Aşa a intrat Cupcea în clasa şi în viaţa noastră pe cînd eram nişte puşti de liceu. Şi aşa a fost în toţi anii aceia de liceu, acei cei mai minunaţi ani din viaţa mea.
Articolul acesta, cel care deschide azi "Jurnalul de vacanţă", nu e unul de actualitate, nu a fost scris pentru această rubrică. E o primă parte dintr-o scrisoare de demult, din perioada de după terminarea liceului, cînd Anton a plecat, o vreme, în Canada. Şi e, în acelaşi timp, o mărturie indirectă a nostalgiei mele pentru cei alături de care am crescut, al iubirii pe care le-o port şi azi deşi cu majoritatea nu m-am mai văzut de mulţi ani. Şi mai e mărturie a ceva ce nimeni nu a spus niciodată, a ceva ce nu am conştientizat decît zilele astea, cînd, căutînd prin nişte sertare cu vechituri, am regăsit această scrisoare, anume a importanţei pe care a avut-o nebunia, bucuria şi libertatea pe care Anton a adus-o cu el într-o clasă în care majoritatea venisem nepermis de serioşi pentru vîrsta noastră de atunci. Fără el probabil că acum în loc să scriu acest text aş fi fost un foarte serios (şi foarte trist) om de bază al învăţămîntului românesc. El a fost unul dintre cei care mi-a dat curajul de a încerca şi altceva, de a-mi deschide drumuri în mai multe direcţii. A fost provocarea şi nonconformismul care ne-a făcut pe toţi cei ce l-am întîlnit să fim altfel. A fost cel care şi-a asumat rolul de "bufon al regelui", cel care spune lucruri importante în joacă, care se fereşte mereu să se ia în serios, care ştie să trăiască şi să îi facă pe cei din jur să trăiască. Mă bucur că l-am întîlnit, aştept cu nerăbdare să îl revăd la o probabilă întîlnire pe care o vom avea cîndva, probabil atunci cînd voi avea nevoie de verva lui nesfîrşită.
E o scrisoare ce nu mi-a fost adresată mie, dar care într-un fel a fost adresată tuturor celor care am fost în acei ani colegii lui Anton. Citind-o deveniţi şi voi, pentru cîteva minute, colegi cu Anton, colegi cu mine şi colegi cu colegii mei din liceu. Sper că fiecare din voi şi-a avut Anton-ul lui la momentul potrivit şi că această scrisoare îl va readuce în memoria şi în sufletul dumneavoastră.
(Răzvan Penescu)
****
1. Ziua de azi
Neaţa !
Ştiu, ştiu, îţi scriu tîrziu, lasă gargara.
P-aici totul este foarte bine. Aşa de bine, încît de-abia aştept să vin acasă. În loc să-mi dea viza pînă în mai, cum aveam dreptul, mi-au dat-o pînă în august dar n-am mai stat să mă cert cu ei. După cum vezi, situaţia e foarte clară: biletul de avion îl am pentru mai, viza expiră în august, aşa ca ne vedem în octombrie.
Am fost la ski. A fost minunat, dar ăştia habar n-au cum să facă o pîrtie. Au pus un stîlp de telescaun exact în mijlocul pîrtiei, aşa încît practic nu ai cum să-l ocoleşti. Ce s-au gîndit ei, deştepţii? Au pus perne pe stîlp, dar ele îmi ajungeau pîna la umăr, aşa că de fiecare dată cînd mă opream în stîlp, pînă la umăr mă opream eu în pernele alea, dar cu capul direct în (zid) stîlp. Zbang! Cînd din întîmplare nu nimeream stîlpul, nu conta pe unde-l ocoleam - prin stînga sau prin dreapta - că tot în pădure ajungeam. Am fost la ski. A fost minunat. Nu mă mai duc.
Eu stau aici într-un sat de lîngă Ottawa, în Gatineau, aşa că este destul de greu să merg în Ottawa, fără skiuri sau fără maşină.
