Pío Baroja - un sentimental ursuz

Citiţi un fragment din această carte.

E foarte probabil ca aprecierea lui G. Călinescu, din Impresii, că Pío Baroja este un Pierre Loti al literaturii spaniole să fi ieşit din lectura unui roman închinat mării, cum este şi Peripeţiile lui Shanti Andía. Ca şi alte dăţi, intuiţia marelui critic a funcţionat fără greş, semnalând prompt o afinitate temperamentală. Comparat cu alţi rapsozi ai mării, fără îndoială că scriitorul spaniol e mai aproape de sentimentalismul nostalgic al lui Loti, decât de un Conrad sau un Melville, scriitori cu un suflu epic mult mai puternic.

Faptul că s-a născut pe ţărmul mării (într-un sat de lângă San Sebastián, în 1872) i s-a părut, aşa cum mărturiseşte în Memorii, un semn de libertate şi de schimbare. Într-adevăr, viaţa i-a fost o continuă aspiraţie spre libertate şi schimbare, o viaţă de hoinar, cu dese schimbări de decor.

Despre tatăl său, inginer minier şi, în timpul liber, libretist de operă în limbile bască şi spaniolă, Baroja îşi aminteşte că era "un om vesel şi bun; avea faimă de original, un temperament boem şi un caracter cam arbitrar". Mama, de care s-a simţit foarte legat şi căreia îi semăna, "avea un fond de renunţare şi fatalism; pentru ea, viaţa era un lucru serios, plin de datorii şi deloc vesel".

În 1886, când tatăl e numit inginer-şef al minelor din Vizcaya, familia Baroja se mută la Madrid. Aici viitorul scriitor termină liceul şi se înscrie la Facultatea de Medicină, pe care o va absolvi la Valencia în 1893. La lecturile din adolescenţă (Dumas, Hugo, Balzac, Daudet, Zola, Sue) se adaugă acum, sub influenţa profesiunii sale, cărţi "ştiinţifice" din domeniul ştiinţelor naturii (Darwin, Claude Bernard) şi de filozofie: Spinoza, Kant, Spencer, Schopenhauer. Absorbit de aceste lecturi, îşi neglijează cursurile. "După câteva zile de practică la spital - îşi aminteşte el în Memorii - am început să cred că pesimismul lui Schopenhauer e un adevăr aproape matematic; lumea mi se părea un amestec de balamuc şi spital." În anii de studenţie, îşi conturează profilul intelectual întemeiat pe speculaţia filozofică a lui Schopenhauer şi pe doctrina fiziologică a lui Claude Bernard. "Singurele cărţi pe care le-am citit în întregime - mărturiseşte în Memorii - şi care au avut o mare influenţă asupra mea au fost Lumea ca voinţă şi reprezentare şi Introducere în studiul Medicinei experimentale... Mi s-au părut extraordinare." În momentul când se consacră exclusiv literaturii, Baroja încearcă să se supună principiilor învăţate din aceste două cărţi: "Eu sunt un realist, un scriitor care se închină biologiei, desigur, fără prea multă stricteţe, dat fiind că în literatură nu poate fi vorba de rigoare ştiinţifică." Concepţia activistă de mai târziu ("Acţiunea pentru acţiune este idealul omului sănătos şi puternic") se nutreşte şi din lectura lui Nietzsche, care a însemnat pentru scriitorii spanioli din "grupul de la 1898" (Unamuno, Azorín, Baroja, Machado etc.) ceea ce a fost Erasmus pentru umaniştii de pe vremea lui Carol Quintul. Dar concepţia filozofului german nu e primită fără rezerve: "Eu nu cred, declară Baroja, că putem situa problemele vieţii deasupra binelui şi răului."

După ce-şi ia licenţa la Valencia, îşi dă doctoratul la Madrid, în 1894, cu o teză intitulată Durerea. Studiu de psihofizică. În acelaşi an, îşi face debutul în publicistică şi reia încercările literare mai vechi: schiţe şi nuvele.

