Magie

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Angie Sage s-a născut în Londra şi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în valea Tamisei, Londra şi Kent. Acum locuieşte lângă un golfuleţ din Cornwall, unde îşi scrie poveştile în timp ce priveşte bărcile pescarilor de stridii cum pleacă în larg şi se întorc la mal. Şi ea are o bărcuţă verde cu pânze roşii numită Muriel. Angie a creat multe cărţi cu ilustraţii pentru copii. Acesta este primul ei roman.

- Cum de ai ajuns înapoi atât de repede? îl întrebă Jenna.

Din cauza pâclei, Nicko şi Jenna rătăciseră toată după-amiaza până să găsească drumul înapoi spre căsuţă. Cât umblaseră de colo-colo, Nicko alcătuise în minte un clasament al primelor zece cele mai bune bărci, iar apoi, după ce i se făcuse foame, se gândise ce i-ar plăcea cel mai mult să mănânce la cină. Jenna, pe de altă parte, nu-şi putuse lua gândul de la Băiatul 412, făcându-şi griji în privinţa lui. Până la urmă se hotărâse că de acum încolo va fi mult mai amabilă cu el. Sigur, cu condiţia să nu fi căzut în şanţul de apărare şi să se fi înecat.

Aşa se face că, atunci când ajunse în sfârşit la căsuţă, îngheţată şi udă până la piele, cu scame de ceaţă agăţate încă de haine, şi îl găsi pe Băiatul 412 stând ţanţoş pe sofa alături de Mătuşa Zelda şi părând foarte mulţumit de el, Jenna nu fu aşa de supărată cum era Nicko. Acesta doar mârâi ceva şi se duse să facă o baie în izvorul cald. După ce Mătuşa Zelda îi uscă părul, Jenna se aşeză pe sofa lângă Băiatul 412 şi îl întrebă din nou:
- Cum de ai ajuns atât de repede?

Băiatul 412 o privi sfios dar nu răspunse nimic.
- Mi-a fost frică să nu fi căzut în şanţul de apărare.

Băiatul se uită la ea surprins. Nu se aştepta ca Prinţesei să îi pese dacă ar fi căzut în şanţ sau chiar într-o groapă adâncă.
- Îmi pare bine că te-ai întors teafăr şi nevătămat, insistă Jenna. Mie şi lui Nicko ne-a luat o grămadă de vreme. Tot timpul ne rătăceam.

Băiatul 412 zâmbi. Îi stătea pe limbă să îi povestească Jennei ce i se întâmplase şi să îi arate inelul, dar, după ce atâţia ani fusese nevoit să-şi ţină gura, învăţase să tacă. Singura persoană căreia îi împărtăşise un secret fusese Băiatul 409 şi, deşi ceva din blândeţea Jennei îi amintea de el, Jenna era o Prinţesă şi, ceea ce era şi mai rău, o fată. Aşa că nu spuse nimic.

Jenna îl văzu că zâmbea şi se bucură. Tocmai voia să încerce să îl întrebe altceva când Mătuşa Zelda strigă atât de tare că sticluţele cu poţiuni zdrăngăniră:
- Şobolan Mesager!

Marcia, care stătea la biroul Mătuşii Zelda tocmai în celălalt capăt al camerei, se ridică de îndată şi, spre uimirea Jennei, o apucă de mână şi o trase de pe sofa.
- Hei! protestă Jenna.

Marcia nu o luă însă în seamă. Se repezi spre scări, trăgând-o pe Jenna după ea. La jumătatea scării dădură nas în nas cu Silas şi Maxie, care coborau grăbiţi ca să îl vadă pe Şobolanul Mesager.
- Câinele ăsta nu ar trebui să stea sus, se răsti Marcia, încercând să se strecoare pe lângă Maxie fără să îşi păteze mantia de balele lui.

