laura Brown, o casnică din suburbiile Los Angelesului anilor '50 şi Virginia Woolf însăşi, surprinsă în casa din Richmond, Anglia, în 1923, schiţînd romanul care avea să se numească, în cele din urmă, Doamnă Dalloway. Cunningham izbuteşte să redea în chip strălucit starea psihică precară a Virginiei Woolf şi încercarea ei disperată de a-şi învinge nebunia şi de a-şi duce romanul la bun sfîrşit.

Romanul Orele a stat la baza peliculei omonime (The Hours, distinsă cu cele mai prestigioase premii din lumea filmului: două Globuri de Aur (pentru cel mai bun film, cea mai bună actriţă - Nicole Kidman), Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin (pentru cea mai bună interpretare feminină: Nicole Kidman, Meryl Streep şi Julianne Moore), două premii BAFTA (pentru cea mai bună actriţă în rol principal - Nicole Kidman - şi pentru cea mai bună muzică) şi premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Nicole Kidman).


Iese în grabă din casă, îmbrăcată într-o haină prea groasă pentru vremea de-afară. Este 1941. A început un alt război. I-a lăsat un bilet lui Leonard şi altul Vanessei. Merge ţintă spre rîu, sigură de ce va face, dar chiar şi aşa, atenţia îi este distrasă de priveliştea dunelor, bisericii şi a unei turme de oi risipite, incandescente, colorate cu o nuanţă slabă, sulfuroasă, păscînd sub un cer care se întunecă. Rămîne în loc privind oile şi cerul, apoi porneşte din nou. Vocile murmură în spatele ei ; bombardiere vîjîie pe cer, deşi caută cu ochii avioanele şi nu le poate vedea. Trece pe lîngă unul dintre fermieri (îl cheamă oare John?), un bărbat robust, cu capul mic, îmbrăcat într-o vestă de culoarea cartofului, care curăţă un şanţ ce străbate stratul cu răchite. Îşi ridică privirea spre ea, dă din cap, priveşte din nou la apa cafenie. Cînd trece de el, îndreptîndu-se spre rîu, se gîndeşte la ce noroc, ce şansă are el că în acel moment curăţă un şanţ în stratul cu răchite. În ceea ce-o priveşte, ea a dat greş. Nu este nici pe departe scriitoare, este doar o excentrică talentată. Petice de cer lucesc în băltoacele rămase în urma ploii de azi-noapte. Pantofii i se afundă uşor în pămîntul moale. A dat greş, iar acum vocile au revenit, murmurînd neclar chiar dincolo de cîmpul ei vizual, în urma ei, aici, nu, se întorc şi se duc în altă parte. Vocile au revenit, iar durerea de cap se apropie la fel de sigur cum se apropie ploaia, durerea de cap care îi va zdrobi sinele şi îi va lua locul. Durerea de cap se apropie, şi se pare (le cheamă sau nu le cheamă ea ?) că bombardierele au apărut din nou pe cer. Ajunge la dig, îl suie şi coboară spre rîu. În susul rîului este un pescar, undeva, departe: nu o va observa oare ? Începe să caute un pietroi. Lucrează repede, dar metodic, de parcă ar urma o reţetă care trebuie respectată cu scrupulozitate, dacă vrei să-ţi reuşească. Alege unul cam de mărimea şi forma unui craniu de porc. Chiar în momentul în care îl ridică şi îl vîră într-unul dintre buzunarele hainei (gulerul de blană îi ciupeşte gîtul), ea nu se poate stăpîni să nu-i observe suprafaţa rece şi calcaroasă, şi culoarea - un cafeniu lăptos cu pete verzi. Stă aproape de malul rîului ale cărui unde se lovesc de ţărm, umplînd micile neregularităţi din noroi cu apă limpede, care s-ar putea să aibă o cu totul altă substanţă decît apa aceea pestriţă, cafeniu gălbuie, solidă în aparenţă ca un drum, care se întinde neclintit dintr-un mal în altul. Ea păşeşte înainte. Nu-şi scoate pantofii. Apa e rece, dar nu de nesuportat. Se opreşte şi stă în apă pînă la genunchi. Se gîndeşte la Leonard. Se gîndeşte la mîinile lui, la barba lui, la cutele adînci din jurul gurii. Se gîndeşte la Vanessa, la copii, la Vita şi Ethel. Sînt atîţia. Cu toţii au dat greş, nu-i aşa ? Brusc îi pare enorm de rău de ei. Îşi imaginează cum se va întoarce, cum îşi va scoate pietroiul din buzunar, cum va reveni acasă. S-ar putea întoarce la timp ca să distrugă biletele. Ar putea trăi mai departe, ar putea împlini acel ultim gest de generozitate. Stînd pînă la genunchi în apa curgătoare, se decide să nu facă acest lucru. Vocile sînt aici, durerea de cap revine, şi dacă se va lăsa iar în grija lui Leonard şi a Vanessei, nu-i vor mai da drumul, nu-i aşa ? Se hotărăşte să insiste ca ei să-i dea drumul. Înaintează cu greu (fundul este mîlos) pînă cînd apa îi ajunge la talie. Aruncă o privire în susul rîului spre pescarul îmbrăcat într-o haină roşie, care nu o observă. Suprafaţa galbenă a rîului (mai curînd galbenă decît cafenie, cînd este văzută de aproape) reflectă mohorît cerul. Acesta este, deci, ultimul moment al percepţiei reale, un bărbat într-o haină roşie şi un cer înnorat care se reflectă în apa opacă. Aproape involuntar (ei i se pare involuntar), păşeşte ori se împiedică, iar piatra o trage în jos. Totuşi, o clipă are sentimentul că nu-i nimic, că-i un alt eşec, că-i doar apa rece, din care poate ieşi înotînd spre mal, dar curentul o învăluie şi o smulge cu o forţă atît de neaşteptată, de musculoasă, de parcă un bărbat puternic s-a ridicat de pe fundul rîului, i-a prins picioarele şi i le ţine strîns la pieptul lui. O forţă personală.