Timp de doi ani exercită profesiunea de medic într-un sat basc din provincia Guipuzcoa: "La Cestona am început să mă simt basc şi am regăsit firul rasei, atâta vreme uitat." Curând, viaţa satului, cu intrigile şi rivalităţile ei meschine, devine insuportabilă pentru tânărul Baroja, care, independent şi mândru, se hotărăşte să renunţe la profesiunea de medic. Hotărârea este definitivă, dar studiul medicinii nu rămâne fără urmări asupra scriitorului. Arta sa literară este profund înrâurită de mentalitatea de medic cu care s-a obişnuit să-i trateze pe oameni.

Exercită apoi diferite meserii, care-l ajută să cunoască cele mai felurite medii ale capitalei. "Am fost medic la ţară, mic industriaş, jucător la bursă şi literat amator", îşi aminteşte el în Memorii. "Îmi dădeam seama că literatura aduce venituri neînsemnate; totuşi, preferam să trăiesc în sărăcie, dar plin de iluzii. Şi m-am hotărât pentru literatură..." Prietenii îl duc la redacţiile ziarelor El País, Germinal şi la Revista Nueva, principala publicaţie a viitoarei generaţii de la '98. În scurt timp, Baroja îşi face un nume în publicistică şi ajunge redactor-şef la ziarul El Globo.

Iar 1898, anul dezastrului colonial al Spaniei, înseamnă pentru tinerii scriitori ai momentului o dezmeticire. Criza fiecăruia dintre ei se dovedea a fi expresia unei crize de proporţii naţionale. În romanul Arborele ştiinţei, prin gura personajului central, Andrés Hurtado, Baroja îşi exprimă fără menajamente impresiile despre momentul 1898: "Indiferenţa lumii la aflarea veştii l-a indignat pe Andrés. Crezuse că spaniolul, inapt pentru ştiinţă şi pentru civilizaţie, era cel puţin un patriot exaltat, şi acum constata că nu e aşa; după dezastrul celor două mici escadre spaniole în Cuba şi Filipine, toată lumea mergea mai departe la teatru şi la coride, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Strigătele şi manifestaţiile din ajun fuseseră, prin urmare, un foc de paie şi nimic altceva."

Tânăra generaţie se simte datoare să facă tot ce-i stă în putinţă pentru renaşterea Spaniei. Cu dragoste amară ("Mă doare Spania!" - strigase patetic Unamuno), scriitorii care capătă conştiinţa acestei misiuni istorice încearcă să descopere mai întâi "adevărata" Spanie, pe care înaintaşii au falsificat-o. "Ei - acuză Baroja într-un articol intitulat Bătrânii, din 1903 - au dus ţara la decăderea cea mai ruşinoasă prin prostie, prin vidul cuvintelor retorice; ne-au dat o artă falsificată, o onoare falsificată." Rebeli şi iconoclaşti, tinerii încep o campanie de demascare a tuturor falsificărilor la care fusese supusă Spania. "Spania nu există!", exclamă polemic Baroja într-un articol din aceeaşi perioadă. "Există numai o peninsulă pietroasă, unde se cântă la chitară." Momentul de constituire conştientă a grupului este prilejuit de comemorarea organizată în 1901 la mormântul scriitorului romantic Mariano José de Larra, elogiat ca precursor, pentru spiritul său "liber şi spontan", "cel mai distrugător spirit al Spaniei contemporane" (Azorín).

Mai târziu, într-o conferinţă ţinută în 1926 la Madrid, Baroja depune o amplă mărturie a ceea ce a însemnat generaţia sa literară: "Generaţia născută în jurul anului 1870, spune el, a fost o generaţie lâncedă şi tristă. Şi-a făcut apariţia într-o epocă dominată de oamenii Restauraţiei, a asistat la înfrângerea în războiul pentru apărarea coloniilor, ea însăşi s-a trezit contaminată de ruşinea părinţilor. A fost o generaţie de literaţi. A crezut că poate găsi totul în cărţi. N-a ştiut să trăiască. Epoca i-a pus în faţă o alternativă aspră: ori o viaţă stupidă, plină de compromisuri, ori intelectualismul."