În starea de agitaţie în care se afla, Maxie lăsă o dâră de salivă pe mâna Marciei înainte să se repeadă jos după Silas şi reuşi în acelaşi timp să o calce apăsat pe picior. Maxie nu prea îi dădea atenţie Marciei. Nu îşi bătea capul să se dea la o parte din calea ei sau să fie atent la ce spunea ea pentru că, în capul lui de câine-lup, Silas era Câinele-Şef iar Marcia era cea mai neînsemnată din haită.

Din fericire, Marcia nu înţelese ideile lui Maxie despre lume şi viaţă, aşa că îl împinse deoparte şi urcă treptele câte două odată, trăgând-o pe Jenna după ea ca nu cumva să o zărească Şobolanul Mesager.
- De-de ce m-ai tras aşa? o întrebă Jenna gâfâind când ajunseră în camera de sus.
- Şobolanul Mesager, îi răspunse Marcia, care îşi cam pierduse şi ea răsuflarea. Nu ştim de fel de şobolan este. S-ar putea să nu fie un Şobolan Confidenţial Autorizat.
- Ce fel de şobolan? făcu Jenna neînţelegând.
- Stai aici, şopti Marcia aşezându-se pe patul îngust al Mătuşii Zelda, acoperit cu o mulţime de plăpumioare din petice, cusute în serile lungi pe care le petrecuse singură în faţa focului, şi făcându-i Jennei semn să stea lângă ea.
- Ştii ceva despre Şobolanii Mesageri? întrebă Marcia cu voce joasă.
- Cred că da, răspunse Jenna, nu foarte sigură pe ea. Dar acasă nu am primit niciodată vreunul. Niciodată. Credeam că trebuie să fii o persoană cu adevărat importantă ca să primeşti un Şobolan Mesager.
- Nu, spuse Marcia. Oricine poate primi unul. Sau trimite unul.
- Poate l-a trimis mami, zise Jenna cu speranţă în glas.
- Poate că da, poate că nu. Trebuie să aflăm dacă este un Şobolan Confidenţial înainte de a avea încredere în el. Un Şobolan Confidenţial spune întotdeauna adevărul şi păstrează orice secret. Costă foarte mult.

Jenna se întristă, gândindu-se că, în acest caz, Sarah nu ar fi putut trimite şobolanul.
- Vom vedea, spuse Marcia. Până atunci stăm aici; nu cumva să fie un şobolan iscoadă, venit să afle unde se ascund Vrăjitorul NeObişnuit şi Prinţesa.

Jenna încuviinţă din cap. Iar i se spunea Prinţesă. Încă nu se obişnuise şi nu îi venea să creadă că despre ea era vorba. Rămase tăcută lângă Marcia, uitându-se prin mansardă.

Era o încăpere surprinzător de spaţioasă şi aerisită. Acoperişul în pantă, sprijinit pe bârne groase, avea o fereastră micuţă de unde se vedeau mlaştinile acoperite de zăpadă. De bârne atârnau un fel de corturi din petice - cel puţin aşa i se păru Jennei până când îşi dădu seama că trebuie să fie rochiile Mătuşii Zelda. În cameră erau trei paturi. Cel pe care stătea Jenna trebuie că era al Mătuşii Zelda, judecând după plăpumioarele colorate cu care era acoperit. Altul, înghesuit într-un alcov lângă scară şi acoperit de păr de câine, era cu siguranţă al lui Silas. Într-un colţ, în partea cealaltă a camerei, era un pat mare, construit într-o firidă din perete. Privindu-l, Jenna îşi aminti de patul ei din dulap şi o apucă dorul de casă. Trebuie că acesta era al Marciei, pentru că alături se aflau cartea ei, Risipirea Negurii, un toc subţire de onix şi un vraf de pergamente de cea mai bună calitate, acoperite cu semne şi simboluri magice.

Marcia îi urmări privirea.
- Hai, poţi să scrii cu tocul meu. O să-ţi placă. Scrie cu orice culoare vrei, cu condiţia să fie bine dispus.

