La miezul nopţii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Născut în 1947, în Portland şi rămas de timpuriu fără tată, viitoarea celebritate a avut o viaţă modestă, până când, la prima încercare de a scrie un roman, alege ca subiect puterile paranormale ale unei fetiţe, iar prestigioasa editură Doubleday îl publică, în 1974: Carrie - privirea Satanei. Succesul imediat îl stimulează să scrie. Devine cel mai important scriitor în genul horror, multe cărţi îi sunt ecranizate (începând cu Shinning, regizat de Stanley Kubrick, în 1980, după ce romanul apăruse în 1977). Se implică în cinematografie, ca scenarist şi actor, din 1981, până în prezent. Bibliografia lui numără 63 de titluri de cărţi, iar filmografia 24 titluri de filme.La miezul nopţii, vol. 1 cuprinde două din nuvelele sale: Langolierii (serial de televiziune în 2003) şi Fereastra secretă, publicată în 2004 şi ecranizată.


Poveştile îmi vin în minte în momente şi locuri diferite - în maşină, sub duş, când mă plimb, chiar şi atunci când particip la vreo petrecere. În vreo două rânduri, poveştile mi-au răsărit în minte în timp ce visam. Dar rareori se întâmplă să aştern povestea pe hârtie imediat ce apare ideea şi nici nu ţin un "carneţel de idei". Faptul că nu-mi notez ideile este un exerciţiu de autoconservare. Am o mulţime, dar numai o mică parte sunt bune de ceva, aşa că le păstrez într-un fel de fişet mintal. Cele proaste se autodistrug până la urmă acolo, aşa cum se întâmplă cu banda de la Centrul de Control la începutul fiecărui episod din serialul Misiune imposibilă. Cu cele bune nu se întâmplă aşa. Când şi când, deschizând sertarul fişetului ca să văd ce a mai rămas acolo, aceste câteva idei se iţesc către mine, fiecare având propria sa imagine centrală, sclipitoare.

Pentru "Langolierii", imaginea aceea era a unei femei care-şi ţine palma apăsată pe crăpătura din peretele unui avion de pasageri.

Chiar dacă mi-am spus că ştiu prea puţine lucruri despre avioanele de pasageri n-a servit la nimic; exact aşa am făcut, dar imaginea tot apărea ori de câte ori deschideam fişetul ca să mai arunc acolo câte o idee. Am ajuns chiar să miros parfumul femeii (era L'Envoi), să-i văd ochii verzi şi să-i aud respiraţia rapidă şi înspăimântată.

Într-o noapte, pe când stăteam întins în pat, pe punctul de a adormi, mi-am dat seama că femeia asta era o fantomă.

Mi-aduc aminte că m-am ridicat în capul oaselor, cu picioarele pe podea şi am aprins lumina. Am rămas aşa câtăva vreme, fără să mă gândesc la cine ştie ce... cel puţin la suprafaţă. Totuşi, dedesubt, individul care, de fapt, se ocupă de treaba asta pentru mine îşi făcea de zor curat la locul de muncă şi se pregătea să-şi pornească din nou toate maşinile. A doua zi, eu - sau el - am început să scriu această istorisire. A durat cam o lună şi a rămas povestea cel mai uşor scrisă dintre cele cuprinse în acest volum, aşternându-se blând şi natural în straturi, pe măsură ce scriam. Din când în când, şi poveştile şi copiii vin pe lume aproape fără durerile facerii, iar cu povestea de faţă aşa s-a întâmplat. Deoarece creează o impresie apocaliptică, asemănătoare celei create de o mai veche nuvelă de-a mea, "The Mist", am început fiecare capitol în acelaşi stil desuet, rococo. Când am terminat de scris, mă simţeam aproape la fel de bine ca atunci când am început... ceea ce se întâmplă rar.

Sunt leneş în ceea ce priveşte documentarea, dar de data asta m-am străduit să-mi fac lecţiile. Trei piloţi - Michael Russo, Frank Soares şi Douglas Damon - m-au ajutat să-mi lămuresc nedumeririle şi să rămân cu mintea limpede. S-au purtat frumos cu mine, din momentul în care am promis să nu stric nimic.

Dac-am reuşit să nu comit nici o eroare? Mă îndoiesc. Nici măcar marele Daniel Defoe n-a reuşit. În Robinson Crusoe, eroul nostru se dezbracă în pielea goală, înoată până la corabia de pe care se salvase cu puţin timp în urmă... şi apoi îşi umple buzunarele cu lucrurile necesare pentru a rămâne în viaţă pe acea insulă pustie. Apoi mai e şi romanul (ale cărui titlu şi autor vor fi, cu mărinimie, omise aici) despre metroul newyorkez, în care scriitorul se pare că a confundat vestiarele mecanicilor cu toaletele publice.