Şi, mai departe, după ce constată că generaţiei sale i-a fost oprit accesul la viaţa politică a ţării: "S-a agăţat de teorii cu caracter utopic, care au îndepărtat-o de realitate. Cu toate acestea, a fost o generaţie mai conştientă şi mai demnă decât cea precedentă. A încercat să-şi dea seama ce era Spania, ce era Europa şi să realizeze o renaştere naţională."

Un moment important în viaţa scriitorului îl constituie călătoria pe care o face în 1899 în Franţa, la Paris, unde va reveni adesea. E fascinat de oraşul-lumină, pe care-l va înfăţişa în numeroase romane. Trăieşte atmosfera încordată a afacerii Dreyfus, pe care o consideră "începutul decăderii ideilor ştiinţifice, politice şi literare ale secolului al XIX-lea în Europa occidentală".

Primul roman, intitulat Vieţi sumbre (1900), exprimă starea de spirit iconoclastă a generaţiei sale. De atunci, opera lui Baroja sporeşte semestrial cu câte un roman sau un volum de eseuri, într-un ritm de o regularitate matematică, ajungând la aproape o sută de titluri. Scriitor foarte fecund, înzestrat cu darul improvizaţiei rapide, Baroja constituie un caz frecvent în cadrul literaturii spaniole, plină de "monştri ai naturii" în ceea ce priveşte volumul operei. (Să ne gândim numai la Lope de Vega, cu cele aproape două mii de piese de teatru, dintre care multe au fost scrise într-o singură noapte.) Această activitate febrilă, care uimeşte cantitativ, are însă, de obicei, consecinţe negative sub raport calitativ. Rapiditatea de concepţie duce inevitabil la o anumită superficialitate, cuprinderea atât de amplă nepermiţând sondarea adâncimilor vieţii sufleteşti. Baroja nu scapă de aceste consecinţe, am zice, inevitabile. Anticipând o caracterizare a operei, putem spune că romanele sale sunt naraţiuni cu o structură simplă, care cuceresc în primul rând prin spontaneitatea improvizaţiei.

În primul deceniu al secolului, întreprinde adesea călătorii prin Spania, îndeosebi prin Castilia şi Ţara Bascilor, provinciile pe care ajunge să le cunoască cel mai bine, dar şi prin Andaluzia, Catalonia etc. Vizitează Anglia, Italia, Ţările de Jos, Danemarca. La întoarcerea din aceste călătorii, se retrage în camera de lucru şi, "truditor neobosit" - după caracterizarea lui Azorín - scrie câteva din marile romane (Aşa e viaţa, Ori Cezar ori nimic, Oraşul din ceaţă), a căror acţiune se petrece la Londra, Paris, Roma, Neapole.

În 1911, află de existenţa aventuroasă, din timpul războaielor civile, a unui unchi, Eugenio de Aviraneta, liberal sceptic şi, totuşi, neobosit om de acţiune, în care vede întruchiparea idealului său activist. După ce adună suficiente informaţii despre acesta, începe să scrie amplul ciclu Memoriile unui om de acţiune, prin care nepotul pare a-şi răzbuna viaţa monotonă povestind-o pe aceea plină de peripeţii a unchiului.

Prin cumpărarea, în 1912, a unui vechi conac la Itzea (în Vera de Bidasoa, lângă frontiera cu Franţa) "hoinarul Baroja se aşază", devine din ce în ce mai mult un "sedentar", aşa cum îl vede Azorín şi cum îl prezintă Ortega y Gasset în frumosul eseu închinat "omului liber şi pur care nu vrea să slujească pe nimeni şi nici să ceară nimănui nimic". În conacul de la Itzea, probabil asemănător cu cel al familiei Aguirre din Peripeţiile lui Shanti Andía, Baroja îşi instalează biblioteca şi-şi petrece verile în mod regulat, rămânând uneori până toamna târziu, căci toamna este anotimpul său preferat, pe care-i place să-l petreacă în nord, în ţinutul natal.

În casa din Madrid, Baroja organizează, în 1926, un mic teatru, unde se reprezintă scenete scrise de Valle-Inclán şi de el. În aceeaşi epocă, interpretează un rol secundar în filmul făcut după romanul său Zalacaín, aventurierul.

