Băiuţeii

Citiţi două cronici ale acestei cărţi, semnate de Radu Cosaşu şi Viorel Moţoc.


Filip Florian - născut pe 16 mai 1968, în Bucureşti. Între 1990 şi 1999, este redactor la Cuvîntul, apoi corespondent al Radio Europa Liberă şi Deutsche Welle. A publicat numeroase proze scurte în reviste, iar primul său roman, Degete mici (Polirom, 2005), a fost recompensat cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul de excelenţă pentru debut în literatură al U.N.P.R.



Matei Florian - născut pe 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. Debutează cu poezie în revista Cuvîntul, în 1997. Începînd cu 1998, este reporter şi, ulterior, titular de rubrică la Dilema (Dilema veche). A colaborat cu reportaje, cronică literară şi teatru scurt la diferite publicaţii culturale şi la radio. Romanul Băiuţeii reprezintă debutul editorial al autorului.




Coşuţă mi-a spus întotdeauna să nu-l pocnesc pe Cristos.

Stăteam în troleibuz agăţat de bară (într-unul din momentele alea tembele în care nu poţi să spui altceva despre tine decît că stai în troleibuz agăţat de bară), cînd, dintr-odată, zbang, l-am văzut pe Coşuţă. L-am văzut oprit în mijlocul străzii, tîrşîindu-şi piciorul drept prin praf, pînă cînd praful s-a dat la o parte şi n-a mai rămas decît asfaltul, cu privirea aia puţin şaşie a lui fixată pe vîrful adidasului, încremenit parcă în acea lungă zi în care împlinisem cinci ani şi jumătate. L-am auzit apoi - ca şi cum troleul în care mă aflam acum n-ar fi fost decît un colţ din aleea Parva, iar lui i-ar fi fost perfect egal dacă îşi tîrşîia piciorul prin praf sau mergea cu troleul nouăşpe ani mai tîrziu - cum, fără să-şi ridice privirea de pe vîrful adidasului drept, îmi repetă profeţia aia înfricoşătoare: "Eu ţi-am zis, ţi-am zis mereu, şi tu nimic. Acuma o să vezi, lasă".

Am rămas agăţaţi de bară, eu şi Coşuţă, şi a fost de ajuns să mă uit la privirile celorlalţi oameni ca să-mi dau seama că nici unul din ei nu bănuieşte nimic, că habar n-au de ce mi-a spus Coşuţă vorbele alea şi că - să fim serioşi, pînă la Universitate nu mai era mult - nici n-aveau cum să le audă. Apoi am coborît şi, evident, am uitat.

Acum încerc să-mi amintesc tot, să-l iau pe Coşuţă cu binişorul, numai că el, ca un făcut, a început să zboare dintr-un colţ într-altul, să-mi scoată limba, să ţipe şi să scuipe. Iar asta, la drept vorbind, nu-i face cinste, cum, la fel de bine, în anii în care l-am cunoscut, nu-i stătea în obicei. Nu ştiu cine e prieten astăzi cu Coşuţă, însă nu pot să-mi închipui că între timp băiatul ăla timid şi mai degrabă tăcut s-a schimbat într-atît, încît să facă figurile astea. Astîmpără-te odată!

Ştia foarte bine de ce îmi zice asta. Ştia pentru că, într-o înserare din aceea cu felinare pîlpîind, l-a văzut pe Cristos urcat pe bloc, gata să-şi ia zborul. Coşuţă jură că aşa a fost. N-avea aripi şi nici paraşută, era doar el, împreună cu gaşca lui fioroasă. În blocurile din faţă se aprinseseră luminile şi la fiecare geam şi balcon apăruse cîte un tată, cîte o mamă sau un bunic, care zbierau laolaltă către Cristos şi ăia să nu facă vreo prostie şi să sară, că ei nu cred în miracole, că nimeni n-are aripi şi aşa şi pe dincolo, aiureli, zicea Coşuţă. Şi Cristos i-a ascultat şi nu a sărit în seara aceea, numai că lui Coşuţă i-a spus verişorul lui, iar verişorul lui nu minte, că, dacă Cristos şi gaşca n-au sărit de pe bloc atunci, e doar pentru că ei o făcuseră altă dată şi că deja erau prea plictisiţi ca să mai enerveze proştii. Se aruncau toţi deodată, cădeau liber vreo două etaje, după care, aşa, pur şi simplu, în loc de mîini le apăreau aripi, din care începeau să fîlfîie încet, apoi mai tare, şi toţi ăia începeau să răcnească şi să chiuie, mişcau din aripile lor, cică, pînă cînd o luau uşurel mai sus şi mai sus şi nu-i mai vedea nimeni, nici măcar verişorul lui Coşuţă, şi numai de pe undeva de prin cer le mai auzeai strigătele şi cum îi înjurau pe dinamovişti. Că îi înjurau pe toţi dinamoviştii, n-aveam nici o îndoială. Era un lucru la mintea cocoşului că cine stă pe Băiuţ, adică în Drumul Taberei, ţine cu Steaua. În afară de Filip şi de mine, n-am mai auzit de nimeni - şi mai erau şi boşorogii, şi mai era şi Şchiopu Bărbosu - care să nu aibă ceva de împărţit cu Dinamo. Aşa că, în afară de partea cu zborul, povestea lui Coşuţă cu îngerii ăia sau ce naiba erau, care ridicau psalmi pentru moartea lui Dinamo, nu putea decît să mă înverşuneze şi mai tare, să mă facă să-mi doresc nimicirea lui Cristos cu palme, pumni şi picioare la prima ocazie pe care aş fi avut-o. Nu-i spuneam însă nimic din toate astea lui Coşuţă, iar el continua, uitînd definitiv de verişorul lui, să-mi povestească cum l-a văzut pe Cristos la telejurnal prin R.F.G. zburînd şi omorînd nazişti, cum a aterizat pe urmă pe cel mai înalt vîrf din lume, unul de 12.826 de metri, cum s-a întîlnit cu Lăcătuş şi i-a cerut un autograf, cum l-a rugat Ceauşescu să-l ia şi pe el sus, acolo, şi Cristos n-a vrut şi atunci Elena a chemat toată armata care a tras cu agheele şi bazucile, cu tunul şi cu tancul şi nu s-a întîmplat nimic, pentru că pe ăsta nu-l putea omorî decît cuţitul lui Rahan, care a stat două zile şi două nopţi într-un pahar cu sînge de antilopă amestecat cu venin de viperă. Asta îmi spunea Coşuţă şi, sincer, din toată povestea lui nu mă interesa decît partea cu gaşca.

Nu, nu mă întrebaţi de serile cînd îmi luam inima-n dinţi, îmi înghiţeam uimirea şi spaima şi deznădejdea că totul s-a terminat şi mama nu va mai veni niciodată să se aşeze pe o băncuţă de unde să-mi urmărească jocul stingher de copil care nu a împlinit trei ani, de copil care nu ştie că strada e un loc plin de fiinţe ciudate care se aleargă, se împuşcă şi joacă fotbal, fiinţe ca şi tine şi tocmai de-asta atît de vrăjitoreşti şi de misterioase (ca şi cum ai crede despre ceilalţi că sînt un fel de oglindă a ta şi dintr-odată descoperi că nu e cîtuşi de puţin aşa, pentru că unul e Migu şi altul e Pipiţă, mai e şi Doru, şi mai ales Cristos, iar toţi ăştia sînt ei şi nimic mai mult, fiecare cu o altă mamă şi cu o altă casă, fiecare gata să sară la bătaie din nimic, doar pentru a-şi demonstra existenţa lor unică pe acea stradă şi pe acest pămînt).