Avertismentul meu standard sună astfel: pentru lucrurile redate corect, mulţumiţi-le domnilor Russo, Soares şi Damon. Pentru greşeli, daţi vina pe mine. Şi nu spun asta din amabilitate. Erorile faptice rezultă de obicei din neştiinţa de a formula întrebările corecte, şi nu ca urmare a unor informaţii greşite. Mi-am luat anumite libertăţi faţă de avionul în care veţi intra în scurt timp; aceste libertăţi sunt mărunte şi au părut necesare pentru cursul povestirii.

Ei bine, v-am spus destule despre mine; vă invit la bord.

Să zburăm spre ceruri neprietenoase.



Veşti proaste pentru căpitanul Engle. Fetiţa oarbă. Parfumul doamnei. Banda Dalton soseşte în Tombstone. Situaţia stranie a Cursei 29.

Brian Engle opri aparatul American Pride L1011 la Poarta 22 şi stinse lumina care semnaliza îndemnul de prindere a centurilor de siguranţă exact la ora 10:14 p.m. Oftă îndelung a uşurare şi-şi desfăcu harnaşamentul de la umeri.

Nu-şi amintea când se mai simţise atât de uşurat - şi de obosit - la capătul unei curse. Fusese chinuit de o durere atroce de cap, aşa că-şi stabilise nişte planuri foarte ferme pentru seara aceea. Nici vorbă să bea un pahar la clubul piloţilor, să se ducă la cină sau măcar să facă baie când ajungea la Westwood. Avea de gând să se prăbuşească în pat şi să doarmă paisprezece ore în şir.

Cursa 7 a Companiei American Pride - cursa principală de la Tokyo la Los Angeles - fusese întârziată mai întâi de puternice vânturi potrivnice, iar apoi de aglomeraţia tipică de pe LAX... care, în opinia lui Engle, era cel mai prost aeroport din America, dacă lăsai deoparte Logan-ul din Boston. Colac peste pupăză, în ultima parte a zborului mai apăruse şi o problemă de presurizare. La început minoră, se înrăutăţise treptat până când devenise înspăimântătoare. N-a lipsit mult să se ajungă la explozie şi decompresie... dar, din fericire, punctul critic nu a fost depăşit. Uneori, astfel de probleme se stabilizau brusc şi în mod misterios, şi aşa se întâmplase de data asta. Pasagerii care coborau chiar în spatele cabinei de control habar nu aveau cât de puţin lipsise să sfârşească terciuiţi ca urmare a acestei curse, dar Brian ştia... iar asta îi provocase o durere de cap înfiorătoare.
- Drăcovenia asta tre' să meargă direct la atelierul de diagnosticare de aici, îi spuse el copilotului. Ăştia ştiu care-i problema şi că era pe cale să se producă, nu?

Copilotul încuviinţă din cap.
- Nu le place, dar ştiu.
- Mă doare-n şpiţ dacă le place sau nu, Danny. În seara asta n-a lipsit mult s-o feştelim.

Danny Keene dădu din cap. Ştia şi el că aşa stăteau lucrurile.

Brian oftă şi-şi masă ceafa cu palma. Capul îl durea ca un dinte cariat.
- Poate că sunt prea bătrân pentru treaba asta.

Dar acesta era, fireşte, genul de lucruri pe care oricine îl spune despre propria slujbă, mai ales după o tură de serviciu proastă, iar Brian ştia foarte bine că nu era deloc prea bătrân pentru meseria asta - la patruzeci şi trei de ani, tocmai împlinea vârsta optimă pentru piloţii de curse aviatice. Cu toate acestea, în seara asta aproape că o spusese cu convingere. Doamne, cât de obosit se simţea!

Se auzi un ciocănit în uşa compartimentului; Steve Searles, navigatorul, se întoarse în scaunul său şi deschise fără să se ridice în picioare. În prag se afla un bărbat îmbrăcat în sacoul de uniformă al Companiei American Pride. Arăta ca un agent de îmbarcare, dar Brian ştia că nu cu asta se ocupa omul. Era John (sau poate că-l chema James) Deegan, adjunctul şefului de operaţiuni pentru American Pride la Aeroportul LAX.
- Căpitane Engle?
- Da?

