Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Peripeţiile lui Shanti Andía


Pío Baroja

06.06.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pío Baroja
Peripeţiile lui Shanti Andía
Editura Curtea Veche, 2007


traducere de Andrei Ionescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****


CARTEA ÎNTÂI
Copilăria

I. Shanti se dezvinovăţeşte
Condiţiile în care se desfăşoară viaţa actuală fac ca cei mai mulţi dintre noi să fie nişte oameni şterşi şi neinteresanţi. Astăzi aproape nimănui nu i se întâmplă ceva vrednic de a fi povestit. În general, înotăm cu toţii într-un ocean de banalităţi. Nici iubirile, nici aventurile, nici gândurile noastre nu prezintă destul interes pentru a fi împărtăşite celorlalţi, în afară de cazul când sunt umflate şi transfigurate. Societatea uniformizează din ce în ce mai mult viaţa, ideile, aspiraţiile tuturor.

În ceea ce mă priveşte, într-o anumită epocă a existenţei mele, am trecut prin câteva momente grele şi fără îndoială că amintirea lor mi-a deşteptat dorinţa de a scrie. Faptul că puteam să-mi văd amintirile aşternute pe hârtie îmi dădea impresia că erau scrise de altcineva şi dedublarea persoanei mele în povestitor şi cititor m-a îndemnat să continui.

N-aveam nici cea mai mică intenţie să încredinţez tiparului însemnările mele, dar, când a apărut Curierul de Lúzaro, toţi prietenii m-au îndemnat să-mi public memoriile în ziar.

Trebuia să contribui la propăşirea culturală a oraşului. Devenisem unul din stâlpii civilizaţiei luzarene. Acasă ne-am amuzat de aceste laude şi am început să-mi public însemnările zilnice în Curierul de Lúzaro şi să plătesc la intervale regulate facturile de la tipografie.

Am lipsit din Lúzaro o săptămână, ca să-l duc pe cel de-al doilea băiat al meu la liceu, şi, când m-am întors, am aflat că ziarul fusese suprimat, iar memoriile mele se întrerupeau tocmai acolo unde mi se părea că devin cu adevărat interesante. Dar, în ciuda credinţei mele că vor trezi interesul cititorilor, nimeni nu s-a arătat curios să afle continuarea şi asta mi-a rănit destul de tare amorul propriu de literat.

Acum, prietenul meu Cincunegui mă tot îndeamnă să public jurnalul în întregime. Lúzaro are nevoie de un om mare; trebuie să găsească o figură marcantă pe care s-o prezinte lumii. De la moartea lui don Blas de Artola, locotenent de marină în retragere, locul de om ilustru a rămas vacant în oraşul nostru. Cincunegui îmi stimulează ambiţia, vrea să mă vadă ridicat în slăvi şi venerat de toţi; după părerea lui, nu-i pot lăsa pe concetăţenii mei lipsiţi de omul ilustru de care au atâta nevoie; trebuie să sui pe culmea gloriei.

Pe mine, drept să vă spun, gloria nu mă încântă. Gloria n-a fost făcută pentru ţările ploioase; înţeleg să ţi se ridice o statuie pe ţărmul Mediteranei, într-un oraş din Andaluzia, din Valencia ori din Italia, dar ia gândiţi-vă ce-am să mă fac dacă, drept răsplată pentru această carte, mi se ridică o statuie la Lúzaro. O să suport ploaia care-o să curgă cu găleata pe umerii mei, asta o să fac.

Nu, toate ca toate, dar asta nu; sunt reumatic şi nu mi-ar plăcea să fiu expus intemperiilor nici măcar în chip de statuie.

Mai trebuie oare să le spun cititorilor că n-am nici o pretenţie literară? Or să-şi dea ei seama şi singuri frunzărind paginile cărţii mele, chiar dacă le va fugi gândul în altă parte. Diferitele părţi care o alcătuiesc sunt scrise în diferite epoci ale vieţii mele şi poartă amprenta unor stări de spirit diferite. Întotdeauna am fost sincer; forma pe care le-am dat-o este însă, fără îndoială, nu tocmai bine aleasă. Sper că publicul n-o să-mi reproşeze lipsa unei exprimări alese. Am scris în primul rând pentru prietenii mei de la cârciuma Guezurrechape de Cay luce, şi nu pentru tinerii critici de la Clubul din Lúzaro.

Sunt un marinar fără multă carte, un marinar necioplit, cum se spune în romanele-foileton şi în melodrame, şi nu trebuie să aşteptaţi de la mine ornamentele literare ale unui profesor de retorică.