Cât stătu Jenna în mansardă, făcând exerciţii cu tocul Marciei, care se încăpăţâna să scrie din două în două litere cu un verde lugubru, Silas rămase jos ca să îl potolească pe Maxie, extrem de agitat după ce îl văzuse pe Şobolanul Mesager.
- Nicko, zise Silas când îl văzu pe Nicko ieşind ud de la izvorul cald. Ţine-l bine pe Maxie. Ai grijă să nu-ţi scape şi să ajungă la şobolan.

Nicko şi Maxie săriră pe sofa, iar Băiatul 412 sări la o parte la fel de repede.
- Ei, unde e şobolanul ăla? zise Silas.

Afară, în faţa ferestrei, stătea un şobolan mare, cafeniu, şi bătea iritat în geam. Mătuşa Zelda deschise fereastra, şobolanul sări înăuntru şi privi în jur cu ochii lui ageri, strălucitori.
- Chiţăie, Şobolane! spuse Silas în limba magică.

Şobolanul îl privi nerăbdător.
- Vorbeşte, Şobolanule!

Şobolanul îi aruncă o privire cruntă lui Silas, îşi încrucişă labele şi aşteptă.
- Hmm... Iertare. Nici nu mai ştiu de când n-am mai primit un Şobolan Mesager, se scuză Silas. A, mi-am adus aminte: Vorbeşte, Rattus Rattus.
- În sfârşit, zise şobolanul cu un oftat. Ţi-a cam luat ceva vreme. Mai întâi, trebuie să pun o întrebare, continuă el luând o poziţie semeaţă, în două labe. E de faţă cineva care răspunde la numele de Silas Heap? întrebă privindu-l pe Silas drept în ochi.
- Da, eu, spuse Silas.
- Aşa m-am gândit şi eu, îi răspunse şobolanul. Descrierea se potriveşte.

Tuşi scurt, dându-şi importanţă, se îndreptă de spate şi-şi duse labele la spate.
- Am venit cu un mesaj pentru Silas Heap. Mesajul a fost trimis astăzi-dimineaţă la ora opt de o anume Sarah Heap, care locuieşte în casa lui Galen. Începe mesajul:

Te salut, dragul meu Silas. Şi pe Jenna-purceluşul şi pe Nicko-îngeraşul.

Am trimis şobolanul acasă la Zelda cu speranţa că vă va găsi teferi şi sănătoşi. Sally ne-a spus că Vânătorul e pe urmele voastre şi n-am închis ochii toată noaptea de grijă. Omul acela are un renume atât de rău. Am crezut că îmi pierd minţile până dimineaţa şi eram sigură că v-a prins (deşi Galen mi-a spus că ştie că sunteţi la loc sigur). Dragul de Alther a venit însă de cum s-a luminat şi ne-a dat vestea minunată că aţi scăpat. Ne-a spus că v-a văzut cu ochii lui cum aţi luat-o spre Mlaştinile Ierboase. Îi părea rău că nu a putut să vă însoţească.

Silas, s-a întâmplat ceva. Când veneam încoace, Simon a dispărut. Eram pe poteca ce duce de-a lungul râului spre partea din Pădure în care locuieşte Galen când mi-am dat seama că nu mai e cu noi. Nu-mi pot da seama ce i s-a întâmplat. Nu am văzut nici un Gardian şi nimeni dintre noi nu l-a văzut sau auzit plecând. Silas, mi-e atât de teamă să nu fi căzut într-una din capcanele pe care le pun vrăjitoarele acelea răutăcioase. Astăzi plecăm în căutarea lui.

Gardienii au dat foc birtului lui Sally, iar ea de-abia a reuşit să scape cu viaţă. Nici ea nu prea ştie cum de a izbutit, dar a ajuns cu bine aici azi-dimineaţă şi m-a rugat să îi spun Marciei că îi este recunoscătoare pentru Amuleta Ocrotitoare pe care i-a dat-o. De fapt, îi suntem cu toţii recunoscători. E o dovadă de mare generozitate din partea Marciei.