Ajuns pe culmile gloriei, este ales, în 1934, membru al Academiei.

La izbucnirea războiului civil, în 1936, după un incident cu forţele naţionaliste, fuge, pe jos, în Franţa. Rămâne câtva timp la Paris, unde trăieşte din articolele pe care le scrie pentru marele cotidian La nación din Buenos Aires. Imediat după declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, vrea să plece în America, dar, ajuns la Le Havre, nu se poate îmbarca şi se hotărăşte să se întoarcă în Spania. Restul vieţii şi-l petrece la Madrid şi la conacul de la Itzea, unde începe să-şi scrie Memoriile.

Un eveniment care-i luminează ultimele zile ale vieţii este vizita lui Hemingway, în 1956. Laureatul, cu doi ani mai devreme, al Premiului Nobel declară presei că Baroja ar fi meritat premiul mai mult decât oricine altcineva. Mai mult, că este unul dintre precursorii prozei comportamentiste a scriitorilor nord-americani.

Câteva săptămâni mai târziu, după o lungă suferinţă, Baroja moare în casa din Madrid şi e înmormântat la cimitirul civil.

Amintirile prietenilor permit reconstituirea portretului fizic şi moral al scriitorului; Azorín îl înfăţişează cu o barbă roşcată şi ascuţită, privirea inteligentă şi scrutătoare, misterios şi ermetic. Avea, spune el, "înfăţişarea neliniştitoare a unui om prudent şi bănuitor".

Juan Ramón Jiménez şi-l aminteşte "sever şi zâmbitor în acelaşi timp", iar Ortega y Gasset, ca pe "un ascet plin de bunătate şi de blândeţe".

Aşa cum îl cunoaştem din impresiile contemporanilor, din amintirile proprii şi din întreaga sa operă, Pío Baroja pare să fi fost un timid cu accese de agresivitate, un sentimental deghizat în cinic. Asupra caracterului şi-au pus amprenta anii de criză ai formaţiei sale intelectuale. Aceasta se vede mai pregnant în primele romane, pline de sarcasm la adresa politicianismului şi de dezgust faţă de indiferenţa civică a societăţii spaniole. Personajele centrale sunt tipuri de inadaptaţi, idealişti cu sensibilitatea rănită, tineri dezamăgiţi, pe care neputinţa realizării unor aspiraţii sociale nobile îi împinge fie spre o viaţă boemă, fie spre o izolare sceptică, aşa cum erau înşişi scriitorii generaţiei de la '98. Individualismul, dorinţa de dreptate socială manifestată anarhic, hamletismul, misticismul (la Unamuno), boema (la Valle-Inclán) sunt trăsăturile lor caracteristice. Dintre toţi scriitorii grupului, Baroja este cel mai fidel reprezentant al momentului 1898. Dacă ceilalţi au evoluat spre atitudini mai echilibrate şi au ajuns, în cele din urmă, la o relativă împăcare cu ei înşişi şi cu lumea, Baroja a rămas un etern inadaptat, un nonconformist care practică sinceritatea cu orice preţ, chiar cu riscul de a-şi pierde prietenii şi poziţia socială. Până şi contradicţiile intime ale momentului (este pesimist şi epicureu, timid şi agresiv, raţionalist agnostic şi cinic sentimental) îl vor însoţi întreaga viaţă. Toţi cei care i-au evocat personalitatea subliniază nevoia imperioasă de sinceritate ce caracterizează toate actele scriitorului. Marañón, care i-a fost bun prieten, îl socoteşte omul cel mai integru din câţi i-a fost dat să cunoască: "Repertoriul său ideologic poate fi acceptat sau nu, dar trebuie să ne descoperim în faţa integrităţii lui". Greu acomodabil, în perpetuu dezacord cu lumea, inflexibil îl vede şi Ortega y Gasset într-o magistrală caracterizare: "Liber, nelimitat de liber străbate omul acesta peisajul nostru spaniol, ducând o inimă îndurerată şi în acelaşi timp surâzătoare. Incapabil de concesii, trăieşte senin, în afara tuturor partidelor politice şi doctrinare, care înlesnesc succesul şi câştigul unui trai uşor. Nu dispune de megafoane care să-i amplifice vocea. Perpetuu vagabond, croieşte drum spiritului său ascuţit şi nobil, ca oţetul vechi. Întotdeauna va spune ceea ce simte, ceea ce gândeşte, fiindcă nu acceptă să slujească alt stăpân decât viaţa, nici măcar arta, sau ştiinţa, sau justiţia."