Şi nimic nu-mi va scoate din minte ziua cînd timpul a rămas definitiv suspendat odată cu închiderea unei uşi - apartament 40, fam. Florian - şi soarele s-a furişat în scară printre ghivecele de flori atîrnate-n geamuri şi a rămas aşa, luminînd o balustradă verde, o balustradă verde ca o şopîrlă verde, singura fiinţă care mi se părea că ar mai fi avut viaţă în toată încremenirea lucie care mă aştepta să fac vreo mişcare şi apoi să mă înghită cu totul, o dată şi pentru totdeauna.

Ei bine, atunci am înţeles ce înseamnă Bau-Bau şi că Bau-Bau nu-ţi apare în viaţă decît în momentele alea puţine şi hotărîtoare şi că doar atunci trebuie să fii cu adevărat puternic şi că doar atunci lumea se urneşte din datul ei într-atît, încît să o vezi altfel şi, pentru o clipă, atît cît îi trebuie unei şopîrle să redevină balustradă, să ai străluminarea că nu mai eşti cel de dinainte, ci că ai devenit mai mare. (Se pare că, în afara momentelor ăstora, ne însoţeşte o inerţie uriaşă, iar dacă ea dispare vreodată, atunci apare şi Bau-Bau. Şi aş putea să bag mîna în foc că el locuieşte bine mersi în inerţia asta şi doar cînd îi zgîndăre cineva culcuşul catadicseşte să-şi arate chipul.) Mama a rămas în spatele uşii, mă aşteptau nişte scări, iar dincolo de ele, strada. Am ieşit.

Mi-a luat multă frică şi mult timp ca să învăţ regulile jocului. Primul lucru cu care a trebuit să mă obişnuiesc a fost Cristos. El şi sora lui mai mare au fost cei cărora le-a fost lăsat să-mi strunească frica, s-o mutileze şi s-o facă să crească pînă cînd ea, pur şi simplu, s-a stins de la sine. M-au simţit şi au rîs.

Fără doar şi poate, Cristos a fost răzbunarea lui Bau-Bau pentru că l-am înfrînt în după-amiaza aceea. N-am cum să-mi explic altfel apariţiile lui de nebun spre înserare, îmbrăcat într-un veşnic tricou albastru, cu un taur fioros desenat pe piept. (Ştiu că există nişte cuvinte care, folosite brambura, au rostul să îndepărteze orice om de fraza pe care-o citeşte. Spre exemplu: "a fi menit". N-am încotro şi-mi cer iertare.) Cristos mi-era menit mie, nu pentru că doar eu eram ţinta atacurilor lui fără motiv, ci pentru că nici unul din ceilalţi copii de pe stradă nu părea să-şi dea seama ce se întîmplă cu adevărat. Era de parcă fuga lui spre mine cu taurul pe piept, răcnetele, urletele, spaima şi plînsul meu se desprindeau de strada cu oameni, de înserare şi de astelalte, ca să ajungă într-un loc special construit înainte, ferit de privirile muritorilor, în care Cristos şi cu mine ne împărţeam pumni. Mint cu neruşinare. În vremurile alea, poate pentru că, după cum v-am spus, Cristos era locul de unde urla Bau-Bau, sufeream de aceeaşi încremenire neputincioasă care-mi paraliza pînă şi respiraţia (este deci o dovadă de impostură să pretind că şi eu puteam să lovesc cu pumnul). Singura persoană care-mi dădea de ştire rînjind că ştie ce se întîmplă între mine şi Cristos era sora lui îmbrăcată-n roşu, Luminiţa. Ea avea rolul de martor, pentru că în chestiile astea trebuie să existe şi un martor, altfel rişti să devii nebun. În plus, Luminiţa se posta pe gardul de la scara ei şi urmărea jocul celorlalţi copii pînă cînd se lăsa seara. Atunci dispărea pentru o clipă şi se întorcea cu Cristos. Arăta cu ochii spre mine şi
strada se pierdea uşurel într-o hărmălaie din ce în ce mai îndepărtată
se mai auzeau nişte cîini lătrînd
luminile felinarelor începeau să pîlpîie şi să se rotească cu Cristos cu tot
vedeam geamul nostru de la patru luminat
strigam ma şi Fi simţeam o primă buşitură
fugeam cu pumni în cap sunetele îmi dispăreau
mă trezeam în patul meu transpirat şi cu lumina stinsă
tovarăşa de la grădiniţă mă punea să spun prima poveste.

Vă văd pe toţi aşa: aşezaţi pe scăunele într-un semicerc (cum o să ştiu să-i spun mai tîrziu). Doar eu în faţa voastră mai aud vrăbiile din curte, pentru că voi aşteptaţi să vă spun povestea. Sînteţi aşa de tîmpiţi cînd aşteptaţi: cu mîinile la spate, cum v-a spus tovarăşa, tăcuţi, mă priviţi pe mine, care nu ştiu să spun poveşti. Care n-am spus o poveste în viaţa mea. Sînt prea mic, trebuie să înţelegeţi, şi chiar dacă aş fi mare, tot n-aş reuşi să scot vreun cuvînt din cauză că aţi tăcut şi mă priviţi. Uite: tu, Paule, despre care am scris în liceu o poezie cu liţă ("hă, hă, liţa e o rîmă", spunea Paul şi moaca i se lungea pînă la pămînt), ţie ţi-a rămas gura întredeschisă, iar pe la colţul buzelor ţi-au apărut mici bule de scuipat, care se sparg ca să apară altele, tu, Ana-Maria, ai închis ochii, vrei să dormi sau poate aşa te-a obişnuit mama ta să-ţi spună poveşti, doar cînd închizi ochii, Mariane, îţi jur că nu ştiam atunci cînd am spus povestea asta prima oară că vei muri alergînd după o minge, pentru că, dacă aş fi ştiut, crede-mă că am fi vorbit numai noi, ţi-aş fi înşirat toate poveştile din lume şi, mai ales, ţi-aş fi dat, naibii, porcăria aia de maşinuţă de fier neagră şi din Germania pe care mi-ai cerut-o doar un pic, mai ţii minte?, şi eu n-am vrut să ţi-o împrumut fiindcă se strică şi tu m-ai făcut calic şi-ai murit mai tîrziu, iar eu pe atunci habar n-aveam ce înseamnă "calic", darămite c-o să mori şi, vezi, ăsta e ultimul lucru pe care ţi l-aş mai fi zis: ai grijă să nu fugi după nici o minge, pentru că pentru tine o băltoacă va fi un nenorocit de canal deschis şi plin de apă şi degeaba mai spun toate astea o dată, tu rîzi acum şi crezi că-i o poveste din alea ca ale lui Coşuţă, fără început şi fără sfîrşit, în care lumea se plictiseşte şi face gălăgie, iar tovarăşa îl trimite marş la loc Coşuţă!, şi Coşuţă se duce cu capul plecat - ca la începutul romanului - pînă la scăunel (te rog, Coşuţă, rămîi aşa pînă am să mă întorc la tine), şi e prea de tot, sînteţi chiar toţi aici, Angelica mucioasa, da, te văd mozolind acelaşi colţ de pîine şi-ţi văd şi scîrboşeniile alea verzi care picură veşnic ca un robinet stricat, Cornel şi Diana, cum vă ţineţi de mînuţe şi d-aia nu mai pot eu, Rox... - băieţică, povestea! - asta a fost o tovarăşă care nu mă cunoaşte (de parcă poţi să cunoşti un pişpirică de trei ani) şi da, ăăă, a fost odată un fel de întuneric mare ca o pădure şi în el erau un băieţel un vînător un taur şi o vulpeee. Aşa. Şi o vulpeee. Şi vulpea mergea pe-acolo şi era ca un căţel pentru că îl iubea pe băieţelu ăla şi dădea din coadă şi mînca numai flori şi cînd a venit noaptea tauru s-a ascuns într-o scorbură şi l-a aşteptat pe vînător şi vînătoru s-a apropiat de scorbură şi nu ştia de nici un taur că el credea că e singur în toată pădurea unde stătea aşa şi pîş-pîş tauru a ieşit şi pînă să vadă vînătoru şi să scoată puşca tauru ăla l-a luat pe vînător cu coarnele şi l-a băgat la scorbură şi a pus acolo un bolovan ca să nu mai iasă niciodată şi să rămînă singur în pădure ca să facă gunoi şi să dea foc la tot da tauru l-a pus pe vînător şi nu mai ştia că acolo mai e şi vulpea şi un băieţel şi a început să facă numai rele şi i-a zis la vînător c-o să moară că în pădurea lui nu vine făt-frumos şi el era un fel de zmeu singur şi puternic. Şi cînd s-a lăsat noaptea tauru a făcut numai gunoi şi s-a culcat cu sora lui mai mare Luminiţa că credea c-au rămas ei singuri da băieţelu l-a auzit pe vînător şi cu vulpea a împins bolovanu de la scorbură şi l-a scos cînd s-a făcut de dimineaţă pe vînător d-acolo care era obosit şi-l ciupiseră furnicile şi vulpea i-a dat apă de la robinet pînă cînd s-a făcut bine şi s-a dus la taur. Tauru a crezut că doar visează ştiţi de ce? A crezut că doar visează că el credea că e doar cu Luminiţa şi aşa în faţa lui i-a apărut şi vînătoru din scorbura de unde-l pusese tot mereu şi o vulpe care era cu flori şi un băieţel. El a încercat să fugă şi să facă gunoi da nu a reuşit. Totu era de-adevăratelea. Atunci a fugit cu Luminiţa pînă la o stradă şi s-a pitit. Vînătoru s-a îmbolnăvit de la furnici şi-a murit dup-aia. Şi băieţelu cu vulpea l-a îngropat da pe urmă pe mormîntu lui s-a făcut numai gunoi. Aşa. Cine ştie cine a pus gunoiu?