Sistemele de apărare interne se declanşară, iar durerea de cap se înteţi. Primul lui gând, născut nu din logică, ci din încordare şi oboseală, fu acela că indivizii încercau să-l împovăreze cu responsabilitatea pentru aparatul fisurat. Era un gând paranoic, desigur, dar el se afla într-o dispoziţie paranoică.
- Mă tem că am să vă aduc o veste proastă, domnule căpitan.
- E vorba de fisură? spuse Brian cu o voce prea stridentă, făcându-i pe câţiva dintre pasagerii care coborau să arunce priviri în jur, dar acum era prea târziu ca să mai facă ceva în privinţa asta.

Deegan clătină din cap.
- E vorba de soţia dumneavoastră, domnule căpitan.

Preţ de o clipă, Brian n-avu nici cea mai vagă idee despre ce vorbea omul din faţa lui şi nu putu decât să se uite la el cu gura căscată şi să se simtă cât se poate de caraghios. Şi, deodată, îi pică fisa. Era vorba de Anne, desigur.
- E fosta mea soţie. Am divorţat în urmă cu optsprezece luni. Ce-i cu ea?
- A avut loc un accident, spuse Deegan. Cred c-ar fi mai bine să veniţi până la birou.

Brian se uită la el cu interes. După ultimele trei ore, lungi şi încordate, toate acestea păreau straniu de ireale. Rezistă imboldului să-i spună lui Deegan că dacă asta era o farsă din acelea cu camera ascunsă, n-avea decât să se ducă-n mă-sa. Dar bineînţeles că nu putea fi vorba de aşa ceva. Ofiţerii de aviaţie nu se ţineau de şotii şi de farse, mai ales pe seama piloţilor care abia trecuseră pe lângă un eveniment aerian neplăcut.
- Ce-i cu Anne? se auzi Brian întrebând din nou, de data asta cu o voce mai blândă. Era conştient de privirea încărcată de compasiune prudentă a copilotului. E teafără?

Deegan îşi ţintui privirea în pantofii lustruiţi şi Brian înţelese că vestea era într-adevăr foarte rea, iar Anne era departe de a fi teafără. Anne era o femeie sănătoasă, la abia treizeci şi patru de ani, grijulie faţă de ea însăşi. În acelaşi timp, el îşi spusese nu de puţine ori că soţia lui era singurul şofer întru totul sănătos la minte din toată metropola Boston... ba poate chiar din întregul stat Massachusetts.

Iar acum se auzi întrebând altceva, şi chiar aşa se întâmpla - ca şi cum un străin s-ar fi furişat în creierul lui şi îi folosea gura pe post de portavoce.
- A murit?

John sau James Deegan se uită în jur, ca şi cum ar fi căutat sprijin, dar nu era decât o însoţitoare de bord în preajma uşii, care le ura pasagerilor o seară plăcută în Los Angeles şi, din când în când, privea neliniştită spre cockpit, fiind probabil îngrijorată din acelaşi motiv care-i trecuse şi lui Brian prin minte - şi anume că, din cine ştie ce motiv, echipajul avea să fie învinuit pentru mica neetanşeitate care transformase ultimele ore ale zborului într-un adevărat coşmar. Nimeni nu-l putea sprijini pe Deegan, care se uită din nou la Brian şi încuviinţă din cap.
- Da... mă tem că a murit. Vreţi să veniţi cu mine, domnule căpitan?


La un sfert de oră după miezul nopţii, Brian Engle se aşeza pe fotoliul cu numărul 5A al Cursei 29 a Companiei American Pride, zborul principal de la Los Angeles la Boston. În circa cincisprezece minute, aparatul care efectua zborul cunoscut călătorilor transcontinentali sub numele de "ochi roşu" avea să decoleze. Îşi aminti că, mai devreme, îşi zisese că dacă LAX nu era cel mai periculos aeroport civil din America, atunci Logan era, cu siguranţă. Printr-o coincidenţă cât se poate de neplăcută, acum avea prilejul să compare ambele experienţe într-un interval de numai opt ore: ca pilot la Aeroportul LAX, ca pasager fără bilet plătit la Logan.

Durerea de cap, care se înteţise considerabil faţă de momentul aterizării cu Zborul 7, se înrăutăţi şi mai mult.

"Un incendiu", îşi zise el. "Un incendiu blestemat! Ce s-a-ntâmplat cu detectoarele de fum, pentru numele lui Dumnezeu? Era o clădire nou-nouţă."