II. Străvechea mare
Mi se dusese vestea că sunt indolent şi optimist, indiferent şi apatic. E de ajuns să ai parte de o anumită reputaţie, bună sau rea, pentru ca fiecare cunoscut să pună câte o piatră şi să înalţe un monument curajului sau laşităţii, iscusinţei sau nepriceperii pe care ţi le atribuie.

Această colaborare spontană împodobeşte marile fapte şi marile personalităţi. Unul insinuează: "S-ar putea ca..."; altul adaugă: "Se zice că..."; al treilea completează: "Lucrurile s-au petrecut în felul următor", iar ultimul te încredinţează: "L-am văzut eu..." Astfel se încheagă legenda, care este romanul-foileton al oamenilor serioşi.

După părerea celor din micul port în care m-am născut, indolenţa mea este cu totul extraordinară: vijelii, furtuni, tunete, nimic n-a reuşit să mă scoată din pasivitatea obişnuită.

S-au scornit glume despre răceala şi indiferenţa mea. Odată, unul din Filipine, care făcuse jurământ să mă omoare, s-a repezit asupra mea cu iataganul ridicat, gata să-mi taie capul; eu m-am uitat la el şi-am căscat de plictiseală.

Fără îndoială că anecdotele acestea se nutresc din fondul meu de lene, de indolenţă, nu tăgăduiesc; panegiriştii şi detractorii, deopotrivă, ar fi însă de-a dreptul uimiţi dacă ar auzi cât de des mă plâng de firea mea. Credeţi cumva că regret lipsa unei activităţi mai bogate? Sau că n-am mai mult spirit întreprinzător?

Nu, dimpotrivă. Desigur, asta îmi dezvăluie firea cinică şi imorală; dar sunt dator să spun adevărul înainte de toate.

Cei mai mulţi oameni sunt mândri de consecvenţa lor, de statornicia intenţiilor pe care le au. Sunt statornici ca acul unei busole stricate sau ruginite, şi asta li se pare o mare calitate.

Ştiu încotro merg, ştiu de unde vin. Fiecare pas pe care-l fac în viaţă e dinainte măsurat şi calculat.

Dacă stăm să-i ascultăm, ne vor spune: "Nu vă opriţi să priviţi marea sau stelele; nimic nu trebuie să vă abată din drum. Drumul vă aşteaptă. Altfel riscaţi să nu ajungeţi la capăt."

Capăt! Ce amăgire! Nu există nici un capăt în viaţă. Capătul e un punct în spaţiu şi în timp, cu nimic mai important decât cel dinainte sau decât cel care urmează.

Mare trebuie să fie uimirea acestor oameni chibzuiţi, prevăzători şi cu scaun la cap, când văd cum alţii, fără să se îngrijească atâta de fiecare cot al drumului, sunt purtaţi de soartă pe aceleaşi itinerarii ca şi ei şi cum au - nechibzuiţii! - pe lângă satisfacţia de a-şi atinge ţelul, atunci când îl ating, şi pe aceea de a se uita când într-o parte, când într-alta a drumului şi de a vedea cum răsare şi cum apune soarele şi cum clipesc stelele pe bolta cerului în nopţile senine.

Grija de a atinge un ţel ne face pe toţi să fim neliniştiţi, până şi pe cei mai lipsiţi de scrupule, pe cei mai indolenţi; dacă ar fi după mine, eu unul aş fi vrut să trăiesc cât mai intens fiecare oră, fiecare clipă, fără nostalgia trecutului şi fără angoasa viitorului.

Această dorinţă este consecinţa firii mele de epicureu şi a binecuvântatei mele indolenţe, din pricina căreia mi s-au făcut atâtea reproşuri, şi pe care, fără îndoială, viaţa de marinar a sporit-o şi a hrănit-o din belşug.

Într-adevăr, marea ne anihilează şi ne striveşte, ne secătuieşte fantezia şi voinţa. Nesfârşita ei monotonie, necontenitele ei schimbări, necuprinsa ei singurătate ne invită la contemplaţie.

Valurile astea verzi, liniştite, spuma asta albă, pe care ni se leagănă privirile, ne ating uşor şi ne modelează încet-încet sufletul, destrămându-ne personalitatea, până ce o fac să fie pur contemplativă, până ce-o identifică întru totul cu Natura.