Cînd am fost acolo, şi în sfîrşit am găsit o cafenea în care se putea fuma, mi-a crescut brusc respectul faţă de canadieni. Mi-a crescut dom'le, mi-a crescut. Pîna cînd am aflat că proprietarii erau bosniaci. Nu ştiu ce sînt, croaţi, musulmani sau sîrbi, dar sînt de treabă. Prima dată am băut o cafea turcească, cu o bucăţică de rahat. Au fost foarte şocaţi cînd au văzut că ştiam cum se numeşte acea "turkish cookie".
Pe-aici berea are gust de bere. Mai ales aia neagră. Berile nemţeşti sînt foarte bune, cehesti nu sînt de loc, iar alea canadiene put. Apropos de bere, n-am văzut în viaţă mea atîtea gagici mişto ca în aeroportul de la Praga.
Tot în Praga am întîlnit un tip, român care se întorcea de la Montreal. Cunoştea cam toată Europa, cu toate că nu mai avea voie să intre cam pe nicăieri. În Canada ajunsese într-o cală de vapor, fără acte, fără nimic.
Amîndoi am considerat o tîmpenie să trecem prin Praga fără să cunoaştem berea locală. A dat el un rînd, am dat eu, a dat el, am dat eu, era să scăpăm avionul. Tot acolo am întîlnit două tinere românce sănătoase care veneau să lucreze în Toronto. Trimiseseră unui tip (pe care nu-l cunoşteau) pozele lor şi acesta le-a trimis banii de avion. Erau pregătite să lucreze orice, deşi nu ştiau să facă nimic. Deci o companie aleasă : un şut şi două tîrfe.
Cînd am venit aici, nu ştiam exact diferenţă dintre km şi mile. Sora-mea m-a ajutat să trec peste acest grav handicap. A invitat aşadar o familie de sîrbi. Tipa era un pic mai înaltă decît mine, dar nu-i venea lui decît pînă la umăr. Am priceput imediat : noi sîntem măsuraţi în metri, iar ei în mile.
Miercuri seară jucăm bridge. Am ratat un 7FA cumplit. Eu aveam:
treflă : A, K, D, x, x, x, x
pică : J
caro : K, D
roşie : K, x, x
şi axa mea :
treflă : x
pică : A, x, x, x, x
caro : A, J, x, x
roşie : A, x, x
Axa deschide cu 1 pică, iar eu aveam 18 p; după 1 pică spun iute 3 treflă, răspunsul e de 3 FA, nu mă opresc şi licitez 4 FA la care mi-a răspuns 30 de aşi. Nu avea cum să aibă 0 aşi, aşa că am zis liniştit 7 FA. Bineînţeles, treflele stăteau 4-1 cu decarul în 4. A fost odios.
Nu am acces direct la e-mail (nu-i vorbă că tu nici nu ştii ce-i ăla), aşa că poţi să-mi scrii obişnuit. Pe aici adresele arată aşa :
79 Rue Coullard
Gatineau, Quebec
Canada
Deocamdată e încă Canada, dar nu se ştie exact pentru cît timp. Pe-aici situaţia este mult mai gravă decît pare, şi s-ar putea ca în curînd soră-mi să-i trebuiască paşaport ca să meargă la cumpărături sau la servici.
Să-mi scrii despre tot ce este pe acolo, cum a fost la munte, despre vizita regelui, despre tot. Salutări şi minunate urări de neaţa tuturor.
Acum te las, că trebuie să-mi scrii.
Hai, pa!
Anton.
P.S. Un lucru de care sînt profund dezamăgit sînt ţigările. Absolut toate, fără excepţie, sînt făcute în Canada cu licenţă. Şi pe toate scrie că fumatul te poate omorî. Tîmpenii. Noroc că aveam cîteva pachete de Carpaţi, pe care scria doar unde-s făcute. Ţigările aici sînt îngrozitoare. În afară de Camel şi Dunhill (care sînt acceptabile) toate sînt cam ca Monte Carlo de la noi. Cînd am găsit acum cîteva zile 2-3 ţigări LM pierdute printre lucruri şi le-am fumat imediat mi s-au părut de-a dreptul minunate.