Vulpea, mi-au spus cu toţii. De ce, pentru că e hoaţă, ea a pus gunoiul, pentru că aşa s-au obişnuit, ca ea să rupă coada ursului, să-şi bată joc de berze sau să facă pe moarta. Pentru că în orice povestire cu animale, ştie oricine, există o vulpe care e veşnic vinovată. Pentru că nici măcar n-au ascultat povestea, pentru că nici măcar nu l-au băgat în seamă pe taur şi pentru că un taur se întîlneşte foarte rar în poveşti, iar atunci cînd totuşi asta se întîmplă, el nu e vinovat cu absolut nimic. Pentru toate astea, taurul trebuia să dispară.

Trebuie să închizi ochii. Aşa. Să laşi vîntul să înceapă. Să-l auzi cum învie şi dă roată străzii şi scărilor de bloc şi doar aşa, cu ochii strînşi, să simţi bucuria lui şuierată de-a ieşi la plimbare prin pungi şi de a trînti geamuri şi de a înnegri cerul. Numai în felul ăsta poţi face nişte lucruri să dispară sau îl poţi trimite pe Cristos la ţară pentru o primăvară întreagă.

Într-un fel sau altul, trebuie să rămîi mult timp aşa (să ştergi cu răbdare pînă şi amintirea blocului din faţă, a caietului şi a pixului cu care se vor scrie toate astea acum), ca să-ţi apară din nou Coşuţă. Doar cu ochii închişi îl poţi vedea pe el din nou, nu pe scăunelul unde l-a trimis tovarăşa, ci cocoţat pe ceea ce noi numeam atunci cazemată (un garaj de beton, lăsat de izbelişte), bălăngănindu-şi picioarele în gol şi privindu-mă mustrător pentru prima oară.

Nu, nu ai dreptul să dai în Cristos.

El nu ştia nimic pe-atunci de zborurile lui din înserare, nu ştia nici măcar de Bau-Bau sau de Luminiţa şi, mai ales, nu avea nici o idee cum că un taur care stă la ţară prea mult se poate întoarce pe aleea Băiuţ un băiat ca oricare altul. Ceea ce simţea Coşuţă era, cred, un fel de gelozie surdă că eu învăţasem să fluier şi el nu, iar lucrul ăsta e unul din puţinele cărora nu mai ai ce le face. Era clar şi, cu cît îi era mai clar, cu atît trebuia să-l doară mai tare, că în clipa aceea lui nu-i mai rămînea nimic de făcut decît să mă asculte şi să mă respecte. Ştia că era de-ajuns un singur brînci de-al meu ca el să se rostogolească la pămînt de pe cazemata noastră şi ca, odată cu bufnetul şi plînsul lui, totul să se schimbe între noi pentru totdeauna.

Abia cînd a căzut de pe cazemată, Coşuţă mi-a răcnit printre sughiţuri că o să văd eu ce-o să mi se întîmple, că vărul lui, că ştie el, că eu mă cac în pantaloni de frică; dacă îl ating pe Cristos ăla, o să văd eu pe dracu.

Ceva îmi spunea că uşurinţa cu care Coşuţă cade la pămînt trebuie să fie cumva egală cu cea a lui Cristos făcînd acelaşi lucru. Închideam ochii atunci şi vedeam asta mai bine ca niciodată: Cristos era totuna cu Coşuţă, iar Coşuţă era un prost. Ceva trebuie să fi simţit şi Coşuţă. Ştia că pe undeva ultima lui salvare, dacă tot nu ştia să fluiere, era ca necunoscutul de pe aleea Băiuţ - Cristos Salvatorul - să nu ia bătaie.

O să-l bat, îi spuneam eu. Nu, n-ai voie, îmi spunea el. Şi a trebuit să merg cu troleibuzul pînă spre Universitate ca să-mi aduc aminte de ziua în care împlinisem cinci ani şi jumătate.

Cristos se întorsese de la ţară Cristi. Era un ţăran prost care nu-şi mai amintea nimic (ca şi cum înserările acelea erau doar nişte vise de-ale mele, o poezie halucinantă de copil fricos, încremenit cu ochii închişi, refuzînd strada).

A încercat să mă dribleze, să-mi strecoare mingea printre picioare. Era o fentă previzibilă, mingea a sărit din piciorul meu, aut. Pui la cap, la cap, striga Cristos, se agita, mişca braţele. A fost apoi henţ, Migu a aruncat prea sus, Cristos şi-a întins mîinile. Am bătut repede, a tras Pipiţă, 2-0. Se repetă. Nu se repetă nimic. Migu şi Pipiţă au început să se îmbrîncească, se vedea oftica. Portarul a aruncat mingea greşit, pînă la mine, eram singur, la pomană, 3-0. Portarul şi-a pus mîinile-n cap, mingea se pitise sub Wartburg-ul lui Florea de la parter. Acum du-te după ea, a urlat Migu, se vedea oftica. Cristos a încercat din nou să-mi treacă mingea printre picioare, de data asta n-a mai fost aut, pasă la Bebe, 4-0, mingea sub Wartburg. Migu îi trage un şut în fund, portarul plînge şi nu mai vrea să apere. Pauză.