Vrem să înţelegem marea şi n-o înţelegem; vrem să-i aflăm un înţeles şi nu-l aflăm. E un monstru, un sfinx a cărui taină n-o putem pătrunde; laboratorul vieţii e mort, reprezentarea permanentei nelinişti e inertă. De multe ori, ne întrebăm dacă nu cumva ascunde o învăţătură; uneori ţi se pare că i-ai descifrat taina; alteori simţi că înţelesul ei adânc îţi scapă şi se pierde în oglinda valurilor şi în şuieratul vântului.

Fără să ne putem da seama de ce, ne imaginăm marea ca pe o femeie, toţi o înzestrăm cu o personalitate schimbătoare şi robită instinctelor, enigmatică şi perfidă.

În Natură, în arbori şi în plante, există o umbră vagă de justiţie şi de bunătate, pe care marea nu o are; marea ne zâmbeşte, ne mângâie, ne ameninţă, ne striveşte după bunul ei plac.

Dacă te prinde în mreje de tânăr, cum m-a prins pe mine, îşi pune amprenta asupra ta pentru totdeauna, şi rămâi marinar toată viaţa; pe copilandrul care i se dăruie cu sufletul curat, cu mintea neprihănită, şi-l face sclav.

Pentru pescar, pentru omul neştiutor şi simplu care nu-şi poate sprijini gândurile pe temelia cunoaşterii ştiinţifice, marea e un tiran, care-l înşală, îl ademeneşte, îl seduce şi apoi îl îneacă. Pentru bietul marinar, marea este un summum de interes, de farmec, de varietate. Aceşti truditori sărmani, a căror viaţă e o necontenită luptă şi un efort titanic şi colosal, sunt adesea fericiţi, iar marea, vrăjmaşa lor marea, monstrul ce nu poate fi înţeles, le umple existenţa şi-i face fericiţi.

Pentru noi, marinarii de cursă lungă, marea este, înainte de toate, o rută, este aproape exclusiv un drum. Şi ce drum!

N-o să uit niciodată cea dintâi traversare a oceanului. Corăbiile cu pânze stăpâneau încă lumea.

Ce vremuri! Nu zic că marea era atunci mai bună, dar fără îndoială că era mai poetică, mai misterioasă, mai puţin cunoscută.

Acum, marea se industrializează pe zi ce trece; stând pe puntea vaporului său de oţel, marinarul ştie dinainte când pleacă şi când soseşte într-un port; are totul calculat pe zile şi chiar pe ore; pe atunci nu era aşa; era la voia întâmplării, a norocului, a vântului prielnic.

Pe vremea aceea, lumea nu era încă aşa de bine cunoscută, existau încă rute tradiţionale şi o suprafaţă imensă a oceanului era o pată albă, necercetată de om. Aşa cum drumeţul care străbate pustiul merge pe urmele altora, tot astfel marinarul de larg mergea pe urmele vechilor navigatori. Cei care se îndreptau spre Capul Bunei Speranţe, ajungând la insulele Capului Verde, porneau spre Brazilia, căci aşa le porunceau rutina şi vântul, şi traversau apoi din nou Atlanticul.

Pe atunci, pe majoritatea corăbiilor poziţia se deducea mai mult din presupuneri decât din calcule; instrumentele de navigaţie folosite de cei mai mulţi dintre marinari indicau poziţia corăbiei cu erori de câteva grade. Desigur că la Londra sau la Liverpool existau sextante şi cercuri de reflexie admirabile; dar mulţi căpitani nu ştiau să le folosească şi navigau după vechile tradiţii.

Varietatea tipurilor de corăbii era extraordinară. Se mai puteau vedea în unele porturi, pe lângă brigantinele şi fregatele obişnuite, caravele turceşti, saicas greco-romane, polacras veneţiene, urci olandeze, síndalos tunisiene şi galere toscane.

Mai erau încă pe lume piraţi, mai erau traficanţi de sclavi negri, oameni răi - cine se îndoieşte de asta? - şi primejdii care-l sileau pe marinar să adopte o atitudine bărbătească în faţa evenimentelor. Toate aceste riscuri aprindeau imaginaţia, sporeau curajul, le trezeau în minte dorinţa de a se lupta cu răul şi de a-l birui.

Sălbăticia mării îl făcea pe slujitorul ei, pe marinar, la fel de sălbatic; asprimea elementelor naturii îl înăsprea pe om. Pe vremurile acelea, marinarul se întorcea adesea acasă cu un inel în ureche, cu o brăţară la mână şi cu un cacatoes sau o maimuţă pe umăr.

