N.T. Orăşanu - expertul tranziţiei

Citiţi un fragment din această carte.

Nu-l cunoaşteţi pe Nae Orăşanu? Chiar nu v-a ajuns niciodată la ureche numele acestui teribil opozant? Şi totuşi... El este naşul «micilor» sau, dacă preferaţi, al «mititeilor» şi al «bateriei» (vin cu borviz la gheaţă). Undeva, pe Strada Covaci, la numărul 3, în crîşma La Iordache (localul fraţilor Constantin şi Iordache Ionescu), nu departe de Strada Lipscani. Alte formule care au făcut farmecul unei epoci nu au ajuns pînă la noi: «naturală» (apă rece), «pricină» (sticla mică de vin), «idee» (ţoi de ţuică), «focos» (ardei), «patricieni» (cîrnaţi - ascendenţii micilor), «taifas» (cafea), «marghiloman» (cafea cu rom), «baionete» (scobitori), «protocol» (socoteala). Aceste ziceri gastronomice (cele mai multe i-au fost atribuite lui Orăşanu), precum şi alte «invenţii» politice au circulat cu mult înaintea producţiilor celebrului nostru Caragiale naţional. Orăşanu ocupa la Iordache masa 6, împreună cu Gălăşescu şi alţi politicieni şi ziarişti, în frunte cu Mihalache Marghiloman. Era numită Masa vînătorilor, a mincinoşilor, inventatori de glume. Masa 5 era a literaţilor: B.P. Hasdeu, Radu Rosetti, Nicolae Nicoleanu, Nicolae Filimon, Ion C. Fundescu (Nicolae Vătămanu - Catastih de bucureştean, Editura Litera, Bucureşti, 1980).

Mi-am propus în urmă cu cîţiva ani restaurarea publică, fie şi parţială, a acestui Don Quijote regăţean care a fost N.T. Orăşanu. Am republicat trei poeme (Sărmana vreme veche, Podul Mogoşoaie şi Cîntecul bandei) - citate, rar, şi de alţi antologatori - în volumul Cele mai frumoase poeme ale românilor despre ei înşişi şi ţara lor. Filonul muntean - uneori distructiv fără limite, inteligent pînă la pericol, căci viteza gîndului nu e împiedicată nici de morală, nici de simţire şi nici chiar de cultură - are în acest autor un exemplar aproape în stare pură. După N. Iorga, «Orăşanu, fără o adevărată cultură, fără un talent îngrijit şi deplin dezvoltat, mai ales fără un simţ moral superior şi o dreaptă orientare politică, îndeplinea în Muntenia, unde, după Bălăcescu [Costache - n. n.], ale cărui opere erau retipărite tocmai atunci de Eliad, nu se aflase nimeni pentru a însemna ridiculele unei societăţi de tranziţie, sarcina pe care, prin piesele sale, prin canţonete, prin articole, o îndeplinise în Moldova unul mult mai mare, Alecsandri, pe care ca om politic îl batjocorea Orăşanu la 1860 intrînd în Moldova lui cea cu boierii ce-şi petrec toată vara la moşii, asuprind şi prădînd pe bietul ţăran şi, iarna, încărcaţi de jafuri, vin în capitală să-şi deşarte buzunarele la covorul verde"[...]» (N. Iorga - Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea). Nu întîmplător N. Iorga l-a preţuit pe Orăşanu. Pe Iorga îl interesau în egală măsură «conţinuturile» şi «formele». Iar textele lui N.T. Orăşanu sînt şi mărturii, documente valoroase pentru savantul care se apleca asupra perioadei 1848-1877.

G. Călinescu, în celebra sa Istorie..., se foloseşte - ca şi în alte sute de cazuri - de opera şi viaţa lui Orăşanu pentru a întări postamentul propriei statui. Din compunerea sa narcisică pe tema lui Orăşanu nu rezultă că i-ar fi citit tipăriturile, dar putem rămîne cu certitudinea că l-a interesat omul: «De fapt Orăşanu, pentru vremea lui, era un personaj [...].»