Intră din nou în poartă, cu mănuşi. Cristos mă driblează, trece de mine, apoi cade grămadă. Rămîne la pămînt. Cartonaş roşu, urlă Migu, dar eu n-am nimic cu el. Cristos se ridică, vine spre mine, cade din nou. Se ridică, se prăbuşeşte, îl lovesc cu picioarele-n faţă, îi sparg nasul. S-au oprit toţi şi mă privesc. Cristos icneşte, sîngerează, nu se mai poate ridica. Aşa păţesc toţi ăştia care se cred Lăcătuş, îi spun. Mă întorc cu spatele. E încă o dată în picioare. 6, are o cărămidă, zice Pipiţă. Nu mă nimereşte, iar acum m-a supărat rău. Fuge spre casă, urlă mama şi Luminiţa. Îl ajung, îl lovesc, intră în scară şi închide uşa. Se dădea prea şmecher, le spun, să jucăm pac-pac, v-am bătut cu 4-0. Au apărut Luminiţa şi mă-sa, mă caută. Le scot limba şi dispar după bloc. N-au cum să mă mai găsească, am cinci ani jumătate.

Pe Parva stă Coşuţă. Singur, în mijlocul străzii, tîrşîindu-şi piciorul drept prin praf pînă ce praful se dă la o parte şi rămîne doar asfaltul, cu privirea aia puţin şaşie a lui fixată pe vîrful adidasului, de parcă n-ar mai avea nimic de făcut în viaţă decît să stea acolo şi să mă aştepte ca să stăm de vorbă. L-am caftit, i-am dat borşu'. Coşuţă stă cu ochii în pămînt, îşi priveşte vîrful adidasului drept. "Eu ţi-am zis, ţi-am zis mereu, şi tu nimic. Acuma o să vezi, lasă." N-ai o bîtă? O laie, bîtă, n-am. Coşuţă n-avea bîtă şi începea să mi se facă frică. Nu de Cristos, lui îi curge sînge şi nu poate să mă bată nici cu cărămida, ci de mă-sa şi de Luminiţa. Poate mă aşteaptă pînă noaptea în faţa scării, ce dracu mă fac. Poate s-au ascuns chiar acum prin tufele astea din spatele lui Coşuţă şi-o să mă înhaţe. Unde naiba să mai fug? Uite-l p-ăsta cum rînjeşte. Ce zici să fac? Să te duci dracu, asta.

M-am furişat pe după maşini pînă spre Băiuţ. Am luat-o prin spatele blocului, prin grădina întunecoasă de acolo. Ceva îmi bubuia înăuntru şi făcea ca trenul. Dacă ar fi Migu sau Pipiţă să-i întreb unde-s alea două. Nu era nimeni. Eu doar - şi mă tîram pe burtă peste pămînt şi frunze de la un copac la altul. Ca un indian. (Oricine m-ar fi văzut s-ar fi crucit: un copil singur, tîrîndu-se pe burtă de la un copac la altul.) Am găsit rîme şi furnici. Am găsit o bomboană cubaneză roşie. Încă una. Un fraier le pierduse. Înaintam tîrîş cu două bomboane cubaneze roşii în gură. Uite-i. Mă aşteaptă. Nici pomeneală de Luminiţa şi de mama ei grasă. Renunţaseră de mult, n-aveau răbdare. În schimb, cu o bîtă, patrula Cristos. Era fioros, cu un leucoplast pe nas, înjura şi dădea directive. Se vede că nu s-ar fi mişcat de la colţul străzii nici 1.000 de ani. Mai erau Cosmin din D 14, Nicu din C 38, unul pe care nu-l ştiam şi Stafie dintr-a treia pe care-l vedeam doar în curtea şcolii jucînd bambilici. Toţi aveau bîte şi toţi mă aşteptau pe mine. Simţeam clar că erau ultimele bomboane cubaneze pe care le mîncam în viaţă. Am rămas lipit de pămînt şi priveam. Nu vroiau să se mişte şi în felul ăsta se însera. M-am răsucit pe spate şi vedeam foarte bine lucrul ăsta. Cerul părea că se împuţinează, arăta ca o apă cu valuri uşoare, rămînea suspendat acolo, îşi schimba culoarea, apoi un avion îi lăsa o dîră lungă şi albă, iar dîra se înroşea de la soare şi se decolora încet, aproape că dispăruse, iar avionul încă se mai auzea sau mi se părea mie şi erau autobuzele de la Valea Argeşului, se întuneca şi vedeam peşti cînd s-au prins că sînt acolo. Am lăsat cerul baltă şi am început să fug. Ei scoteau nişte chiote groaznice şi-şi roteau bîtele-n aer, Cristos era în fruntea lor, îi simţeam răsuflarea în spate, aerul pe care-l tăia cu bîta. Am făcut un tur de bloc, nu obosisem şi nici ei. Am mai făcut unul. Pe la începutul celui de-al treilea, l-am văzut pe Filip cu geanta pe umăr. Totul se terminase. Stafie a fost primul care şi-a aruncat bîta şi a dispărut.

Felinarele se aprindeau unul cîte unul. Era pe la ora cînd, după cum zicea Coşuţă, Cristos începea să zboare. În loc de asta, în faţa mea stătea Cristi şi-şi cerea iertare. Dîra aia de la avion dispăruse şi ea de mult. Nici umbră de peşti pe cer.