Silas, te rog trimite şobolanul înapoi şi dă-mi de ştire ce e cu tine.

Toate gândurile noastre sunt îndreptate spre voi cu dragoste,
A ta soţie iubitoare, Sarah.

Mesajul ia sfârşit, încheie şobolanul.
De cum termină, şobolanul se prăbuşi istovit pe pervazul ferestrei.
- Ce-aş mai da pe gât o ceaşcă de ceai, spuse.

Silas era foarte agitat.
- Va trebui să mă întorc să-l caut pe Simon, zise el. Cine ştie ce i s-a întâmplat?

Mătuşa Zelda încercă să îl liniştească. Aduse două căni de ceai dulce, fierbinte, îi dădu una şobolanului şi pe cealaltă lui Silas. Şobolanul dădu ceaiul pe gât dintr-o sorbitură, dar Silas rămase pe gânduri, învârtind cana în mâini.
- Simon e puternic, tati, făcu Nicko. Se descurcă. Cred că s-a pierdut şi nimic mai mult. Trebuie că s-a şi întors la mama până acum.

Silas nu se lăsa însă convins.

Atunci Mătuşa Zelda hotărî că singurul lucru cu cap pe care îl puteau face era să ia masa de seară. De obicei, oamenii care luau masa la ea acasă uitau de necazurile care îi frământau. Zelda era o gazdă ospitalieră, îi plăcea să gătească şi să aibă cât mai mulţi invitaţi posibil. Cât despre musafiri, ei se bucurau să stea de vorbă, numai că mâncarea era o adevărată încercare. Despre felurile de mâncare gătite de Zelda se spunea în general că sunt,,interesante". De exemplu:,,Pâinea cu varză la cuptor a fost foarte... interesantă, Zelda. Mie nici nu mi-ar fi dat prin cap să gătesc aşa." sau,,Trebuie să recunosc, dulceaţa de căpşuni este un sos atât de... interesant pentru feliile de ţipar."

Silas a fost însărcinat să pună masa, ca să mai uite de gânduri, iar Şobolanul Mesager a fost invitat să le ţină companie.

Mătuşa Zelda servi tocană de broască şi iepure cu napi fierţi de două ori, iar ca desert jeleu de cireşe şi păstârnac. Băiatul 412 se ghiftui cu mult entuziasm, căci mâncarea era nemaipomenit de bună în comparaţie cu ce li se dădea în Armata Tânără, ba chiar mai ceru o a doua şi o a treia porţie, spre încântarea Mătuşii Zelda. Până atunci nimeni nu îi mai ceruse a doua porţie, ce să mai zicem de a treia.

Lui Nicko îi părea bine că Băiatul 412 mănâncă atât de mult, căci îi atrăgea Mătuşii Zelda atenţia de la bucăţile mari de broască pe care le ascunsese sub cuţit. Iar dacă cumva observă, nu se necăji. Nicko mai reuşise şi să îi dea lui Maxie urechea întreagă de iepure pe care o găsise în farfurie, spre marea lui uşurare şi încântarea lui Maxie.

Marcia se scuzase că ea şi Jenna nu vor coborî la cină din cauză că era de faţă Şobolanul Mesager. Silas însă credea că e un pretext transparent şi o bănuia că se foloseşte de puterile ei de vrăjitoare pentru a pregăti pe tăcute nişte feluri de mâncare de să te lingi pe degete.