Peste o oră şi ceva, soţul ei se întoarce din grădină.
- Doamnă a ieşit, spune servitoarea, aranjînd o pernă jerpelită care degajă o furtună de puf în miniatură. A zis c-o să vină repede.
Leonard se duce sus, în salon, să asculte ştirile. Pe masă găseşte un plic albastru, adresat lui. Înăuntru se află o scrisoare.

Dragul meu,
Am sentimentul că voi înnebuni
iar: am sentimentul că nu vom mai putea trece
prin acele momente îngrozitoare.
Şi de data asta nu-mi voi mai reveni. Încep
să aud voci şi nu mă pot concentra.
Aşa că voi face ceea ce cred eu că e bine. Mi-ai
dăruit
cea mai mare fericire cu putinţă. Ai fost,
în toate privinţele, tot ce şi-ar dori o fiinţă
de la celălalt. Nu cred că doi
oameni ar fi putut fi mai fericiţi pînă
a apărut această boală groaznică. Nu mai pot
lupta, şi ştiu că îţi stric viaţa, că fără mine
ai putea lucra. Ştiu că o vei face.
Vezi, nici măcar asta nu o pot scrie cum se cuvine. Nu pot
citi. Ce vreau să spun este că
îţi datorez întreaga fericire pe care am avut-o în viaţă.
Ai fost extrem de răbdător cu mine &
incredibil de bun. Vreau să spun că -
toată lumea o ştie. Dacă ar fi fost cineva
să mă salveze, tu ai fi fost acela.
M-a părăsit tot, în afară de
certitudinea bunătăţii tale. Nu
pot continua să-ţi mai stric viaţa. Nu cred că doi
oameni
ar fi putut să fie mai fericiţi decît am fost noi doi.

(V.)

Leonard iese iute din cameră, coboară în fugă scările. Îi spune servitoarei:
- Cred că i s-a întîmplat ceva doamnei Woolf. Cred că s-ar putea să fi încercat să se omoare. Încotro a luat-o ? Ai văzut-o cînd a plecat de-acasă ?
Servitoarea, cuprinsă de panică, începe să plîngă. Leonard iese val-vîrtej şi se duce spre rîu, trecînd pe lîngă biserică şi turma de oi, pe lîngă stratul cu răchite. Pe malul rîului nu găseşte pe nimeni altcineva în afară de bărbatul în haină roşie, pescuind.

Ea este purtată repede de curent. Pare că zboară, o figură fantastică, cu braţele întinse, cu părul vălurind, cu coada hainei de blană unduindu-se în urma ei. Pluteşte, greu, printre dîre de lumină cafenie, granulară. Nu merge departe. Picioarele (pantofii i-au dispărut) ating din cînd în cînd fundul rîului, iar atunci, stîrnesc un nor leneş de mîl, încărcat de siluetele negre ale scheletelor frunzelor, care rămîn aproape neclintite în apă, după ce ea nu se mai vede. Panglici de buruieni negre-verzui i se prind în păr şi în blana hainei, şi pe ochi i se aşează o vreme o coadă groasă de buruieni, care într-un final se eliberează şi pluteşte, împletindu-se, despletindu-se, împletindu-se iar.
În cele din urmă ajunge să se odihnească pe unul dintre stîlpii podului de la Southease. Curentul o apasă, o nelinişteşte, dar ea stă neclintită, la baza coloanei masive şi pătrate, cu spatele la rîu şi cu faţa lipită de piatră. Se ghemuieşte acolo, cu un braţ peste piept şi celălalt plutind deasupra şoldului. La o anumită distanţă, deasupra ei, este suprafaţa strălucitoare şi vălurită a apei. Cerul se reflectă intermitent acolo, alb şi încărcat de nori, traversat de formele dăltuite în negru ale ciorilor de cîmp. Pe pod huruie maşini şi camioane. Un băieţel de trei ani, nu mai mult, traversînd podul cu mama lui, se opreşte la balustradă, se ghemuieşte şi împinge băţul pe care-l tîrîia după el printre şipcile de lemn, ca să cadă în apă. Mama îl zoreşte să vină, dar el insistă să mai rămînă, să urmărească băţul luat de curent.
Iată-i, într-o zi la începutul celui de-al doilea război mondial: băiatul şi mama lui pe pod, băţul plutind pe suprafaţa apei, iar corpul Virginiei pe fundul rîului, de parcă ar visa la suprafaţă, la băţ, la băiat şi la mama lui, la cer şi la ciori. Un camion kaki-maroniu traversează podul, încărcat cu soldaţi în uniformă care-i fac cu mîna băiatului care tocmai a aruncat băţul. El le răspunde. Îi cere mamei să-l ia în braţe ca să-i vadă mai bine pe soldaţi şi ei să-l vadă mai clar. Toate acestea pătrund în pod, răsună prin lemnul şi piatra lui, pătrund în corpul Virginiei. Faţa ei, lipită de partea laterală a unui stîlp, absoarbe totul: camionul şi soldaţii, mama şi copilul.