Îşi dădu seama că în ultimele patru sau cinci luni abia dacă se gândise vreodată la Anne. În primul an de după divorţ, se părea că numai la ea se poate gândi: ce făcea, cum era îmbrăcată şi, fireşte, cu cine se întâlnea. Când în sfârşit a început vindecarea, s-a produs foarte repede... ca şi cum i s-ar fi injectat nu ştiu ce antibiotic cu proprietăţi de revigorare a spiritului. Citise destule despre divorţ ca să ştie că, de regulă, agentul de revigorare nu era un antibiotic, ci o altă femeie. Cu alte cuvinte, un efect de ricoşeu.

Nici o altă femeie nu apăruse în viaţa lui Brian - cel puţin deocamdată. Câteva întâlniri şi un act sexual prudent (ajunsese la convingerea că, în epoca SIDA, toate actele sexuale extraconjugale erau prudente), dar nici o altă femeie. Pur şi simplu, se... vindecase.

Brian se uită la tovarăşii lui de drum, care urcau la bordul avionului. O tânără cu părul blond mergea însoţită de o fetiţă cu ochelari întunecaţi. Mâna fetiţei strângea cotul blondei. Femeia murmură ceva către mica ei însoţitoare, fetiţa ridică imediat capul spre sunetul vocii ei, iar Brian înţelese că era oarbă - era ceva în felul cum îşi mişcase capul. Ciudat, îşi zise el, cum nişte gesturi atât de mărunte pot să trădeze atât de multe lucruri.
"Anne", îşi spuse. "N-ar trebui să te gândeşti la Anne?"

Dar mintea lui obosită tot încerca să scape de subiectul Anne. Anne, care fusese soţia lui, Anne, singura femeie pe care o lovise la mânie, Anne, care acum era moartă.

Se gândi că ar putea să susţină acum un turneu de conferinţe, în care să le vorbească grupurilor de bărbaţi divorţaţi. La naiba, puteau foarte bine să fie şi femei divorţate. Subiectele lui aveau să fie divorţul şi arta de a uita.

La scurt timp după a patra aniversare e momentul optim pentru divorţ, avea să le spună el. Luaţi, de pildă, exemplul meu. Am petrecut anul următor în purgatoriu, întrebându-mă cât anume din vină îmi aparţine mie, şi cât, ei. Mă întrebam dacă fusese bine sau rău că o tot pisam pe tema copiilor - asta era marea chestie dintre noi, nimic spectaculos ca drogurile sau adulterul, doar vechea antiteză dintre copii şi carieră - şi deodată s-a-ntâmplat ca şi cum în capul meu ar fi fost un ascensor rapid, în care se afla Anne, şi care a coborât cu repeziciune.

Da. A dispărut undeva, în adânc. Iar în ultimele luni nu se gândise la Anne mai deloc... nici măcar când trebuia să achite cecul lunar de pensie alimentară. Era o sumă foarte rezonabilă, foarte civilizată; Anne câştiga singură optzeci de mii de dolari pe an, înainte de plata impozitului. Avocatul lui se ocupa de plată şi nu era decât un articol din bilanţul lunar pe care-l primea Brian, un mic articol de două mii de dolari strecurat între factura la curent electric şi ipoteca pe apartament.

Se uită apoi la un adolescent slăbănog şi stângaci, care ţinea o cutie de vioară la subsuoară şi avea o yarmulke în creştetul capului, mergând agale pe culoarul dintre scaune. Băiatul părea în acelaşi timp neliniştit şi entuziasmat, cu ochii plini de viitor. Brian îl invidie.

În ultimul an al căsniciei lor, nu lipsiseră amărăciunea şi mânia între ei doi şi, în cele din urmă, cam cu patru luni înainte de sfârşit, se-ntâmplase: mâna lui s-a pus în mişcare înainte ca raţiunea lui să poată să spună nu. Nu-i plăcea să-şi amintească această întâmplare. Ea băuse prea mult la o petrecere şi, când ajunseseră acasă, îl scosese din sărite.
"Dă-mi pace, Brian, în privinţa asta. Te rog să-mi dai pace. Nu mai vreau să aud de copii. Dacă vrei să-ţi faci un test de fertilitate, du-te la doctor. Eu lucrez în publicitate, nu sunt plătită ca să fac copii. M-am săturat până peste cap de toate prostiile tale de macho car..."