Lucid şi loial faţă de sine, cu un fond sufletesc incoruptibil, Pío Baroja încearcă sentimentul insuficienţei valorilor culturii contemporane, într-un moment în care ştiinţa nu a reuşit să ia locul religiei muribunde. Împărtăşind convingerea că ştiinţa este capabilă să aducă mai multă fericire oamenilor decât religia, nu poate găsi totuşi în ea un sprijin suficient. Cu sau fără ştiinţă, viaţa rămâne pentru el lipsită de sens. ("Natura nu ne-a arătat niciodată că ar avea vreun scop, nici pentru ea, nici pentru om" - declară el în Memorii. Şi în alt loc: "Sunt un pesimist în ceea ce priveşte cosmosul. Nu cred că viaţa omenească are un alt scop în afara ei înseşi.")

Existenţa îi oferă nenumărate motive de insatisfacţie; cu toate acestea, numai de la ea îi poate veni speranţa: "Eu cred că e posibilă o renaştere, dar ea nu va veni de la ştiinţă, nici de la artă, ci de la viaţă."

Dispreţuind mai mult ca orice farsa şi pe farsori, Baroja denunţă mistificarea valorilor şi cultivă cinismul în sensul originar al cuvântului, cinismul salubru al inconformismului. În acest înţeles filozofic, scriitorul spaniol este un cinic şi un stoic, un senequist, cum socotea Eugenio d'Ors că sunt, în fond, toţi spaniolii.

Constatând, sau mai degrabă simţind ipocrizia unei culturi care nu satisface nevoile individului, şi în primul rând aspiraţia lui la fericire, Baroja lansează un îndemn patetic la autenticitate. Dacă ne dăm seama că suferim de o absurdă incongruenţă între intimitatea noastră şi idealurile pe care ni le recomandă societatea - pare a ne spune permanent Baroja - trebuie să sondăm adâncurile sufletului pentru a ne descoperi fondul autentic de sensibilitate, care este, în ultimă instanţă, un fond sentimental. "Orice scriitor, afirmă el în Memorii, are un fond sentimental, care formează baza personalităţii sale. Sunt scriitori care au acest fond sentimental foarte bogat, ca Dickens, Dostoievski, Ibsen, şi alţii care au avut un fond mai puţin însemnat, ca Flaubert sau Anatole France." Faţă de acest fond de autenticitate, care-l defineşte pe artist, tehnica nu contează: "Accentul este totul, şi el vine de la natura intimă a scriitorului." În ceea ce-l priveşte, Baroja socotea că fondul său sentimental s-a format într-o perioadă relativ scurtă, până la vârsta de douăzeci şi doi de ani. După aceea, cu sensibilitatea rănită, a început să privească viaţa ca un turist, cu indiferenţă, şi impresiile lui au căpătat caracterul unor senzaţii superficiale şi trecătoare.

Atunci a adoptat postura de vagabond trist şi aparent nepăsător (în fond, este atitudinea ursuză şi exigentă a celui care iubeşte dureros), postură pe care o întâlnim în nenumăratele personaje cărora le împrumută trăsături autobiografice. Este starea de spirit a acelui "om umil şi hoinar", aşa cum se vedea Baroja pe sine: "Sunt un om care a ieşit din casă şi a apucat-o pe un drum, fără ţintă, cu haina pe umăr, în zori, când cocoşii îşi trâmbiţează strigătul războinic şi ciocârliile zboară în înaltul cerului. Zi şi noapte, sub soarele de august şi sub vântul îngheţat de decembrie, mi-am urmat drumul, la întâmplare, uneori speriat în faţa unor primejdii imaginare, alteori senin în faţa unor situaţii într-adevăr primejdioase. Ca să-mi alung singurătatea, cânt, fluier, fredonez cântece vesele şi triste, după starea de spirit a momentului."