Cu toate că Marcia nu era prezentă - sau poate tocmai de aceea - cina fu foarte plăcută. Şobolanul Mesager era un conviv grozav. Silas nu îşi mai bătuse capul să anuleze comanda Vorbeşte, Rattus Rattus, aşa că şobolanul cel guraliv turuia despre tot ceea ce îi venea în minte, adică de la problema tinerilor şobolani din zilele noastre până la scandalul cârnaţilor de şobolan găsiţi în cantina Gardienilor (care tulburase întreaga comunitate şobolănească, darămite pe Gardieni).

Când masa era pe încheiate, Mătuşa Zelda îl întrebă pe Silas dacă avea de gând să îl trimită pe Şobolanul Mesager înapoi la Sarah în noaptea aceea.

Şobolanul făcu ochii mari de spaimă. Deşi era vânjos şi putea, după cum îi plăcea să se laude faţă de oricine,,,să îşi poarte singur de grijă", Mlaştinile Ierboase nu i se păreau câtuşi de puţin un loc potrivit pentru o plimbare pe timp de noapte. Întâlnirea cu o Ştimă a Apelor, din cele care îţi sug sângele prin nişte ventuze, ar fi însemnat un sfârşit sigur pentru un şobolan. Cât despre Mărunţei sau Smârcani, în nici un caz nu şi i-ar fi ales ca tovarăşi. Mărunţeii l-ar fi tras în adâncul Bulboanei doar ca să se distreze, iar un Smârcan înfometat s-ar fi bucurat să facă o fiertură de şobolan pentru puii lui care, după părerea Şobolanului Mesager, erau o adevărată pacoste, din cauză că mâncau tot ce le cădea în gheare. (Bineînţeles, Smârcanul nu li se alăturase la masă. Nu venea niciodată, de altfel. Prefera să mănânce sandviciurile cu varză fiartă pe care i le pregătea Mătuşa Zelda stând tolănit în băltoaca lui de noroi. Cât despre carnea de şobolan, nu mai mâncase de multă vreme. Personal, nu îi prea plăcea gustul, iar pe deasupra îi mai rămâneau şi oscioare între dinţi.)
- Mă gândeam, spuse Silas rar, că ar fi poate mai bine să îl trimitem pe şobolan înapoi mâine dimineaţă. A făcut un drum lung şi are nevoie de somn.

Şobolanul părea încântat.
- Cât se poate de adevărat, domnule. Aţi vorbit cu înţelepciune. Multe mesaje s-au pierdut pentru că mesagerul nu a avut parte de odihnă. Şi de o masă bună. Vă rog să îmi permiteţi să spun că a fost o cină deosebit de... interesantă, doamnă. (Aici înclină din cap în direcţia Mătuşii Zelda.)
- Plăcerea a fost de partea mea, zâmbi Mătuşa Zelda.
- Avem de-a face cu un Şobolan Confidenţial? întrebă piperniţa cu vocea Marciei, făcându-i pe toţi să sară în sus.
- Măcar anunţă-ne că ai de gând să îţi trimiţi vocea încoace şi-ncolo, se văită Silas. Era cât pe ce să mă înec cu jeleul de păstârnac.
- Ei, este sau nu este confidenţial? insistă piperniţa.
- Eşti Şobolan Confidenţial? îl întrebă Silas pe Şobolanul care se holba la piperniţă şi, pentru prima dată în seara aceea, nu găsea nimic de spus. Eşti sau nu?
- Da, răspunse şobolanul, neştiind dacă să se adreseze lui Silas sau piperniţei, şi până la urmă alese piperniţa. Într-adevăr, sunt, doamnă Piperniţă. Sunt Şobolan Confidenţial Autorizat de Cursă Lungă. Sluga dumneavoastră.
- Bun, atunci cobor.

Marcia coborî scara sărind câte două trepte deodată şi traversă camera, cu o carte în mână. Roba ei de mătase mătura pe jos şi răsturnă o grămadă de borcane cu poţiuni. Jenna venea fuga după ea, dornică să vadă cu ochii ei un Şobolan Mesager.
- Ce strâmtă e casa asta, se plânse Marcia, scuturându-şi enervată cele mai frumoase Amestecuri Strălucitoare de Culori ale Zeldei de pe mantie. Nu înţeleg cum poţi sta aici, Zelda.
- Mă descurcam destul de bine până să vii tu, mormăi Mătuşa Zelda ca pentru sine.