Acela a fost momentul în care a plesnit-o dur, peste gură. Lovitura întrerupsese ultimul cuvânt cu o precizie brutală. Se uitau unul la celălalt, în apartamentul în care mai târziu ea avea să moară, amândoi mai şocaţi şi mai înspăimântaţi decât aveau să recunoască vreodată (poate doar acum, când şedea în scaunul cu numărul 5A şi privea cum urcă pasagerii la bordul Cursei 29, recunoştea, în sfârşit, recunoştea faţă de el însuşi). Ea îşi dusese mâna la gură, care începuse să sângereze. Apoi a întins degetele spre el.
"M-ai lovit", i-a spus ea. Nu era mânie în glasul ei, doar uimire. Avea el o bănuială că se poate să fi fost pentru prima oară când cineva lovise cu mânie vreuna dintre părţile trupului lui Anne Quinlan Engle.
"Da", spusese el. "Poţi să fii sigură de asta. Şi am s-o fac din nou dacă nu taci din gură. Nu-ţi mai permit să mă mai biciuieşti cu limba aia a ta, draga mea. Ar fi bine să-ţi pui un lacăt la ea. Ţi-o spun spre binele tău. Zilele alea s-au terminat. Dacă ai nevoie să-ţi verşi veninul pe cineva în casă, ia-ţi un câine."

Căsnicia lor se mai târâse timp de câteva luni, dar de fapt se sfârşise în clipa în care palma lui Brian intrase brusc în contact cu faţa lui Anne. Fusese provocat - Dumnezeu îi era martor că fusese provocat - dar tot ar fi dat mult ca să întoarcă acea clipă nenorocită înapoi.

În vreme ce ultimii pasageri urcau agale la bordul avionului, se pomeni gândindu-se de asemenea, aproape obsedant, la parfumul lui Anne. Cum se numea? Lissome? Lithsome? Lithium, pentru numele lui Dumnezeu? Pur şi simplu nu reuşea să-şi aducă aminte. Era înnebunitor.
"Mi-e dor de ea", se gândi el fără chef. "Acum, c-a dispărut pentru totdeauna, mi-e dor de ea. Nu-i uluitor?"

Lawnboy? Să fi avut o denumire atât de stupidă?
"Of, opreşte-te!" îşi dojeni el mintea obosită. "Pune-i un dop!"
"În regulă", acceptă mintea lui. "Nici o problemă; pot să încetez. Pot să-ncetez oricând am chef. Să fi fost Lifebuoy? Nu, asta-i o marcă de săpun. Scuze. Lovebite? Lovelorn?"

Brian îşi prinse centura de siguranţă, se lăsă pe spate, închise ochii şi simţi mirosul unui parfum pe care nu-l putea identifica.

Asta se-ntâmplă când una dintre însoţitoarele de bord îi vorbi. Bineînţeles: Brian Engle susţinea teoria conform căreia acestea erau învăţate - la un curs de specializare ultrasecretă, care se numea, poate, Necăjirea Fraierilor - să aştepte până când pasagerii închideau ochii şi abia apoi să le ofere vreun serviciu nu tocmai esenţial. Şi, fireşte, trebuia să aştepte până când erau îndeajuns de sigure că pasagerii erau adormiţi înainte să-i trezească pentru a-i întreba dacă doresc o pătură sau o pernă.
- Scuzaţi-mă..., începu ea şi se opri brusc.

Brian văzu cum ochii ei se plimbă de la epoleţii vestonului negru, la chipiul înzorzonat fără noimă cu ceva ce semăna cu o omletă, aşezate pe scaunul gol de lângă el.

Îşi reconsideră atitudinea şi începu din nou:
- Scuzaţi-mă, domnule căpitan, doriţi cafea sau suc de portocale?

Brian observă amuzat cum tânăra se cam fâstâcise. Ea făcu un gest către masa din partea faţă a compartimentului, chiar sub micul ecran dreptunghiular pentru proiecţii de filme. Pe masă se aflau două frapiere. Din fiecare se iţea gâtul suplu, de culoare verde, al câte unei sticle de vin.
- Şi, desigur, am şi şampanie.

Engle se gândi să ceară şampanie, dar numai pentru scurt timp.
- Nu vreau nimic, mulţumesc, spuse el. Şi nu vreau nici unul dintre serviciile din timpul zborului. Cred c-am să dorm tot drumul până la Boston. Cum se-arată vremea?
- Sunt nori la 6 000 de metri peste Marea Prerie pe tot parcursul până la Boston, dar nu e nici o problemă. O să zburăm la peste 10 000 de metri. A, şi am primit rapoarte despre o auroră boreală deasupra Deşertului Mojave. Poate-o să vreţi să rămâneţi treaz pentru asta.

Brian ridică din sprâncene.
- Glumeşti? Auroră boreală deasupra Californiei? În anotimpul ăsta?
- Aşa ni s-a spus.
- Cineva a luat prea multe droguri ieftine, spuse Brian râzând. Cred c-o să aţipesc, mersi.
- Foarte bine, domnule căpitan. Stewardesa mai zăbovi o clipă. Dumneavoastră sunteţi ofiţerul căruia tocmai i-a murit soţia, nu-i aşa?