Acum, ce să zic, mare lucru nu-mi amintesc. De fapt, nu-mi amintesc o iotă. La urma urmei, de cîte ori nu m-am întors eu de la şcoală tocmai cînd se însera şi de cîte ori n-or fi trecut avioane cu reacţie pe cer şi nu s-or fi auzit autobuzele de la cap de linie uruind, bufnind ca tusea măgărească, claxonînd sau ambalînd motoarele înainte de-a pleca în cursă. Ce-ar fi fost să le ţin minte pe toate? Şahist nu sînt, nici elefant, nici vreo arătare cu memorie hipertrofiată. Dacă el spune că-n ziua aia l-am salvat de cinci puşti care vroiau să-l snopească, că am fost scăparea lui, atunci aşa trebuie să fie. Credeţi-l! După cum sună toată tărăşenia, e clar că a avut motive să n-o uite. E o treabă, nu?, să-i simţi pe unii cum îţi răsuflă în ceafă, agită bîte prin aer şi jură c-o să te facă bucăţi. Aşa ceva nu se uită în veci. Deşi, mă rog... Am şi reţineri cînd vă îndemn să luaţi de bună povestea lui. Nu de alta, dar sînt unele lucruri pe care le-a înflorit cam tare, chiar tare de tot. De exemplu, chestia cu meciul, cînd a cîştigat cu 6 la 0 sau aşa ceva şi l-a bătut măr pe figurantul ăla, Cristos (ăla care se întorsese din vacanţă un ţăran prost, Cristi), cînd i-a tras un şut în bot de i-a provocat ditamai epistaxisul (adică i-a dat borşu'). E adevărat, juca bine fotbal de mic, cam pomanagiu, nu prea punea pase (nici din alea scurte, simple, darmite pase luminoase, cum văd comentatorii prin derbiuri sau prin partidele de importanţă capitală), dar juca bine, ce mai, de-aia şi cred că echipa lui a dat şase goluri sau aşa ceva, dintre care el vreo patru. Mi se pare însă trasă de păr partea cu pedepsirea gîndacului ăluia zburător, care se-arunca de pe blocuri după asfinţit împreună cu gaşca lui. Nu contest că băieţilor le creşteau aripi şi zburau în voie, tot ce se poate, în Drumul Taberei s-au văzut multe (aţi auzit cred de Oltcitul roşu abandonat ani întregi prin faţă pe la Materna, din volanul căruia s-a născut o minune de fetiţă, Mara parcă, după ce volanul a purtat o sarcină în toată regula, crescînd şi crescînd vreme de nouă luni, nu dintr-odată, ca airbagurile de astăzi, umflîndu-se ca un pîntece de femeie, doar că-n loc de buric avea la mijloc claxonul; cunoaşteţi precis şi istoria cu apartamentul acela de la etajul patru, s-a petrecut într-unul din D-uri, în care întreaga sufragerie, pereţi, pardoseală şi tavan, s-a umplut de ciuperci din cauza caloriferelor reci şi a aburilor de la aragaz, pînă cînd proprietăreasa, o literată am impresia, culmea!, după ce a tot gătit ciulama, tocăniţă, şniţele, drob, plăcinte, doar dulceaţă de ciuperci n-a făcut, a înţeles ce noroc a picat pe capul ei, a demisionat dintr-un teatru, unde era secretar literar, şi s-a îmbogăţit în Piaţa Moghioroş, vînzînd la tarabă pînă să intervină miliţia). Revenind la discuţia dinaintea parantezei, am să mărturisesc că versiunea mea e alta: de caftit, frati-miu a caftit insecta aia cu faţă de copil, Cristos, Cristi, cum vreţi să-i spuneţi, numai că eu ştiu că-n altă împrejurare, nu ca un indian apaş pe şeful de trib, în prerie, ca să-i ia locul, ci în scara blocului, odată cînd eu eram cam nervos şi-l ţineam cu mîinile la spate pe puşti, unul gras şi blonzişor, ca să-i tragă el una. S-ar putea totuşi să confund, nu zic nu, şi una să fi fost şutul de pe stradă, pe Băiuţ, normal, şi alta pumnul din scara blocului, cînd s-a lăsat tot cu hemoragie nazală şi cu smiorcăieli. Oricum, băieţelul din scară, asta reţin, nu s-a şters, n-o striga cînd plîngea nici pe maică-sa, nici pe vreo soră Luminiţa, mîrţîia întruna: Mamaieee! Mamaieee! Ah, şi ar mai fi ceva care-mi trezeşte suspiciuni... Dac-ar fi găsit o singură bomboană cubaneză cînd se tîra de la un pom la altul, roşie, galbenă, culoarea nu contează, aş crede totul cu ochii închişi, dar aşa, cînd a găsit două bomboane, de ce nu mi-a păstrat şi mie una? Nu e ciudat?

Ca să fie limpede cum stau lucrurile, eu sînt Filip, adică tipul cu geanta pe umăr, despre care frati-miu susţine c-aş fi fost singurul din cartier, în afara lui, auzi!, care ţinea cu Dinamo (de ce l-o fi amestecat şi pe Şchiopu Bărbosu în treaba asta, habar n-am, mai ales că omul era sensibil, îl văzusem cu ochii mei la Muzeul Naţional de Artă cînd ne duseseră cu clasa, printr-a cincea, privea nemişcat un peisaj cu căpiţe, parcă-l ameţise mirosul fînului şi adormise în picioare ca un cal). Vorbesc (scriu) la timpul trecut nu pentru că înainte ţineam cu Dinamo şi acum n-aş mai ţine, ei bine, ţin!, ar fi şi culmea să nu mai ţin cu căţeii lu' tata, să nu-i mai iubesc, cînd li se întîmplă atîtea pocinoage şi-i muşcă atîţia de fund; ideea cu trecutul priveşte alte lucruri, cele care s-au dus, s-au consumat, au expirat, s-a ales praful de ele, li s-a pus cruce, gata. Bunăoară, unul din lucrurile care intră în categoria asta ar fi părul meu, pe el chiar că l-a mîncat gaia, din bretonul care-mi atingea sprîncenele prin clasele primare (aşa cum era el, lins şi stupid, moale şi bleg), din chica strînsă la spate în coadă de rîndunică, răsfrîntă peste gulerul cămăşii, din perciunii lungi care-mi mai mascau urechile clăpăuge, dar îmi ascuţeau şi mai rău bărbia, în fine, din toate podoabele astea capilare care în fond nu erau cine ştie ce, dar erau, a răsărit o chelie pe cinste, nu genul O. Paler, dar nici departe. O să vă întrebaţi cum naiba de-aveam aşa plete cînd toţi elevii erau tunşi chilug, cel puţin între Valea Ialomiţei şi Rîul Doamnei, poate şi prin alte locuri, nu ştiu, asta ştiţi unii dintre voi, eu nu mă bag unde nu mă pricep. Ei bine, scăpam de frizer datorită tovarăşei Cîsu, învăţătoarea care-o înlocuise pe prima învăţătoare, tovarăşa Ulărescu (trebuie să aflaţi că tovarăşa Cîsu, alături de care am şi poze 9/12 pe treptele şcolii, ce e drept, poze de grup, cu încă treizeci şi unu de pionieri minusculi cu tricolor, alb-negru, era o zînă, un pic zaharisită, fără baghetă, cu ochelari, înaltă, uscăţivă, ar fi făcut sigur carieră în baschet dacă nu s-ar fi dedicat celor mici, în timp ce tovarăşa Ulărescu, cu care n-am nici o fotografie, slavă Domnului!, fusese o harpie, bănuiesc neagră în cerul gurii, dar nu pot să certific cîtă vreme mi-a lipsit ocazia s-o pun să scoată limba, să zică aaaaaaa şi să-i cercetez gîtul îndeaproape). Tovarăşa Cîsu nu îngăduia oricui părul mare, era un privilegiu de care-am început să mă bucur în clasa a III-a, parcă în trimestrul II, după ce pălăvrăgise cu o colegă care-l cunoştea pe unchiul meu, pe Didi (cineast, pot să înşirui la orice oră din zi şi din noapte titlurile peliculelor la care a semnat scenariul, sînt dispus să le-arăt scepticilor legitimaţia lui de membru ACIN), şi-i intrase ei în cap, ca un şurub pe care nu-l mai scoţi cu una, cu două, că urmează să joc şi eu într-un film. Şurubul acela cred că i-a stîrnit imaginaţia pentru o perioadă îndelungată, în care a tot aşteptat să se vadă în întunericul unei săli de cinema (nu la "Favorit"), frumos îmbrăcată şi aranjată (aşa cum se cuvine la o ieşire din Drumul Taberei în centru), cu razele aparatului de proiecţie mîngîindu-i cocul, încît spectatorii de pe rîndurile din spate să admire sticlirile buclelor date cu fixativ, rezemată de umărul soţului, cu ochii umeziţi de apariţiile pe ecran ale micuţului ochelarist, căutînd şi descoperind în gesturile lui ceva din străduinţa ei de dascăl, şoptindu-i lui Cîsu, nu de la bun început, abia către final, uite, dragă, copilaşu' ăsta e elevul meu. În închipuirea ei se adăugau probabil şi trăiri din cancelarie, unde cîteva vezici biliare ale cadrelor didactice ar fi suferit amarnic după premieră, chiar dacă limbile aceloraşi persoane ar fi găsit resurse s-o felicite. Oricum, visul nu i s-a împlinit, unchiul meu (mare iubitor de cockeri) negîndindu-se nici măcar o clipă să mă lanseze în cariera cinematografică.