Vezi ce rău e în exil?
Te pupic pe gingii, Anton.
P.P.S. Nu se găseşte vodcă pe-aici. E de-a dreptul cumplit.
*****
2. Altă zi, tot azi.
Da, dom'le, da ! Occident, dom'le, occident ! Am fost într-o seară (acum vreo săptămînă) la un chef al burlacilor, într-o crîşmă. Cu multă bere şi aşa numitele "dansuri exotice". Probabil că în ţara aia Exotica (pe unde-o mai fi şi ea) e aşa de cald că n-au nevoie de haine (am văzut şi moda de iarnă, de obicei un şnur, pe care-l dădeau jos cînd se încălzeau).
Deşi nu aveam experienţă în domeniu, ne-am aşezat la o masă chiar lîngă vestiarul unde se "schimbau" dansatoarele (norocul începătorului). Nu se obosiseră să pună o perdea, ceva. Puteai să le chemi să-ţi danseze la masă, dar show-ul principal era pe o scenă în mijlocul crîşmei, scenă înconjurată cu scaune rezervate cu mult timp înainte de obişnuiţii localului şi de alţi coregrafi (probabil).
Erau şi nişte camere separate("camera şampaniei") unde era chiar mai minunat. Nu aveai însă voie să le atingi, deşi parcă atîta aşteptau nişte tipi în uniformă din jur, unii pe lîngă care echipă de rugby a Romîniei ar arata ca nişte copii schilozi.
Eram toţi veseli şi fericiţi în afară de cel care se însura a două zi. După cîteva halbe, însă, ne-a promis ca va zice "nu" şi se va amîna nunta o săptămînă ca să venim înapoi aici. Pe acolo erau şi nişte "entertainer girls" cărora aveai voie să le cumperi băutură. Cu atinsul însă ... aceeaşi lege crudă şi nedreaptă. Ba, de fapt era dreaptă: dacă le atingeai tu pe ele, te atingeau şi ei pe tine, aşa cum am văzut. La masa noastră era o croată, bună, iar eu, ca tîmpitul, auzind că s-a născut la Adriatica, i-am spus că mie îmi plac mult sîrboaicele. S-a ofuscat teribil, era cît pe ce să mă pocnească. De fapt, cred că şi eu m-aş enerva dacă un spaniol mi-ar spune că pe capitala noastră o cheamă ca pe regina lor, Sofia.
Croata spunea că taică-său e profesor universitar la Zagreb, iar ea studentă la Biologie. Probabil, dacă eram nişte zidari, taică-su devenea ca prin minune un biet tîmplar, iar ea era vînzătoare; dacă eram soldaţi, taică-su fusese erou în Bosnia, iar ea era soră medicală. Îşi făcea şi ea job-ul, nu?
Pe la ora 12 mi-am dat seama că ne aflam într-un aşezămînt de cultură, pentru că pe scenă s-a jucat o piesă de teatru numită "duo erotic" (dacă se joacă şi în Bucureşti, duceţi-vă, v-o recomand din toată inima), nu ştiu de cine era scrisă (de fapt era o pantomimă cu o negresă şi cu o blondă în rolurile principale) în timpul căreia mai mulţi tipi de pe scaunele de lîngă scenă (probabil critici de teatru deghizaţi) au leşinat. Uite unde te poate duce dragostea excesivă pentru teatru !!!!! (Dup'aia am aflat că la etaj exista un aşezămînt similar, dar pentru gagici).
A doua zi am fost la nuntă. Între timp, foarte noul căsătorit şi-a uitat promisiunea (sau poate se gîndea la altceva) şi a spus "I do". Şi dus a fost.
Ceremonia a fost foarte simplă, pentru că a oficiat un protestant, pe jumătate funcţionar, pe jumătate preot. A durat vreun sfert de oră şi după ce şi-au pus inelele şi s-au sărutat, le-a sărit în brate şi copilul lor, un puşti de vreo trei ani. Un măgar din colţ a şoptit stupefiat: "Cam repede, dom'le, cam repede !".