Durerea de cap palpită şi-şi arătă colţii, dar îşi impuse să zâmbească. Femeia asta - care de fapt era doar o fată - nu fusese rău intenţionată.
- Era fosta mea soţie, dar altfel, da. Eu sunt ăla.
- Îmi pare teribil de rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o.
- Îţi mulţumesc.
- Am zburat vreodată cu dumneavoastră, sir?

Zâmbetul lui reapăru fugar.
- Nu cred. Am făcut curse internaţionale în ultimii patru ani.

Şi, pentru că i se păru întru câtva necesar, îi întinse mâna.
- Brian Engle.

Ea i-o strânse şi spuse:
- Melanie Trevor.

Engle îi zâmbi din nou, apoi se lăsă pe spate şi închise ochii încă o dată. Închise ochii, fără să adoarmă - anunţurile de dinaintea plecării, urmate de rulajul pe pistă pentru decolare nu ar fi făcut decât să-l trezească din nou. O să fie destul timp pentru somn după ce se vor înălţa în aer.

Zborul 29, ca majoritatea curselor de noapte, plecă fără întârziere - iar Brian se gândi că acest amănunt ocupa o poziţie fruntaşă pe firava listă de atracţii a genului acesta de curse. Avionul era un 767, având puţin peste jumătate din locuri ocupate. La clasa I erau vreo şase pasageri. Nici unul dintre ei nu i se păru lui Brian beat sau cu chef de scandal. Asta era bine. Poate chiar reuşea să doarmă până la Boston.

O privi cu răbdare pe Melanie Trevor cum arăta spre uşile de ieşire, demonstrând cum se foloseşte ceşcuţa aurită dacă se producea o pierdere de presiune (o procedură pe care Brian o repetase în gând, şi cu oarecare panică, nu cu mult timp în urmă), şi cum se umflă vesta de salvare de sub fotoliu. Când avionul ajunse în aer, ea se apropie de scaunul lui şi-l întrebă din nou dacă voia să-i aducă ceva de băut. Brian clătină din cap, îi mulţumi, după care apăsă pe butonul care cobora spătarul fotoliului. Închise ochii şi adormi de îndată.

N-a mai văzut-o niciodată pe Melanie Trevor.


La circa trei ore după decolarea avionului, o fetiţă pe care o chema Dinah Bellman se trezi şi o întrebă pe mătuşa ei Vicky dacă poate să bea un pahar cu apă.

Mătuşa Vicky nu-i răspunse, aşa că Dinah o întrebă din nou. Neprimind nici de data asta un răspuns, fetiţa se întinse să atingă umărul mătuşii, dar era deja aproape sigură că mâna ei nu va găsi decât spătarul gol al fotoliului, şi chiar aşa se întâmplă. După cum îi spusese doctorul Feldman, copiii orbi din naştere dezvoltau adesea o hipersensibilitate - aproape ca un fel de radar - faţă de prezenţa sau absenţa oamenilor în imediata lor apropiere, dar Dinah nu avea nevoie de această informaţie. Ştia că era adevărat. Mai dădea şi greş, dar de obicei funcţiona... mai ales dacă persoana în cauză era Însoţitorul ei Văzător.
"Ei, s-a dus la toaletă şi-o să se-ntoarcă imediat", îşi spuse Dinah, dar în acelaşi timp se simţi cuprinsă de o nelinişte vagă şi ciudată. Nu se trezise din somn dintr-o dată; fusese un proces lent, aşa cum un scufundător îşi croieşte drum spre suprafaţa apei. Dacă mătuşa Vicky, care stătea pe locul de lângă fereastră, s-ar fi strecurat pe lângă ea ca să ajungă pe culoar în ultimele două-trei minute, Dinah ar fi trebuit să o simtă.
"Deci a plecat mai devreme", îşi spuse ea. "Probabil c-a trebuit să facă treaba mare... Nu-i nici o problemă, Dinah. Sau poate că s-a oprit să stea de vorbă cu cineva, la întoarcere."

Numai că Dinah nu auzea pe nimeni vorbind în cabina principală a marelui avion; doar zumzetul monoton şi molcom al motoarelor cu reacţie. Senzaţia de nelinişte crescu.