Marcia se aşeză la masă lângă Şobolanul Mesager. Acesta păli pe sub blana cafenie. Nici măcar în vis nu îşi închipuise că va da ochii cu Vrăjitorul NeObişnuit. Făcu o plecăciune adâncă, mult prea adâncă, şi căzu cu botul în farfuria cu jeleu de cireşe şi păstârnac.
- Silas, vreau să pleci şi tu înapoi cu şobolanul, îi puse Marcia în vedere.
- Poftim? făcu Silas. Acum?
- Nu am autorizaţie să transport pasageri, Înălţimea Voastră, se adresă şobolanul Marciei cu o voce tremurândă. De fapt, Maiestate prea binevoitoare, şi o spun cu cel mai adânc respect...
- Rattus Rattus, mâlc! se răsti Marcia la el.

Şobolanul Mesager deschise şi închise gura de câteva ori, încercând să mai spună ceva, dar din gâtlej nu îi ieşea nici un sunet. Neavând ce face, se aşeză şi se apucă să îşi lingă jeleul de cireşe şi păstârnac de pe labe. Nu putea decât să aştepte, căci un Şobolan Mesager poate pleca doar dacă i se dă un răspuns sau dacă destinatarul mesajului refuză să dea un răspuns. Până acum nu i spusese nici una, nici alta, aşa că şobolanul, fiind un adevărat profesionist, aştepta răbdător dar şi posomorât, fiindcă îi veneau în minte vorbele spuse de nevasta lui în acea dimineaţă, când o anunţase că are de dus la bun sfârşit o însărcinare dată de un Vrăjitor.

,,Stanley", îi spusese Dawnie, nevasta lui, fluturându-i arătătorul prin faţa nasului,,,dacă aş fi în locul tău m-aş feri să am de-a face cu Vrăjitorii. Îţi aduci aminte de soţul lui Elli, care a fost fermecat de o Vrăjitoare bondoacă în Turn şi a rămas prins în oala cu ciorbă? S-a întors după două săptămâni, şi atunci arăta ca vai de el. Nu te duce, Stanley, te rog."

Numai că orgoliul lui Stanley fusese gâdilat de faptul că Biroul Şobolanilor Mesageri îi dăduse o însărcinare în afară, şi pe deasupra, pentru un Vrăjitor. În plus, era bucuros de o schimbare după însărcinarea dinainte. Îşi petrecuse o săptămână transmiţând mesaje între două surori care se certau. Mesajele deveneau din ce în ce mai scurte şi mai nepoliticoase, până când ajunsese să alerge de la soră la alta fără să spună nimic, pentru că fiecare dorea ca cealaltă să ştie că nu mai vorbeşte cu ea. Fusese o mare uşurare pentru el când mama lor, îngrozită de factura de plată pe care o primise de la Birou, anulase însărcinarea.

Ceea ce explică de ce Stanley se bucură să îi spună nevestei lui că, dacă e nevoie de el, înseamnă că trebuie să se ducă.
,,La urma urmei", zisese el,,,sunt unul din puţinii Şobolani Confidenţiali de Cursă Lungă din Castel."
,,Şi unul dintre cei mai nătărăi", i-o întorsese nevastă-sa.

Aşa se face că Stanley stătea acum pe masă, printre rămăşiţele celei mai ciudate cine pe care o luase vreodată, ascultând-o pe Vrăjitorul NeObişnuit, inexplicabil de prost dispusă, după părerea lui, cum îi dă ordine Vrăjitorului Obişnuit. Marcia trânti cartea de masă de clincăniră farfuriile.
- M-am uitat prin cartea Zeldei, Risipirea Neguriii. Ce n-aş da să am şi eu una în Turnul Vrăjitorilor. E o carte nepreţuită.