Marinarul era pe atunci o fiinţă în afara societăţii, aproape în afara umanităţii; era o fiinţă pentru care morala avea un alt înţeles decât pentru ceilalţi muritori.
- Nimeni n-ote-ntrebe de unde ai, ci cât ai, le spuneau părinţii fiilor care se aruncau în vâltoarea aventurilor pe mare.

Şi fiii se cufundau în adâncurile unei vieţi intense, fără griji şi fără scrupule. Hazardul atotputernic îi purta pe cărările lui necunoscute. Destinul îi croia după un tipar misterios, golindu-i de omenie şi făcând din ei marinari neînfricaţi şi cruzi, traficanţi de sclavi sau de negri, exploratori îndrăzneţi sau vânzători de sclavi chinezi.

Pentru oamenii aceia, morala era o chestiune de comparaţie. Marea era cea mai mare scenă a crimelor şi a violenţelor omului.

Astăzi, marea s-a schimbat şi s-au schimbat şi corăbiile, iar odată cu ele s-au schimbat şi marinarii. Din acele arborade zvelte, care ne entuziasmau atât de mult, nu rămân decât catargele scunde care susţin pivoţii scripeţilor; din manevrele complicate nu se mai păstrează nimic.

Înainte, corabia cu pânze era o creaţie divină, ca o religie sau ca un poem; astăzi, vaporul cu aburi e ceva în necontenită schimbare, ca ştiinţa... e o maşinărie în permanentă transformare.

Înainte, căpitanul era un om atotştiutor, un tiran dispunând de o putere nemaipomenită, un ins care trebuia să se bizuie numai pe el însuşi; astăzi e un specialist altoit pe un birocrat.

Astăzi, vaporul este pus în mişcare de maşină, ceva exact, matematic, măsurat; înainte, corabia era purtată de vânt, ceva capricios, nevăzut, în afara noastră. "Îngerul nostru păzitor se află în pânza velelor noastre", îmi spunea don Ciriaco, un bătrân căpitan de fregată, foarte inteligent şi foarte romantic; "puterea noastră stă în magazia de cărbuni", ar spune un căpitan de astăzi.

Cărbunele, zeu modest, dar folositor, a înlocuit aripile poeticului înger păzitor, pe care-l simţeam umflându-ne velele, şi a schimbat condiţiile de navigaţie pe mare.

Înainte, marea era zeitatea noastră, era regina divinizată şi capricioasă, trufaşă şi crudă; astăzi, este femeia pe care ne-am făcut-o roabă.

Noi, vechii marinari, marinari generoşi, o proslăveam ca pe-o regină, nu o adoram ca pe-o femeie.

Nu, în ruptul capului nu; marea nu era pe atunci atât de bună ca astăzi, şi nici atât de liniştită; era, în schimb, mai frumoasă, mai pitorească şi puţin mai tânără. Frumuseţea lumii şi a mării depindea în mare parte de rutina şi de imobilitatea lor.

Harta spirituală a universului acelei epoci era ca un plan de diferite culori, unde aveau preţ nu numai tonurile tari, ci şi nuanţele cele mai delicate.

Astăzi, aceste nuanţe se pierd; lumea a apucat-o pe un drum pe care culorile se amestecă şi se şterg. Astăzi, japonezul e un domn civilizat, îmbrăcat după moda europeană; polinezianul merge ca turist la Mecca, pe un pachebot de lux de cincisprezece mii de tone. Muza progresului este viteza; ceea ce nu e rapid e condamnat să moară.

Toate astea sunt bune, fără nici o îndoială. Indică mai multă civilizaţie; dar pentru cel care mai păstrează pe retină amintirea mării de altădată, pentru acela învălmăşeala lumii moderne oferă un spectacol lamentabil.

O, mândre arborade, vele albe, fregate graţioase cu prova înălţată şi cu mascaron în cioc! Urci desăvârşite, brigantine cu pânze! Ce tristeţe mă cuprinde la gândul că sunteţi sortite pieirii! Şi tu, sirenă încântătoare care te înălţai din valurile albastre ca să ne priveşti cu ochii tăi verzi, n-o să ne mai apari în cale! O, zile de linişte! O, clipe de zăbavă!

Câte ore n-am petrecut întins în hamac, contemplând marea, liniştită sau răscolită de furtună, verde sau albastră, roşie la asfinţit, argintie sub lumina lunii şi plină de taine sub cerul spuzit de stele!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer