Blîndeţea dragonului

Citiţi cronica Simonei Sora despre această carte.





Să intre în casa bunicilor a fost pentru Miguel acelaşi lucru cu a intra într-un roman, pentru că doar într-un roman este de închipuit să găsească o lume miraculoasă, fascinantă ca un regat de legendă. Întunericul vechi şi enigmatic din hol era străbătut de un semeţ fascicul de lumină limpede, în care aerul plutea maiestuos şi aproape vizibil.

O bătrână cu părul cărunt şi cu zâmbetul în colţul buzelor i-a zis, "copile, în sfârşit, ai venit, copile. Cred că nu mă mai ţii minte, ultima oară când te-am văzut încă nu ştiai să vorbeşti", a adăugat ea, iar Miguel, în timp ce se lăsa ţucăit, cerceta cu privirea panoplia cu săbii şi vitraliile. Pe urmă ea l-a luat de mână, i-a zis ştii ce-a spus doctorul, că trebuie să stai o vreme în pat, apoi a început să meargă pâş-pâş pe holul foarte lung.

Miguel se uita la încăperile pe care le lăsau în urmă de ambele laturi şi era ca şi cum cineva ar fi dat repede paginile unei cărţi magice. Într-o cameră a reuşit să vadă statueta unei fecioare suspinând printre mobile, iar în altele, mai multe tablouri enorme, o strălucitoare uniformă de general, o colecţie de pahare aurii. Se părea că în acea casă imensă nu exista nici un ungher fără mobilă. Până şi pe hol era o vitrină cu evantaie, cu pistoale şi cu cărţi vechi pline de blazoane.

Totul era diferit de internat. Miguel se uita uluit când într-o parte, când în cealaltă, fără să ia seama la faptul că tuşeşte. În schimb a băgat de seamă bunica, care l-a strâns de mână şi a exclamat "Doamne, ce bolnăvior eşti, repede în pat". Miguel s-a uitat la mâna bunicii, care era mică şi caldă, cu pielea plină de pete minuscule.

Podeaua dormitorului era acoperită de o duşumea veche. Pereţii, care aveau în partea de sus o friză cu lauri, păreau albi, dar prin brizbizuri se vedea că nu erau chiar aşa. Mai erau acolo un dulap cu oglindă, un secretaire negru şi mai multe scaune tapiţate în gri deschis. Deasupra căpătâiului patului atârna un crucifix. Pe peretele din faţă erau portretele a doi militari cu bumbi auriţi şi cu medalii strălucitoare, iar pe noptieră, lângă veioză, se aflau două stampe, una cu papa, cealaltă cu Sfânta Fecioară. Dar ceea ce a atras privirea lui Miguel a fost acvila de pe dulap, o acvilă gata parcă să se angajeze în orice clipă într-un zbor solemn. Ca şi cum s-ar fi referit tocmai la ea, bunica a spus c-o să facă puţină rânduială în dormitor şi c-o să scoată câteva lucruri de acolo, lucruri care n-aveau ce căuta în camera unui copil.

Miguel n-a răspuns, însă nu-i făcea plăcere să fie tratat ca un bebeluş. Era tulburat, pentru că toate acestea erau ceva nou pentru el. Se afla pentru prima oară în acea casă şi, practic, era pentru prima oară când îşi vedea bunica.

În timp ce ea îi punea pijamaua, Miguel îi cerceta pielea albicioasă, aproape transparentă. Era o femeie măruntă şi fragilă, ca o figurină de porţelan. Fata din casă, o tânără înaltă şi cu pielea roşiatică, a trebuit s-o ajute la căratul covorului şi la întinsul lui pe lângă pat.

Miguel se culcase, iar bunica sporovăia întruna. Zicea că el seamănă foarte bine cu taică-său. Acelaşi păr, aceiaşi ochi trişti.

Bunicul era plecat, urma să se întoarcă peste trei sau patru zile. Îl va cunoaşte atunci şi pe el, bunicul e înalt ca un prinţ, iar când era tânăr, şi ochii lui erau trişti. Însă acum Miguel trebuia să doarmă, dacă voia să se vindece cât mai repede cu putinţă. Ştia să-şi spună rugăciunile singur-singurel sau poate nu învăţase încă să vorbească? Îi mâncase pisica limba? Copilul dădu din cap că nu şi îşi coborî privirea zâmbind.