Marcia bătu uşor cu palma în carte, în semn de apreciere. Cartea nu o înţelese însă. Sări brusc de pe masă şi zbură la locul ei, în stiva de cărţi a Mătuşii Zelda, spre marea iritare a Marciei.
- Silas, zise Marcia, vreau să te duci şi să îmi aduci înapoi Amuleta Ocrotitoare pe care i-am dat-o lui Sally. Avem nevoie de ea aici.
- Bine, zise Silas.
- Chiar trebuie să te duci, Silas, insistă Marcia. Siguranţa noastră poate depinde de amuletă. Fără ea am mai puţină putere decât aş fi crezut.
- Bine, bine, Marcia. S-a făcut, răspunse Silas preocupat, cu gândul la Simon.
- De fapt, în calitate de Vrăjitor NeObişnuit, îţi ordon să te duci, îi spuse Marcia apăsat.
- Da! Marcia, ţi-am spus că da. Mă duc. Oricum m-aş fi dus, răspunse Silas exasperat. Simon a dispărut. Mă duc să-l caut.
- Bine, zise Marcia, fără să fie atentă - ca de obicei - la ceea ce spunea Silas. Ia să vedem, unde e şobolanul?

Acesta, neputând să vorbească, ridică laba.
- Mesajul tău este acest Vrăjitor, returnat expeditorului. Ai înţeles?

Stanley încuviinţă din cap, deşi nu părea prea sigur pe el. Ar fi vrut să îi spună Vrăjitoarei NeObişnuite că era o încălcare a regulilor Biroului. Ei nu se ocupau de pachete, cu oameni sau altceva. Oftă adânc. Câtă dreptate avusese nevastă-sa!
- Vei transmite acest Vrăjitor teafăr şi în bună stare, folosind mijloacele potrivite, la adresa expeditorului. Ai priceput?

Stanley dădu iar din cap, necăjit de-a binelea. Mijloace potrivite? Probabil, îşi zise el, că asta însemna că Silas nu va putea trece râul înot. Nici să se furişeze în bagajul vreunui negustor ambulant, ca să mai scutească din osteneală. Splendid.

Silas îi sări în ajutor.
- N-am nevoie să fiu înregistrat ca pachet, mulţumesc. Voi lua o canoe, iar şobolanul poate veni cu mine ca să îmi arate drumul.
- Foarte bine, zise Marcia, dar vreau confirmarea ordinului. Vorbeşte, Rattus Rattus.
- Da, zise şobolanul cu glas stins. Ordin confirmat.

Silas şi Şobolanul Mesager plecară chiar după ce răsări soarele în dimineaţa următoare, în canoea numită Muriel Unu. În noaptea aceea pâcla se risipise şi soarele de iarnă arunca umbre lungi peste mlaştini în lumina cenuşie a dimineţii.

Jenna, Nicko şi Maxie se treziră şi ei devreme ca să îşi ia rămas-bun de la Silas şi să îi transmită mesaje pentru Sarah şi băieţi. Era atât de frig că respiraţiile lor rămâneau atârnate ca nişte norişori albicioşi în aerul îngheţat. Silas se înfăşură în pelerina lui albastră de lână şi îşi trase gluga până la ochi. Şobolanul Mesager stătea lângă el tremurând, şi nu doar din cauza frigului.