Opera lui Baroja mi se pare - ca să-i folosim termenii - expresia unui fond sentimental întrerupt brusc în dezvoltarea lui firească, mutilat în anii de criză prin care trece intelectualitatea spaniolă la sfârşitul secolului. Scriitorul va suferi toată viaţa de lipsă de maturitate, de teribilism adolescentin. Concepţiile morale rămân într-un stadiu confuz, anarhic. Pesimismul schopenhauerian pe care-l adoptă în momentul crizei este în acelaşi timp concluzie şi scuză. Nedescoperind altă lege decât forţa ("Viaţa este cruzime, ingratitudine, dispreţ al celor tari faţă de cei slabi", declară un personaj din Aşa e lumea. "Totul e violenţă, totul e cruzime în viaţă."), simţul moral al scriitorului nu se poate exercita decât stoic. Închis de timpuriu în sine, va deveni hoinarul care nu se ataşează de nimeni şi de nimic, şi tot ce va întreprinde în viaţă va fi o încercare de a-şi alunga singurătatea.

Scriitorul lasă impresia că se răfuieşte permanent cu lumea, că scrie ca să se răcorească. Cea mai puternică senzaţie cu care rămâi citindu-i opera încărcată cu acea sinceritate agresivă a timidului ce prinde dintr-odată curaj este că Baroja n-a reuşit să fie ce ar fi vrut. Este o senzaţie amară de frustrare şi eşec.

Nota de uşoară melancolie care se desprinde din paginile sale îi conferă însă, sub raport artistic, o aură de poezie. Fiindcă, poate ca o reminiscenţă romantică, resimţim de obicei tristeţea ca fiind mai poetică decât bucuria.

Dar senzaţia de melancolie nu este singurul farmec al operei sale, în orice caz nu este cel mai preţios. Baroja este, înainte de toate, un mare povestitor care cucereşte prin sinceritate şi adevăr. Veracitatea reprezintă pentru el un principiu şi o tehnică. Literatura sa este o literatură care degajă senzaţia proaspătă a vieţii, realismul său e un realism al faptului autentic, împletirea fericită a spiritului de observaţie cu darul invenţiei epice. Baroja este creatorul unei lumi în care încerci sentimentul de siguranţă transmis de contactul permanent cu elementele primare ale vieţii.

Nici chiar pesimismul lui Baroja nu este negativ, deprimant, ci are mai curând un efect stenic. Constatând limitele condiţiei umane cu înţelepciune şi cu un umor tandru înrudit cu cel al lui Dickens, Baroja este, în chip paradoxal, un pesimist a cărui operă constituie o invitaţie la viaţă.

Dintre toate aspectele vieţii, se interesează în primul rând de cel moral. "Dacă latura estetică a vieţii, mărturiseşte el undeva, nu m-a interesat prea mult, în schimb pentru latura morală am simţit o puternică atracţie. Frivolitatea epică mi s-a părut întotdeauna dezagreabilă. Şi, la urma urmei, trebuie să recunoaştem că, în epoca modernă, marea literatură europeană a fost moralistă: Dickens, Tolstoi, Dostoievski, Ibsen s-au distins prin simţ etic şi nu pot fi comparaţi cu ei aceia care au reprezentat tendinţa contrară: Barbey d'Aurevilly, Oscar Wilde, Jean Lorrain, Catule Mendès, D'Annunzio şi alţii. Romantismul indiferent la chestiunile de morală mi se pare complet ridicol. Morala, nu numai în viaţă, dar şi în literatură, are o importanţă capitală."