Pe la sfîrşitul clasei a IV-a, într-un moment de oboseală, de proastă dispoziţie sau mai ştiu eu de care, în fond menopauza creează atîtea probleme, m-a scos la tablă să rezolv un exerciţiu, m-a lăsat să scriu o mulţime de cifre şi de semne aritmetice şi aşa, deodată, cînd eu manevram creta şi aveam mintea plină de înmulţiri şi împărţiri, mi-a zis "auzi, Florian, ce-i cu laţele astea? ia să mi te tunzi frumuşel! scurt, scurt de tot, da?! şi pînă mîine c-o£-ncurci!" Printre buzele ei cu ruj carmin s-a strecurat apoi un sunet asemănător cu un behăit, din care lipsea însă consoana B, iar încărcătura emoţională nu inspira nimic ovin, ci o sfîntă indignare. Mă rog, ce-a fost a fost, sper din toată inima că tovarăşa învăţătoare Cîsu a biruit menopauza şi a redevenit o zînă, cît priveşte lucrurile care s-au dus, s-au consumat, au expirat, s-a ales praful de ele, li s-a pus cruce ş.a.m.d., căci despre ele e vorba în fond, sînt de părere că nu merită desconsiderate. Ciocaţii negri, care erau altceva decît ciocatele (întrucît erau pantofi, şi nu cizme, pentru că au fost ai mei, şi nu ai altuia, fiindcă mi-e tare dor de ei, şi nu-mi sînt indiferenţi), putrezesc cine ştie pe unde, în straturile adînci ale unei gropi de gunoi, pe vreun maidan desfundat, pe fundul unui lac (de-ar fi Cişmigiul!), la rădăcinile unui tei plantat de liceeni, în podul sau prin şopronul uneia din fostele femei de servici(u) ale blocului. Nu vă e milă? Mie îmi e. Mi-i cumpărase tata de pe Lipscani într-o duminică dimineaţa, atunci cînd magazinele păreau a fi deschise anume pentru şantierişti, ca să poată şi ei să fie folositori familiilor, măcar arătîndu-se drăguţi şi cu bani dacă tot lipseau întreaga săptămînă de-acasă. Au costat 330 de lei, vă spun precis, iar tata n-a avut reţineri din cauza preţului, ci din pricina liniei lor impetuoase, de şalupă aflată în marş, mi-a pus palma pe frunte să verifice dacă nu cumva am febră, m-a întrebat de patru ori, ca şi cum nu-mi auzea răspunsul şi rugăminţile, dacă sînt sigur că nu-mi place alt model, era mirat în orice caz, foarte mirat, încerca să-mi explice că sînt încălţări de papiţoi, înţelegea încet, încet cum e cu trecerea din copilărie în adolescenţă, dar nu bănuia nimic despre succesul la gagici al lui Dan Anghel de la scara C care purta exact pantofi ca ăia şi nici nu-şi imagina ce însemnau ciocaţii pentru Nicoleta. Erau impecabili, cu vîrful ascuţit, cu toc gros şi foarte înalt, cu o baretă transversală prelingîndu-se dintr-o parte în alta. Ce e drept, nu s-au dovedit prea comozi, parcă umblam pe picioroange, bocăneau cam tare şi alunecau la multe din driblinguri sau din cursele pe extremă, la şuturile cu şpiţul n-aveau însă egal, mingea pornea cu precizie şi lua o viteză aiuritoare, ca şi buzele Nicoletei cînd o conduceai acasă după ore şi, fără să aprinzi lumina la subsolul scării, intrai cu ea de mînă pe culoarul boxelor, unde mirosea a gogonele şi a cartofi umezi. Ciocaţii mei negri o făceau să rîdă strepezit pe Alexandra Ştefănescu, o fiinţă cu ochi puţin strabici, care-a izbutit să nu fie poreclită Sîrmoasa, deşi dinţii ei, ca să nu crească strîmbi, au fost protejaţi lung timp de-o întăritură metalică, tipa cu care cot la cot îmi spărgeam ochelarii izbindu-i de tablă de la mare distanţă, în ovaţiile colegilor cu vederea bună şi spre supărarea maică-mii, care nu mai înceta să mă plimbe pe la oculişti şi să-mi monteze lentile noi. Se chema gelozie, zic eu cu mintea de acum, dar atunci glumele ei acre purtau alt nume şi aveau altă greutate, fiindcă, trebuie să vă mărturisesc, eu pe ea o iubeam, şi nu pe Nicoleta Neagoe, care săruta focos în aroma murăturilor şi a celorlalte rezerve pentru iarnă. De altfel, Nicoleta s-a ridicat odată la ora de română, nu în epoca de strălucire a pantofilor ciocaţi, mai tîrziu, şi a rugat-o pe Marineasca, profesoară în pragul pensiei, îndrumătoarea cenaclului literar, să-i explice cuvîntul "labagiu", pe care băieţii îl pronunţau mereu cînd se certau sau cînd se încăierau şi pe care bunica ei nu fusese în stare să i-l descifreze. În clasă au răsunat chicoteli, şi ce chicoteli!, privirile noastre (inclusiv ochii puţin strabici) au învelit-o ca firele de mătase pe bietul cocon, iar Marineasca i-a răspuns sever "stai jos, dragă, io nu ofer definiţii pentru măscări". Nicoleta se înroşise ca un gogoşar, ochii puţin strabici licăreau triumfător şi căutau ochii mei prezbiţi, comparaţia cu gogoşarul ducea vrînd-nevrînd cu gîndul la murături, murăturile inspirau un subsol de bloc, întunericul de-acolo avea gustul unui sărut, iar sărutul acela, oricît de dulce fusese la vremea lui, căpătase un gust amar din pricina insistenţei ochilor strabici. Dar înainte ca gloria ciocaţilor să fi apus, se petrecuseră fapte mai importante.

EPISODUL 1: cu toate că nu ne mai spărseserăm ochelarii împreună de vreo lună jumate, Alexandra Ştefănescu m-a invitat pe la începutul lui decembrie la ziua ei şi, aşa, ca un hatîr, mi-a zis că pot să-l iau cu mine şi pe Cezărică, noul meu prieten, un tip venit la noi în şcoală din Galaţi, pe care nu-l înghiţea şi-l trata de tolomac; la petrecere, unde mai erau cîteva colege şi o verişoară nesuferită care vorbea fonfăit şi ne bătea la cap cu bicicleta ei cehoslovacă, am mîncat fursecuri şi bezele, am băut cico şi-am jucat faţea (în traducere, de-a v-aţi ascunselea) pînă ne-a ieşit pe nas sau cel puţin pînă mi-a ieşit mie pe nas în clipa-n care am deschis uşa şifonierului din dormitorul soţilor Ştefănescu şi i-am găsit înăuntru, îmbrăţişaţi, pe ea şi pe Cezărică; m-am comportat rezonabil, nu vă îngrijoraţi, am alergat şi i-am scuipat pe peretele din stînga bucătăriei, pti-un-doi-trei Alexandra, pti-un-doi-trei Cezărică, doar nu era să fi rămas stană de piatră şi să-i las să iasă dintre rochiile, fustele şi pardesiele alea şi să mă scuipe ei pe mine; pe Cezărică l-am scuipat ultimul, ca să se pună, iar eu să-ncerc s-o conving să intre şi cu mine-n şifonier şi să mă ţină strîns, strîns, pînă să-mi stea respiraţia; mi-a arătat cotul, era micuţ, ascuţit şi roz, mi-a scos limba; tortul o fi fost de fructe? de ciocolată? asta nu-mi aduc aminte.