Auzi vocea domnişoarei Lee, terapeuta ei (deşi Dinah o considerase dintotdeauna profesoara ei oarbă), vorbindu-i în minte: "Nu trebuie să-ţi fie teamă să te temi, Dinah... toţi copiii se tem din când în când, mai ales în situaţii care sunt noi pentru ei. Asta e de două ori mai adevărat pentru copiii nevăzători. Crede-mă, ştiu asta." Iar Dinah chiar o credea, pentru că, la fel ca şi ea, domnişoara Lee era oarbă din naştere. "Nu-ţi goni frica... dar nici nu te lăsa stăpânită de ea. Stai liniştită şi încearcă să analizezi raţional situaţia. Vei fi surprinsă să constaţi cât de des îşi face efectul."
"Mai ales în situaţii care sunt noi pentru ei."

Ei bine, asta se potriveşte, cu siguranţă; era pentru prima oară în viaţa ei când Dinah zbura cu orice, ca să nu mai vorbim că era un uriaş avion transcontinental, de la o coastă oceanică la cealaltă.
"Încearcă să analizezi raţional situaţia."

Ei bine, se trezise într-un loc straniu ca să constate că Însoţitorul Văzător dispăruse. Bineînţeles că asta era înspăimântător, chiar dacă ştiai că absenţa era doar temporară - la urma urmelor, Însoţitorul Văzător nu putea pur şi simplu să dea fuga la cel mai apropiat Taco Bell numai fiindcă o chinuise foamea cât timp stătuse închisă într-un avion care zburase la peste 11 000 de metri altitudine. Cât despre strania linişte din cabină... ei bine, la urma urmei, era un zbor de noapte. Ceilalţi pasageri probabil că dormeau.
"Chiar toţi?", întrebă cu îndoială partea îngrijorată a minţii sale. "TOŢI pasagerii dorm? E posibil?"

Deodată, răspunsul îi veni în minte: filmul. Cei care nu dormeau vizionau filmul proiectat pe ecranul din avion. Bineînţeles.

Se simţi inundată de o senzaţie aproape palpabilă de uşurare. Mătuşa Vicky îi spusese că era vorba de filmul When Harry Met Sally, cu Billy Crystal şi Meg Ryan, şi că avea de gând să-l vadă şi ea... dacă reuşea să rămână trează.

Dinah îşi plimbă uşor mâna peste scaunul mătuşii, bâjbâind după căştile audio, dar nu le găsi. În schimb, dădu peste o carte în format de buzunar. Fără doar şi poate, unul dintre romanele de dragoste pe care mătuşa ei le citea cu plăcere - după cum spunea ea, poveşti din vremurile când bărbaţii erau bărbaţi, iar femeile nu erau.

Dinah îşi mişcă degetele ceva mai departe şi dădu peste altceva - ceva dintr-o piele moale, cu suprafaţa fină. O clipă mai târziu dădu peste un fermoar şi după încă un moment pipăi cureaua.

Era poşeta mătuşii Vicky.

Neliniştea puse din nou stăpânire pe Dinah. Căştile nu erau pe scaunul mătuşii, dar poşeta era. Toate cecurile de călătorie, exceptând bancnota ascunsă adânc în poşeta fetiţei, erau acolo - Dinah ştia asta fiindcă le auzise pe mama ei şi pe mătuşa Vicky discutând despre ele înainte de a pleca de la locuinţa din Pasadena.

Să fi plecat mătuşa Vicky la toaletă, lăsându-şi poşeta pe scaun? Să fi făcut ea una ca asta când tovarăşa ei de drum nu numai că avea doar zece ani şi dormea, dar pe deasupra mai era şi oarbă?

Dinah nu credea asta.
"Nu-ţi goni frica... dar nici nu te lăsa stăpânită de ea. Stai liniştită şi încearcă să analizezi raţional situaţia."

Dar nu-i plăcea locul acela gol şi nici tăcerea care domnea în avion. I se părea cât se poate de logic ca cei mai mulţi dintre pasageri să fie adormiţi şi ca cei care rămăseseră treji să stea cât mai tăcuţi, din consideraţie pentru ceilalţi, dar tot nu-i plăcea. Un animal, unul cu nişte colţi şi gheare extrem de ascuţite, se trezi şi începu să mârâie în capul ei. Ştia cum se numeşte animalul acela; era panica şi dacă nu o stăpânea de îndată, era posibil să facă ceva care le-ar fi pus într-o situaţie jenantă atât pe ea, cât şi pe mătuşa Vicky.
"Când o să văd, când doctorii din Boston or să-mi repare ochii, nu voi mai fi nevoită să trec prin situaţii stupide ca aceasta."

Asta era fără doar şi poate adevărat, dar, în acel moment, n-o ajuta absolut deloc.