Simţul moral şi sinceritatea conferă adevărata valoare ideilor sale, altminteri lipsite de originalitate. Profunda nemulţumire de sine şi de marasmul vieţii spaniole îl determină să exalte tipurile umane opuse firii sale. Omul activ, îndrăzneţ, dinamic este eroul preferat. "Să fii tânăr, să ai mintea limpede şi voinţa de fier, să întâmpini obstacole în calea ta şi să le birui, asta e viaţa, restul este vegetare." Acţiunea, socoteşte Baroja, este idealul omului "sănătos şi puternic". Dar, aşa cum remarca Ortega y Gasset, respingând apologia activismului, acţiunea este mai degrabă idealul omului "slab şi reumatic". Şi, de fapt, personajele care în intenţia autorului întruchipează acest ideal nu excelează prin sănătate şi putere. Sunt mai curând nişte dezamăgiţi ai vieţii, nişte resemnaţi, nişte perpetuu nemulţumiţi pe care, în cele din urmă, viaţa îi înfrânge. Neputând să se consacre unei vieţi active în sensul nobil al cuvântului, personajele lui Baroja recurg la succedaneul aventurii. Dat fiind că viaţa n-are sens şi singura lege pe lume este forţa, nu există altă scăpare decât, aşa cum spune el însuşi, "perpetua nelinişte şi frământare, alternativa continuă de plăceri şi dureri". În romanele de aventuri ale lui Baroja, ideea este un simplu pretext pentru agitaţia personajelor. Aventura reuşeşte să dea o aparenţă de sens vieţii, o face interesantă cel puţin pentru câteva clipe.

Acţiunea romanelor lui Baroja este lineară. Scriitorul deapănă rapid firul vieţii (a personajului principal, de obicei alter-ego-ul său), pe care-l împleteşte cu firele altor vieţi, până obţine, după propria sa expresie, "un sac unde încape tot".

Stendhal îi este, dintre scriitorii francezi, cel mai apropiat. Asemănarea nu se reduce la tehnică - este valabilă şi în ceea ce priveşte curentul subteran, al fondului sentimental. Când Baroja scrie cuvântul acción, probabil că încearcă acelaşi sentiment ca Stendhal când scrie passion şi Nietzsche când scrie Macht - nuanţe diferite ale aceleiaşi aspiraţii.

În privinţa tehnicii, Baroja nu crede în existenţa unor secrete de compoziţie. După părerea lui, abilitatea de a urzi o intrigă ţine de puterea imaginaţiei. "În general, spune el, autorii imaginează personajul principal şi le copiază din realitate pe celelalte." La Baroja însă, personajele principale nu sunt imaginate, ci sunt proiecţii ale propriei personalităţi, şi chiar cele secundare prezintă, de multe ori, trăsături de caracter ale autorului. "Metoda" sa constă în situarea personajului central într-un mediu cunoscut, unde-l lasă să acţioneze, până când, obosit sau contrariat, se resemnează la o viaţă liniştită. De cele mai multe ori, avem de-a face cu inadaptaţi incurabili, pentru care viaţa febrilă este un mijloc de a-şi "alunga singurătatea". Inactivitatea finală o bănuim de la început, căci fondul lor structural este un fond "abulic" (ca al lui Shanti Andía).

Romanele lui Baroja nu sunt scrise după un plan riguros, care să permită o arhitectură solidă. Personajele intră şi ies pe neaşteptate, fără a-şi justifica prezenţa printr-o raţiune de echilibru al construcţiei. Talentul invenţiei personajelor prinse magistral în câteva trăsături este uimitor. Fără a aprofunda psihologii, căci ritmul alert nu i-o îngăduie, Baroja lasă personajele să se contureze în acţiune, ca să-şi păstreze în felul acesta autenticitatea. Prin perindarea neîntreruptă de personaje, prin succesiunea vertiginoasă a episoadelor, romanele lui Baroja transmit senzaţia vieţii nemijlocite, cu caracterul ei de hazard şi schimbare permanentă.

Dar, pe de altă parte, din aceleaşi motive, naraţiunile lui sunt întotdeauna deficiente. Desfăşurând un material imens, romanele lui Baroja nu satisfac totuşi pe deplin, producând o senzaţie de frustrare, poate aceeaşi pe care o încearcă şi personajele sale. La scurt timp după lectură, ne dăm seama că am uitat cele mai multe dintre peripeţiile care ne-au fost povestite; personajele care făcuseră o graţioasă piruetă în faţa noastră şi apoi dispăruseră îşi şterg încetul cu încetul conturul. Şi, lucru şi mai ciudat, în pofida aglomerării de peripeţii într-un timp foarte scurt, impresia de dinamism pe care o urmăreşte autorul nu se încheagă. Două elemente se reţin, şi ele asigură unitatea lumii lui Baroja: ambianţa şi ritmul.