EPISODUL 2: ne aflăm în plină pauză mare, afară e frig, pe coridoare e frig, sîntem în sala noastră de clasă de la etajul unu, cu becurile aprinse pentru că afară nu e doar frig, ci şi înnorat, facem şi noi ce putem fiecare pe limba lui, încît toţi să producem larma recreaţiilor, Alexandra Ştefănescu stă în banca ei la propriu, nu la figurat, fiindcă la figurat nu stă deloc, gura nu-i mai tace, deşi bag mîna în foc că nu e bolnăvioară, tot trăncăne ceva cu nasul în vînt, în ciuda faptului că, mă repet, e frig, dar vîntul chiar că nu bate, observă deodată şosetele mele flauşate portocalii (noi-nouţe, trăsnet, în dimineaţa aia le furasem din dulapul lui tata şi, ştiţi, şosetele flauşate nu sînt pe numere, urma călcîiului se formează abia după purtare), începe să arate cu degetul către vestimentaţia mea rupătoare, ciocaţi negri daţi cu cremă şi lustruiţi, ciorapi portocalii, în sus uniforma de elev, mă rog, banală, rîde prefăcut, hi-hi-hi, cu capul într-o parte, strigă-ntruna ce ţăran! ce ţăran! eu văd roşu în faţa ochilor, asta e, sînt născut în zodia taurului, mă reped spre ea s-o potolesc, s-o oblig să tacă, ţin între degete un creion chinezesc a-ntîia tocmai scos din ascuţitoare, ea se zbate fiindcă nu-i o făptură supusă (v-am spus, a reuşit să nu fie poreclită Sîrmoasa, deşi dinţii ei sînt prinşi în sîrme), vîrful creionului se înfige din greşeală în dosul palmei mici şi roz, apare o pată de sînge cît un bănuţ, bombată ca un clăbuc de săpun, ea ţipă scurt, sar destui să mă prindă şi să se-arate cocoşi, umflatul de Andi se umflă şi mai tare în pene, el e sanitarul clasei şi are pretenţia ca victima să fie proprietatea lui, cercetează rana cu aere de chirurg, nu pierde ocazia s-o prindă de talie şi să-i maseze spatele, fuge la cutia albă cu cruce roşie pe capac, vine înapoi cu o sticluţă nedestupată de rivanol şi c-o pungă cu vată, toarnă lichid pînă cînd mînuţa roz şi manşeta albastră a cămăşii devin galbene, apasă cu un tampon uriaş şi bandajează, în tot timpul ăsta o atinge, o mîngîie, îi şopteşte la ureche nişte chestii pe care nimeni nu le-aude, o ajută să se scoale, o sprijină, aproape c-o duce el pe sus către cabinetul medical, din uşă ne dă verdictul nouă tuturor, dar mai ales mie, tetanos, ce groaznic, nu!?, sună mai rău ca holera, îmi tremură genunchii şi aştept să fiu pus în lanţuri din clipă-n clipă.

EPISODUL 3: e strîns legat de episodul precedent; diagnosticul lui Andi nu s-a confirmat; pe drumul către cabinetul medical, Alexandra i-a ars o palmă de-a văzut stele verzi; la-ntoarcerea în clasă, le-a poruncit tuturor să mă lase-n pace şi mi-a propus să ne buşim ochelarii de tablă; i-am scos limba; nu i-am arătat cotul, fiindcă ar fi fost prea complicat să-mi suflec una dintre mîneci.

EPISODUL 4: culmea, tocul ciocatului stîng n-a cedat nici la fotbal, nici la vreo alergare, atunci probabil doar a obosit, iar de rupt s-a rupt la o simplă coborîre de pe trotuar, la traversarea aleii Parva într-o după-amiază de mai cu pufi de plop, cînd tocmai ieşisem de la şcoală şi mă îndreptam domol spre casă; în asemenea situaţii nu eşti niciodată singur, ba chiar eşti însoţit sau înconjurat de-o mulţime de indivizi antipatici, nu se-ntîmplă nicidecum nenorocirea într-un loc retras, ci fix în mijlocul străzii, una peste alta te simţi brusc în fundul gol în faţa unor tembeli; intuiţi, nu-i aşa?, că orele de curs nu se încheiaseră doar pentru mine şi că pe poarta şcolii, ca şi cum s-ar fi ridicat un zăgaz, începuse să curgă un pîrîu tumultuos de elevi, un pîrîu care după aceea îşi mai pierdea din puteri şi se rupea în pîrîiaşe funcţie de geografia cartierului şi de locurile de vărsare ale fiecărei particule, prin urmare, căderea tocului s-a bucurat de-o asistenţă numeroasă, pestriţă şi gălăgioasă, iar eu n-am avut inspiraţia să mă descalţ şi să umblu-n ciorapi (unii gri, renunţasem definitiv la şosetele flauşate portocalii), am cercetat talpa pantofului stîng din care ieşeau patru cuie zdravene (piroane, ce mai) şi am mers şontîcăind mai departe, cu tocul în mînă, la vedere, cu o senzaţie ciudată că nu ating pămîntul cu piciorul stîng şi că păşesc în gol, cuiele rămase-n pingea scîrţîiau cînd loveau asfaltul, se îndoiseră care-ncotro, am avut parte pînă peste cap de hohote, strîmbături, fluierături şi poante fîsîite, din fericire n-am zărit ochii strabici prin jur, mulţumesc lui Dumnezeu, fiindcă, vă zic eu sigur, mare lucru n-aş fi făcut, dar tot aş fi strigat ce vrei, bă Sîrmoaso?!

SFÎRŞIT(ul serialului)