Noaptea transpira din belşug, iar uneori se trezea tuşind. Alteori tuşea în somn, şi-atunci somnul lui devenea un coşmar. Dimineaţa era altfel, fiindcă tuşea mai puţin şi de-abia mai transpira, însă întotdeauna noaptea provoca în el un fel de oboseală care dura toată ziua. Totuşi amestecul de spaimă şi de uluială pe care le simţea în faţa noutăţilor ce îl înconjurau l-au împiedicat să se plângă de durerile fizice, care, în primele zile, au fost cumplite.

A venit doctorul să-l vadă, iar Miguel l-a auzit explicându-i bunicii că nu trebuie să-şi părăsească patul mai mult decât se cuvine, ca să se ducă să facă pipi şi pentru celelalte. Îşi aduse aminte de încăperile pe care le văzuse în treacăt în prima zi şi îşi spuse că acel bărbat nu-i place, pentru că aşezându-se pe pat, îi provocase dureri la genunchi.

Bunica a înlocuit vulturul împăiat de pe dulap cu doi ursuleţi de pluş, pe care Miguel i-a considerat insultători, iar portretele de militari, cu postere cu Pluto şi cu răţoiul Donald. "Aşa e parcă ceva mai vesel", a zis ea, privindu-l din pragul uşii, iar copilul a întrebat-o unde dusese acvila. "Într-una dintre încăperile nefolosite", a răspuns ea. Nu locuia nimeni în ele.

Două mătuşi mai îndepărtate au venit să-l vadă şi i-au adus în dar cărţi de colorat. Toţi se înţeleseseră parcă să se poarte cu el de parcă ar fi fost mai mic decât era. Amândouă erau îmbrăcate în negru, ca şi bunica, iar uneori vorbeau între ele în şoaptă, ca să nu le audă bunica. "De cât timp n-ai mai văzut-o pe mamă-ta?" l-a întrebat pe Miguel una dintre ele, cea mai urâtă, iar bunica s-a grăbit să răspundă că de mult, de câteva luni, pentru că este, după cum se ştie, o ziaristă foarte solicitată. "Se ştie, fireşte", au repetat ele în duet şi zâmbind răutăcios, ca şi cum ar fi ghicit că se scurseseră mai mulţi ani de când o văzuse ultima oară. "În plus, în ultima ei scrisoare ne anunţa că îndată ce i se va da un concediu la agenţie, va veni să-l petreacă alături de copil", le-a încredinţat bunica, iar cele două mătuşi au zâmbit din nou. Miguel a ostenit de atâtea întrebări şi-a început să tuşească pentru a le face să plece.

În timp ce-şi lua rămas-bun, cea mai urâtă dintre ele a arătat înspre cele două stampe de pe noptieră şi a spus: "Se vede că nu-i acasă bărbatul tău." "Dac-ai şti ce mult s-a schimbat în ultima vreme", a replicat bunica.

Uneori pliurile de la pled i se păreau cât munţii. Nu, munţi! dune de nisip. Iar când Miguel îşi ridica genunchiul şi-apoi îl întindea, rămânea o dungă mare şi goală, pe care el o apăsa cu mâna. Îi plăcea aerul cald care ieşea atunci din pat.

Dacă o chema pe bunica şi-i cerea voie să dea pledurile la o parte, ea îşi arăta capul prin uşă şi-l întreba "cum ne mai merge? Nu putem dormi?" După aceea zâmbea, spunea că trebuie să ascultăm de sfatul doctorului şi pleca.

Lui Miguel nu-i plăcea întunericul. De aceea, când nu-i era somn, aprindea lumina şi stătea cuminte în pat. Într-o zi a băgat de seamă că uşa n-avea întocmai aceeaşi culoare cu tocul uşii; într-o altă zi a descoperit un cablu alb înfăşurat în jurul grinzii şi-l tot urmărea cu ochii până la priza veiozei. Când se uita la tavan, privea crăpăturile din zugrăveală şi-şi închipuia că se prăbuşeşte peste el toată casa.