La nuntă nu ne-am distrat chiar aşa de bine că eram cam mahmuri, şi-apoi ceilalţi aveau probleme cu nevestele, care-l dădeau de exemplu pe singurul tip din gaşcă care nu fusese cu noi, iar el a pus şi paie peste foc, spunînd : "De ce să mă duc, eu am destul acasă ...".
Restul zilelor au trecut cam la fel, doar că miercuri am ratat şedinţa de bridge că am fost la ski. De data asta am fost la o staţiune adevărată, la Mont Tremblant, la vreo două ore de Ottawa.
Nu mi-a venit să cred: era doar un singur munte, dar cu 74 de pîrtii.
Cea mai lungă (dar şi cea mai uşoară) este Nansen de 6 km şi ceva. Terenul schiabil este de 203 hectare, iar cel pe care se pune zăpadă artificială de 150 ha.
Sînt 11 teleskiuri cu o capacitate de 22.000 de oameni pe oră. Se vede că au investit peste 350 de milioane, nu ?
Erau şi nişte trambuline pe care se jucau cei cu snowborduri (de fapt erau peste tot, iar aproape jumătate din schiori aveau snow-uri, nu ski-uri).
În timp ce urcam, am văzut pe unul care se aruncase de pe trambulină, s-a învîrtit în aer, şi astfel a ajuns cu capul în jos, după care s-a redresat şi a aterizat perfect. M-am uitat după el de fiecare dată cînd urcam, dar nu l-am mai văzut. E drept că după vreo oră am văzut o salvare alergînd înnebunită în direcţia aia.
Am reuşit să nu mai cad aşa de mult. De obicei cădeam doar o dată la fiecare coborîre, pentru ca pîrtiile erau aşa de abrupte încît nu mai puteam să mă opresc. În urma mea veneau cîte doi canadieni politicoşi care, atunci cînd mă opream întîmplător (copac, groapă, stîlp) îmi dădeau (zîmbind înţelegător) schiurile, beţele, căciula, etc, pe care le uitasem din neatenţie pe la hopuri.
Am constatat la un moment dar că mă descurc mai bine fără beţe, dar după ce le-am găsit în zăpadă am înţeles cum le foloseşti ca să te ridici.
N-am putut să stric decît vreo 8 pîrtii, dar mă mai duc. Să fiu al naibii dacă am văzut canadian mai mare de 5 ani care să cadă !
Unele pîrtii sînt foarte grele (pentru super-experţi) şi am fost şi eu pe una din ălea (trebuia să fac la stînga pe cea uşoară, dar cred că am greşit pe undeva mişcarea, pentru că eu am luat-o la stînga, dar skiurile au făcut dreapta). De acolo m-am trezit instantaneu la 100 m mai jos, dar nu mi-am pierdut cumpătul absolut deloc. Ba chiar am avut timp să mă feresc, să nu mă lovească şi cel de-al doilea ski.
Un amic a fost în România (cu serviciul) şi spunea că sînt 18 grade la Bucureşti. Sper că nu este adevărat. Trebuia să verifice nu ştiu ce conexiuni de telecomunicaţii pe vîrful munţilor, pe la Cozia, şi în poze arăta foarte ciudat, trăgînd o sanie după el, pe sanie avea un laptop, iar din buzunar ieşea gîtul unei săniuţe. El tocmai ne spusese că îl plimbau cu Jeep-ul peste tot. Aşa da, am fost şi eu cu limuzina în 2 Mai. Cu limuzina de 6 şi 10, la clasa a II-a.
Să-mi scrii despre cît de frig e acolo, despre cum nu se poate juca basket, despre crîşmele care s-au închis, despre legea care a interzis bridge-ul şi despre prezenţa obligatorie la şcoală. Aşa, ca să mă simt şi eu bine (să-mi scrii, deasemenea, despre necazurile tale şi ale celorlalţi).
Anton,
care te salută din balcon
- gata -