N-ar strica acum puţină istorie şi contabilitate. Cînd presupusul meu debut cinematografic îi părea iminent tovarăşei învăţătoare Cîsu, deci cît timp (şi ce de timp!) n-am călcat pe la frizer, Matei (frati-miu, coautorul, v-aţi dat seama, nu?) nici nu se născuse. Ce trist! Să mă fi văzut şi el măcar o dată-n viaţă cu părul mare... Pe urmă, după ce se consumase crepusculul şcolii primare şi bîntuiam prin zorii gimnaziului (orbit de strălucirea ciocaţilor negri), frati-miu exista, sugea la sîn şi din biberon, morfolea suzetele între gingii pînă le făcea bucăţele, scîncea, plîngea de-a binelea, făcea caca şi pipi pe el, adică-n scutece, nu în pempărşi, trecuse deja de operaţia de stenoză de pilor (dacă v-ar arăta burta lui, deşi mă îndoiesc c-o să fie de acord, i-aţi zări cicatricea datînd de la vîrsta de trei săptămîni), gîngurea baritonal şi molcom, încît bunicul nostru o consola pe mama lasă, tu, p-ăsta-l facem popă, rîdea cu incuri şi fără dinţi, plescăia-n somn, îşi lărgea încet, încet alimentaţia, mai o brînză dulce făcută-n casă, mai o supă pasată de morcovi şi pui, mere rase cu biscuiţi, înţelegeţi, cîte-un ou fiert pe săptămînă, uşor, cîte puţin din toate, ca să-i rămînă obrăjorii bucălaţi, să fie zdrumpeş cînd îl hîţînam seara şi să vă scrie vouă acum poveşti frumoase, care să vă placă. S-a născut în aceeaşi zi cu Adi Mutu (detaliu pe care atunci noi, familia, n-aveam cum să-l fi cunoscut), iar acele cîntarului de la maternitate, cînd s-a pus problema primelor referinţe despre el, au indicat 4,300 kg, ceea ce nu-i de colea. Astăzi, cînd datorită minuţiozităţii Gazetei Sporturilor deţin o informaţie-cheie referitoare la fratele meu, pot să vă destăinui, să vă jur că măcar în perioada prenatală, ca făt, Matei a fost un fotbalist net superior Briliantului (trebuie să acceptaţi gradul de comparaţie, fiind vorba de un comentariu sportiv). Nu sînt în măsură să mă pronunţ asupra felului în care trata dl Mutu, profesor de matematică (cel care, mai tîrziu, trebuie să-i fi insuflat băiatului patima pentru poezie şi filosofie), mişcările copilului din burta dnei Mutu (cea care-a uluit Londra cu preparatele ei culinare, apoi cenuşiul oraş Torino), dar ştiu precis cum tratam eu mişcările copilului din burta maică-mii, fiindcă, cu ruşine vă spun, dormeam cu ea încă, profitînd de faptul că tata tot lucra pe şantiere şi dădea din an în paşte pe-acasă. Ei bine, nu chiar la fiecare izbitură, dar la cele mai multe dintre ele, ziceam e Dudu, e Dudu Georgescu, pentru că eram convins că loveşte cu capul. După aceea, mai exact după ce el a ieşit din burta uriaşă în care se foise atîta vreme şi a sosit pe aleea Băiuţ, mititel, înfăşeţel, în scutec de bumbăcel şi învelit într-o plapumă groasă de lînă, doar eram în ianuarie, eu am încetat să dorm cu mama şi am trecut în patul meu, acolo unde mai ajunsesem şi pînă atunci, rar, cînd eram pedepsit sau cînd tata era reţinut de serviciu în Bucureşti. De fapt, a fost o perioadă plină de noutăţi: am gustat din laptele pe care mama îl strîngea uneori într-o sticluţă care avea la gură o pară ţuguiată de cauciuc cu o găurică în vîrf şi am rămas cu impresia că bebeluşii au nişte gusturi dubioase de vreme ce se dau în vînt după un lichid aşa amar; am descoperit ceva mai spurcat decît un baubau, care te făcea să plîngi de-o mulţime de ori pe zi şi pe noapte (nu pe mine, ci pe el) şi care avea un nume asemănător cu rasa căţeluşei Lassie, nu collie, ci colici; a trebuit să mă ocup mai abitir ca înainte de cumpărături şi treburi casnice, chestie cam nasoală; era grozav să-mi plimb frăţiorul cu căruciorul şi toate fetele să se topească, să-i facă ghidi-ghidi-ghidi ăluia mic şi să mă roage să le las şi pe ele să vină cu noi. Din punct de vedere lingvistic, cînd a rostit primele cuvinte şi apoi cînd le-a legat între ele şi a format propoziţii, frati-miu a avut două fixaţii, ambele sub forma unor chestionări: întrebarea unde? (se ţinea după tine prin casă, c-o figură hîtră şi te-nnebunea cu problema asta a lui, unde? unde?, unde ce sau unde cine era neclar, atît, unde? unde?) şi întrebarea apa asta te ia? (pusă oricui şi oriunde de cîte ori vedea apă, fie că era jetul de la robinet, un pahar plin, cada de baie umplută, o băltoacă pe stradă, clipocitul unei ţevi sparte, stropi pe linoleum, un izvor, un rîu, un iaz ori ploaia lovind în geamuri). Din punct de vedere motric, a fost ceva mai leneş, ca toţi băieţii, iar prima lui incursiune pe propriile picioare, nu sprijinindu-se de obiecte, ci mergînd liber, s-a produs exact în ziua în care-a împlinit un an, înainte să sosească musafirii. Eram de faţă cu toţii, eu, mama şi tata, în camera lui taică-miu, cînd şi-a luat mîinile de pe-un raft al bibliotecii şi a pornit temerar în traversarea încăperii cu palmele întinse în faţă, s-a descurcat binişor la-nceput, noi eram muţi de emoţie şi de încîntare (şi de iubire, să fie limpede!), pe urmă s-a precipitat să ajungă mai iute la destinaţie şi a nimerit cu fruntea în alt raft al bibliotecii, o scîndură cu muchii tăioase vopsită-n galben, care i-a spart capul, încît la tăierea moţului şi la alegerea celor trei lucruri de pe tăviţă a purtat deasupra unui ochi o uriaşă gîlmă sîngerie (această cicatrice, vrea, nu vrea, n-are cum s-o ascundă dacă doriţi s-o priviţi). Cît priveşte premoniţiile mele, cînd îl alintam Dudu, Dudu Georgescu, îşi probaseră clarviziunea. Lovea tare cu capul.

Pînă să se apropie clipa "cînd timpul a rămas definitiv suspendat odată cu închiderea unei uşi - apartament 40, fam. Florian - şi soarele s-a furişat în scară printre ghivecele de flori atîrnate în geamuri şi a rămas aşa, luminînd o balustradă verde, o balustradă verde ca o şopîrlă verde", adică pînă să fie lăsat afară de unul singur, luînd contact cu strada, cu aleea Băiuţ, normal, şi cu copiii de-acolo, Migu, Pipiţă, Doru şi mai ales Cristos (cum îi înşiruie el), s-au mai înregistrat destule poveşti care, cu el în prim-plan, s-au strecurat în fondul de aur al familiei (iar familia noastră deţine un asemenea fond, aşa cum Radiodifuziunea se făleşte cu fonoteca ei de aur). Înainte de-a vă divulga cîteva dintre ele, sînt însă nevoit să fac o corecţie, o rectificare, altminteri ar însemna că v-am minţit cînd am promis că mă voi ocupa de puţină istorie. Pe uşa apartamentului nostru n-au fost trecute nici numărul şi nici numele şi vă garantez că mama n-ar accepta niciodată împopoţonarea cu aşa înscrisuri a unui obiect menit să te ferească mai mult de curent şi de vecini decît de hoţi. Altfel, Matei s-a căptuşit la un moment dat cu o infecţie urinară, care, din pricina laturii ei olfactive, i-a atras vremelnic porecla Sconcsul Puturel şi i-a transformat popoul într-un ciur ca urmare a injecţiilor. Apoi, fapt neegalat de vreun predecesor ori de un membru mai tînăr al familiei, a spart trei oglinzi, toate veneţiene, în decurs de nici jumătate de an. A nimerit cu o bilă mică, neagră şi grea de la un joc de popice oglinda unui dulap care aparţinuse cîndva străbunicii mamei, pe urmă a ţintit cu un biet hopa-Mitică oglinda unei mese de toaletă cu blat de marmură, în final i-au căzut pradă (lui sau soldăţelului de plumb cu care-a aruncat) geamul protector şi oglinda unei vitrine din lemn de trandafir. Este interesant că bine cunoscuta oglindă de baie a blocurilor din Drumul Taberei, care costa 11 lei la orice geamgerie, nu l-a atras. Cît despre personajele fictive care-i însoţeau jocurile solitare, ele se chemau setiţa (a se citi, cu ochi de adult, fetiţa) Kindo, precum şi cuplul Tim şi Ştam.