Peripeţiile lui Shanti Andía, primul şi cel mai bun dintre romanele ciclului marin, nu constituie o excepţie în cadrul operei scriitorului. Sub raport tehnic, Baroja foloseşte procedeul cunoscut: integrarea acumulativă. În jurul personajului principal se desfăşoară existenţa a nenumărate personaje aureolate de legendă, care ajung să ocupe timp îndelungat primul plan. Ne sunt povestite o mulţime de peripeţii şi legende referitoare la trecut şi la prezent, care uneori devin episoade independente, cum se întâmplă de atâtea ori în romanele de aventuri sau în cele picareşti. Atenţia este permanent întreţinută de întâmplări extraordinare, cum ar fi, de exemplu, existenţa fascinantă şi aproape neverosimilă a secundului Juan de Aguirre, într-o atmosferă palpitantă, cu piraţi, comori ascunse, muncă la galeră, evadări etc. Aproape întotdeauna cineva este şi martor, şi povestitor al întâmplărilor. În felul acesta, fabulosul care învăluie aventurile reale capătă garanţia autenticităţii.

Santiago Andía întruchipează, ca mai toate personajele lui Baroja, individualismul neîmblânzit şi dragostea de libertate ale autorului. El este prototipul marinarului basc, curajos şi chibzuit totodată. Echilibrul "nordic" este pus în evidenţă prin atracţia iniţială şi repulsia finală pentru elementul meridional, andaluz. Peripeţiile lui degajă acel sentiment de melancolică insatisfacţie ce străbate întreaga operă a lui Baroja. Căci, deşi întreţin cultul pentru acţiune ca sărbătoare a vieţii, personajele lui Baroja, chiar şi cele mai aventuroase, sunt în fond triste. Marea este un exemplu de perseverenţă şi energie. În descrierea ei, Baroja se dovedeşte a fi un mare peisagist, cu o sensibilitate vizuală extraordinară. De altfel, peisajul Ţării Bascilor constituie o adevărată "descoperire" literară a scriitorului ("Fiecare peisaj reprezintă o serie de sugestii pentru spirit", spune el undeva), aşa cum Azorín şi Unamuno descoperă în aceeaşi epocă peisajul geografic şi spiritual al Castiliei.

Stilul lui Baroja este simplu, dinamic şi expresiv, perfect adecvat ritmului alert al romanelor sale. Puriştii îi reproşează unele erori de sintaxă, perfect scuzabile dacă ne gândim că, pentru romancier, limba spaniolă este o limbă învăţată. Baroja se numără, e drept, printre scriitorii cu o sintaxă foarte simplă şi cu un vocabular sărac. Urmărind în primul rând autenticitatea, era firesc să utilizeze cuvintele cele mai uzuale, învăţate încă din copilărie, şi nu pe cele luate din dicţionare, bune pentru scriitorii de tip retoric, pe care el îi detestă. "Pentru mine, declară scriitorul, stilul ideal nu-l dau nici neaoşismul, nici podoabele, nici elocinţa, ci claritatea, precizia, eleganţa." Şi, în altă parte: "Cea mai desăvârşită artă literară este să ajungi la un paralelism absolut între mişcarea psihică a ideilor, sentimentelor şi emoţiilor şi mişcarea stilului. Cred că scrisul e ca mersul: o mişcare condiţionată de ritmul interior."

Pentru romanele de acţiune ale lui Baroja, nu se poate imagina un stil mai potrivit decât stilul său fluid, flexibil, nervos, chiar neglijent uneori. Căci greşelile gramaticale nu sunt lipsite de farmecul spontaneităţii, şi de altfel, cu trecerea vremii, ele nici nu vor mai fi socotite ca atare, aşa cum nimeni nu mai simte astăzi greşelile de sintaxă de care se făcea vinovat Cervantes în ochii grămăticilor vremii.