Dinah îşi aminti deodată că, după ce şi-au ocupat locurile, mătuşa Vicky îi luase mâna, îi îndoise toate degetele în afară de arătător şi apoi îi călăuzise acel deget către partea laterală a scaunului. Butoanele de control erau acolo - puţine la număr, simple, uşor de reţinut. Erau mai întâi cele două rotiţe pe care le puteai folosi după ce-ţi puneai căştile la urechi - cu una comutai între diferitele canale audio, iar cu cealaltă reglai volumul. Micul întrerupător dreptunghiular comanda lumina de deasupra fotoliului. "De ăla n-o să ai nevoie", îi spusese mătuşa Vicky, cu un zâmbet în voce. "Cel puţin deocamdată." Ultimul era un buton pătrat - când îl apăsai, chemai o însoţitoare de bord.

Degetul fetiţei atinse acest buton şi îi mângâie suprafaţa convexă.
"Chiar vrei să faci asta?", se întrebă ea şi răspunsul se auzi de îndată. "Da, vreau."

Apăsă butonul şi auzi sunetul slab al soneriei. Apoi aşteptă. Dar nu veni nimeni.

Nu se auzea decât şuierul molcom, aparent etern al motoarelor cu reacţie. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu râdea. ("Se pare că filmul ăla nu-i chiar aşa de amuzant cum credea mătuşa Vicky c-o să fie", se gândi Dinah.) Nimeni nu tuşea. Fotoliul de lângă ea, fotoliul mătuşii Vicky, rămânea în continuare gol şi nici o stewardesă nu se aplecă deasupra ei, învăluită în mantia ei subţire de parfum şi miros slab de şampon şi machiaj, ca s-o întrebe pe Dinah dacă doreşte să-i aducă ceva - o gustare sau poate un pahar cu apă.

Doar zumzetul uşor şi constant al motoarelor cu reacţie.

Fiara numită panică se văicărea mai zgomotos ca oricând. Ca să i se împotrivească, Dinah se concentră asupra dispozitivului radar, transformându-l într-un fel de baston invizibil pe care-l putea mânui de pe scaunul ei chiar aici, în mijlocul cabinei principale. Se pricepea la asta; uneori, când se concentra foarte intens, aproape credea că poate să vadă prin ochii celorlalţi. Dacă se gândea la asta îndeajuns de intens, dacă şi-o dorea îndeajuns de mult. Odată i-a povestit domnişoarei Lee despre această senzaţie, iar reacţia acesteia a fost neobişnuit de aspră. "Vederea prin ochii altora e o fantezie răspândită la nevăzători", i-a spus ea. "Mai ales la copiii orbi. Să nu faci vreodată greşeala să te bazezi pe această senzaţie, Dinah, fiindcă rişti să dai de bucluc când o să cazi pe nişte scări sau o să te trezeşti în faţa unei maşini."

Aşa că renunţase la încercările de "a vedea prin ochii altora", cum se exprimase domnişoara Lee şi în cele câteva ocazii în care senzaţia pusese din nou stăpânire pe ea - faptul că vedea lumea, întunecată, înceţoşată, dar acolo - prin ochii mamei sale sau ai mătuşii Vicky, se străduise să scape de ea... aşa cum cineva care, temându-se că-şi va pierde minţile, va încerca să alunge vocile închipuite. Dar acum era cuprinsă de teamă aşa că încerca să-i caute pe cei din jur, să-i simtă, însă nu-i găsea.

Groaza crescuse foarte mare în ea, iar animalul "panică" se văicărea gălăgios. Simţea cum plânsul încearcă să pună stăpânire pe ea şi strânse din dinţi ca să şi-l înăbuşe. Pentru că n-ar fi ieşit la suprafaţă ca un strigăt sau ca un ţipăt; dacă-l lăsa să izbucnească, ar fi ieşit pe gură ca un răcnet, cu sonoritatea unei alarme de pompieri.
"N-am să ţip", îşi impuse ea cu străşnicie. "N-am să ţip ca să n-o fac pe mătuşa Vicky să se simtă stânjenită. N-am să ţip ca să-i trezesc pe cei care sunt adormiţi şi să-i sperii pe cei care sunt treji, fiindc-or să vină toţi numaidecât şi-or să spună, ia uitaţi-vă la fetiţa aia speriată, uitaţi-vă la fetiţa oarbă speriată."

Numai că acum acel simţ al radarului - acea parte din ea care evalua tot felul de semnale senzoriale şi care uneori chiar părea să vadă prin ochii celorlalţi (indiferent ce spunea domnişoara Lee) - îi sporea teama în loc s-o domolească.

Fiindcă acel simţ îi spunea că nu se afla nimeni în raza sa de acoperire.

Absolut nimeni.