Primul lucru pe care l-a făcut Carlos când şi-a început lecţia a fost să-şi ceară scuze: în ziua anterioară nu putuse veni deoarece o însoţise pe Mercedes ca să vadă o clinică. După aceea i-a dat să înveţe o listă de cincisprezece verbe neregulate la engleză şi i-a explicat folosirea posesivelor.
După terminarea orei, profesorul i-a zis n-aş vrea să pleci în Anglia fără a lua cu tine o amintire de la mine, şi i-a dat o fotografie în alb şi negru a grupului său muzical. El era cel din dreapta, cu pălărie cu boruri largi, Baltimore cel de la baterie, iar Surul, celălalt, cu părul mai lung şi cu breloc strălucitor.
- Rămâne încă în picioare oferta pe care v-am făcut-o: vom interpreta repertoriul nostru numai pentru tine şi pentru mamă-ta. Medicul nu mai ridică nici o obiecţie, eşti complet refăcut.
Miguel a cercetat fotografia tăcut şi când Carlos l-a întrebat ce părere are, n-a răspuns nimic, dar când i-a dat asigurări că şi lui şi mamei aveau să le placă melodiile lor, s-a ridicat cu violenţă de pe scaun, care a căzut jos, făcând un zgomot mare, şi a ţipat:
- Să-ţi intre în cap o dată pentru totdeauna: nu voi veni niciodată să te ascult. Nici mama! Niciodată!
Carlos s-a lăsat pe spătarul scaunului şi-a scos un suspin lung. Părea istovit.

A doua zi era duminică, iar Miguel şi mamă-sa s-au dus la o cafenea ca să bea un aperitiv. Ea l-a întrebat dacă se bucură că acum este practic vindecat, iar copilul a dat din cap zâmbind, deşi în forul său interior îşi spunea că acea clipă, prima lui ieşire după atâtea luni de zile, nu i se părea deosebită, nici veselă, de parcă în perioada de stat în casă şi-ar fi pierdut orice nostalgie pentru lumea exterioară. În acea dimineaţă, cerul fusese noros şi atmosfera umedă, în aer plutea o constantă ameninţare de ploaie.
Mercedes a cumpărat mai mulţi porumbi copţi şi s-au aşezat pe o bancă în parc, ca să dea de mâncare porumbeilor. Câţiva copii se jucau la leagănele din apropiere, iar ea l-a îndemnat să se ducă şi el să se joace, însă Miguel a refuzat, i-a spus că-i obosit şi că preferă să se întoarcă acasă.
Începuseră deja pregătirile de călătorie, iar casa arăta toată cu susul în jos. Printre grămezile de îmbrăcăminte de la bunica, Miguel a găsit o cutie de pantofi plină cu tăieturi din ziare. A petrecut mai multe ore în acea după-amiază citind titlurile. Un alcoolic îşi strangulează fiul de-abia născut şi se sinucide. A fost arestat violatorul copilelor anormale. A asasinat un bătrân ca să-i fure cincizeci de pesete.
Seara s-a dus la mamă-sa în cameră ca să-i spună c-ar prefera să nu mai facă lecţii înainte de călătorie. A pretextat nervos că-i trebuie timp ca să-şi pună lucrurile în ordine şi ca să se hotărască ce anume să ia cu el.
Totuşi, orice pretext ar fi invocat, s-ar fi dovedit la fel de inutil, gratuit, deoarece Carlos vorbise deja cu Mercedes şi-i spusese că nu mai e nevoie să continue lecţiile. Miguel învăţase mai multe lucruri decât se cuvenea pentru vârsta lui.
- Sunt foarte încântată de tine. Ai fost un elev minunat, şi Carlos a fost foarte mulţumit de tine, de sârguinţa ta, a spus ea, cu un zâmbet larg. Mi-a mai spus că dacă va avea timp, va trece pe aici ca să-şi ia rămas-bun de la tine sau îţi va da un telefon.