Din spate se auzeau horcăielile lui Maxie, pe care Nicko îl ţinea strâns de băsmăluţa de la gât, şi, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, ceva mai încolo Stanley dădu cu ochii şi de Smârcan.
- Bună dimineaţa, zise Mătuşa Zelda zâmbind. Mulţumesc foarte mult, dragă Smârcane, că ţi-ai scurtat somnul pentru noi. Uite nişte sandviciuri, să ai pe drum. Le pun în canoe. Iar astea, Silas, sunt pentru tine şi pentru şobolan.
- A, bine, mulţumesc, Zelda. Ce fel de sandviciuri sunt, dacă îmi dai voie să te întreb?
- Cele mai bune sandviciuri cu varză fiartă.
- Aha. Ce... drăguţ din partea ta să te gândeşti la noi, făcu Silas, bucuros că reuşise să ia pe furiş nişte pâine şi brânză şi să le ascundă în mânecă.

Smârcanul înota îmbufnat prin şanţul de apărare şi nu părea prea încântat de oferta de sandviciuri cu varză. Nu îi plăcea să umble pe afară ziua, nici măcar în mijlocul iernii. Din cauza luminii îl dureau ochii (şi oricum avea vederea slabă), iar dacă nu avea grijă soarele îi ardea urechile.

Şobolanul Mesager stătea abătut pe malul şanţului, prins între suflarea câinelui din spate şi Suflarea de Smârcan din faţă.
- Hai, îi spuse Silas şobolanului. Sus în canoe. Îmi închipui că vrei să stai în faţă. Maxie stă întotdeauna în faţă.
- Eu nu sunt câine, pufni Stanley. Şi nu călătoresc alături de Smârcani.
- Smârcanul nostru e de încredere, îi spuse Mătuşa Zelda.
- Nu există Smârcani de încredere, mormăi Stanley.

Chiar atunci o văzu însă pe Marcia ieşind din căsuţă ca să îi facă cu mâna lui Silas, aşa că tăcu, sări iute în canoe şi se ascunse sub banchetă.
- Ai grijă, tati, îi spuse Jenna lui Silas strângându-l în braţe.
- Să îl găseşti pe Simon, tati, îi spuse şi Nicko îmbrăţişându-l. Şi nu uita să te ţii aproape de mal dacă mergi împotriva fluxului. Curentul e totdeauna mai puternic în mijlocul râului.
- Am să ţin minte, zâmbi Silas. Aveţi grijă de voi. Şi de Maxie.
- La revedere, tati.

Maxie începu să scheaune şi să se zbată, înţelegând că Silas chiar îl părăsea.

Silas le mai făcu o dată cu mâna şi îndreptă destul de nesigur canoea pe apă, urmându-l pe Smârcanul care o luase de la capăt cu:
- Veniţi după mine?

Jenna şi Nicko urmăriră din ochi canoea cum îşi croieşte încet drum prin canalele întortocheate şi iese apoi la larg, în Mlaştinile Ierboase, până când nu mai zăriră gluga albastră a lui Silas.
- Sper ca tata să se descurce, zise Jenna. Nu e foarte priceput când e vorba să găsească un anume loc.
- Va avea Şobolanul Mesager grijă să ajungă cu bine, zise Nicko. Altminteri va trebui să îi dea explicaţii Marciei.

Undeva, în mijlocul Mlaştinilor Ierboase, Şobolanul Mesager stătea în canoe, cu ochii la primul colet pe care îl avusese vreodată de livrat. Se hotărâse să nu îi sufle o vorbă lui Dawnie şi nici celor de la Biroul Şobolanilor Mesageri. "E o gravă încălcare a regulilor", îşi zise el oftând cu năduf.

După ceva vreme însă, pe când Silas îi ducea încet şi oarecum nehotărât pe canalele întortocheate din mlaştină, Stanley începu să-şi spună că, la urma urmei, nu era chiar cel mai rău mod de a călători. Era dus în canoe până la destinaţie. Nu avea decât să stea liniştit, să povestească două, trei istorioare şi să se bucure de călătorie, în timp ce Silas trăgea la vâsle.

Şi chiar asta şi făcu Şobolanul Mesager, după ce Silas îşi luă rămas-bun de la Smârcan la capătul Marelui Canal şi porni vâslind în sus pe râu, îndreptându-se spre Pădure.