Mai rămăseseră doar două sau trei zile până la plecare, când au venit nişte bărbaţi în halate albe. Miguel n-a întrebat unde îl duceau pe bunicul. Nici măcar nu s-a urnit ca să-l vadă pentru ultima oară. A stat în pat cu o carte pe genunchi, deschisă la o pagină oarecare.
La cină, mama i-a spus că fusese dus la un azil, însă un azil foarte luxos, un fel de hotel, unde nu va duce lipsă de nimic. Se pare că Miguel nu era prea atent, iar ea a adăugat:
- Nu ştiu dacă o fi fost luxos şi când a murit aici un prinţ rus.
Călătoria inevitabilă, mai mult decât să-l aţâţe, îl neliniştea, îl tulbura. Cu o zi înainte de plecare, a ajutat-o pe mamă-sa să pună huse peste mobile, să încuie unele încăperi, şi uneori putea fi văzut abătut, supărat sau într-o stare de euforie. Până şi simplul fapt că trebuia să se ducă la uşă şi s-o deschidă când venea lăptarul, până şi acest fapt îl irita.
După-amiază a sunat Carlos, însă Miguel aproape instinctiv, a intrat în baie. O dată ajuns înăuntru, a tras zăvorul şi a deschis la maximum robinetul de la cadă, pe unde apa a început să curgă cu zgomot. Ceea ce nu l-a împiedicat s-o audă pe mamă-sa chemându-l de pe culoar, însă el s-a prefăcut că nu înţelege ce spune. Din fericire, ea a renunţat repede să mai încerce să-l mai scoată de acolo. De-abia atunci a închis Miguel robinetul şi-a putut s-o audă cum îl scuză că nu poate veni la telefon, pentru că face baie. "A promis c-o să-ţi scrie de la Londra", a mai spus Mercedes, iar după aceea copilul a auzit clicul pe care îl face telefonul când este pus receptorul în furcă.

Câteva ceasuri mai târziu, când tristeţea îi impusese codul imperios al insomniei, asculta pentru a zecea oară Let it be şi îşi intuia zâmbetul neputincios, ochii revoltaţi şi lacomi de lacrimi. S-a plimbat prin dormitor şi-a pus din nou acul la începutul discului. Pianul scotea note tărăgănate, fără consolare, iar într-un ungher al nopţii, s-a auzit un câine lătrând.
S-a aşezat în pat şi şi-a îndreptat privirea spre cărţi. Apoi, spre noptieră. A deschis sertarul, unde, pe fundul lui, zăcea uitat scapularul. A luat vechea carte poştală, pe care chiar în acea după-amiază o descoperise Mercedes într-un album de fotografii, şi a recitit unul dintre paragrafe.
"Un aspect ignorat al acestei specii de animale este marea sa capacitate afectivă şi de a acţiona în multe cazuri urmând glasul dragostei sale paterne. Toată lumea ştie că, în timp ce femela rămâne în peşteră oferind adăpost şi protecţie puilor mici, dragonul mascul pleacă în căutarea prăzii cu care să-şi hrănească puii, mai ales în căutarea iezilor de cerb, a căror carne, în cazul în care au fost surprinşi şi sacrificaţi în timpul unui somn diurn, se pare că este cea mai potrivită pentru alimentarea dragonilor firavi, de-abia născuţi. Ceea ce nu ştiu prea mulţi este că dacă dragonul tată se întoarce în peşteră fără să fi capturat prada dorită, ruşinat de insuccesul său şi totodată mişcat de foamea puilor, îşi ia de obicei viaţa, lovindu-se cu capul de stânci şi oferindu-se pe sine însuşi ca hrană. Pare totuşi dovedit că n-a supravieţuit niciodată nici un pui care a mâncat astfel de carne, considerată veninoasă şi, prin urmare mortală."
La sfârşitul discului Let it be s-a aşternut liniştea; Miguel a mers prin încăpere, apoi a ieşit pe culoar, oprindu-se în faţa fiecărei vitrine, cercetând cu privirea fiecare uşă. În salon, mobilele aveau o înfăţişare fantomatică: erau acoperite de huse sau de cearşafuri vechi. A deschis o fereastră şi s-a aşezat pe fotoliul lui de pe vremea reuniunilor; apoi şi-a lăsat privirea să rătăcească prin penumbră. Avionul avea să decoleze peste câteva ceasuri, la nouă şi jumătate, iar toate acestea, la care se uita acum, aveau să aparţină în curând trecutului. Şi-a închis ochii şi şi-a lipit buzele, într-un gest ambiguu. O briză uşoară a fluturat brizbrizurile, făcând un zgomot ca de pagini de carte neliniştite.


Barcelona, primăvara anului 1983