În schimb, Mircea Zaciu îi face lui Orăşanu, în Dicţionarul său, o fişă surprinzător de corectă: «Suma acestei literaturi de extracţie (şi factură) "populară", anticipînd optica (şi mentalitatea) "mahalalei", o constituie Operele satirice în trei volume (1875) şi Dicţionarul politic sau Epoca pruso-ciocoiască [de fapt, Partea III a Operelor - n. n.]: amestec de pamflet, comic grotesc, calambururi, vocabular permisiv şi sarcasm.» Extracţia şi factura populară a scrierilor lui N.T. Orăşanu nu sînt un merit pentru Mircea Zaciu, ci un defect evident: «Scăderile estetice ale "cronicii" lui O[răşanu] o împing în rîndul producţiei de interes strict documentar.» Prejudecăţile profesorului clujean se regăsesc la majoritatea criticilor şi istoricilor literari din comunism: pe de o parte, progresul e neîntrerupt şi a lăsat definitiv în urmă nenumărate racile, iar pe de altă parte, criteriul estetic ajunge să fie o armă cu utilizare arbitrară în mîna oamenilor sistemului. Începînd de prin 1965, Partidul şi propagandiştii săi au preferat net dogma «esteticului» diverselor «realisme» prea apropiate de realităţi ce puteau deveni oricînd contondente, cum s-a şi întîmplat în decembrie 1989.

N.T. Orăşanu face trecerea de la cronicile rimate ale începutului de secol XIX (povestea mavroghenească, despre zaveră, despre ciumă, memorialul focului mare) la ziaristica politică devastatoare din ultimele decenii ale aceluiaşi secol, constituind adică puntea dintre poeţii cronicari (Al. Beldiman, Pitarul Hristache, Zilot Românul, Anton Pann) şi scriitorii-gazetari de la Haşdeu la Caragiale, Eminescu şi Vlahuţă. N.T. Orăşanu nu e nici istoric, nici poet, nici ziarist, fiind din toate acestea cîte ceva, adică un foarte bun scriitor satiric. Persistă în felul său de a fi şi de a scrie memoria «omului vechi», premodern, prerevoluţionar. Omul însă trăieşte şi scrie după ruptură, după Revoluţia de la 1848. Principatele Române evoluează atunci rapid în sensul democratizării societăţii, care se însoţeşte, din nefericire, şi cu o «democratizare» a valorilor morale.

Prin antologia de faţă, N.T. Orăşanu este abia la începutul recuperării lui. Cu siguranţă, iubitorii de literatură şi istorie nu vor rămîne indiferenţi la valoarea acestui satiric total, autor al unei opere consistente. Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Nicolae Filimon, [N.T. Orăşanu], Ion Luca Caragiale, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Ion Barbu - iată marea dinastie a spiritului muntean, spirit criticist, uneori dincolo de rezonabil, dar şi rafinat (căci nu sînt românii munteni adevăraţii urmaşi ai Bizanţului?).

N.T. Orăşanu, înaintea lui I.L. Caragiale, practică, mai bine de două decenii, o critică feroce a vieţii publice băştinaşe. Opera lui poetică - în fapt, cronici rimate - este o descriere aproape exhaustivă a ideilor politice de dinainte de 1877, adică de la începutul drumului ce ducea spre o Românie independentă, modernă. Este opera unui sociolog avant la lettre, unul interesat de problematica guvernării. N.T. Orăşanu poate fi considerat strămoşul analiştilor politici de astăzi. Aceştia însă se deosebesc radical de înaintemergător prin capacitatea lor excepţională de adaptare la o scenă politică dominată de corupţie, oportunism, servilism. Sînt deci mai degrabă strănepoţi ai personajelor lui Orăşanu.

Îngroziţi de ceea ce citeau sub semnătura lui, nu puţini critici şi istorici literari (inclusiv G. Călinescu) i-au reproşat de-a lungul timpului «vulgaritatea». În ceea ce mă priveşte, am căutat zadarnic vulgaritatea în scrisul acestui bucureştean înrăit. E adevărat, lumea despre care a scris el, absorbită aproape numai de politică, era de o extremă vulgaritate. Iar asemănările cu lumea politică românească de astăzi nu sînt deloc întîmplătoare. De unde şi extraordinara contemporaneitate a acestui autor. Cititorul din 2007 va compara inevitabil satira acestui clasic de la începutul epocii burgheze cu aceea practicată de scriitorii şi ziariştii postcomunişti. Cît despre vulgaritatea acestora din urmă...

N.T. Orăşanu este asasin atît cu «albii» (conservatorii), cît şi cu «roşii» (liberalii). Este arestat de cîteva ori. Este interzis nu numai în timpul vieţii - de altfel, el practică jurnalismul ca pe un sport extrem: gazetele îi sînt suprimate de cenzură, adică de putere, imediat ce scot capul, una după alta -, ci şi într-o lungă posteritate, în aproape întreg secolul XX cel lăudat pentru deschiderea şi «progresul» pe care le-a adus. În anii '70-'80, cînd literatura română a trecut printr-o perioadă de utile recuperări, N.T. Orăşanu a sărit sistematic din planurile editoriale.

Se naşte în 1833 la Craiova şi este înmormîntat în 1890 la Negreni, judeţul Olt. Vine, împreună cu familia, de foarte tînăr în Bucureşti, unde urmează cursurile Colegiului «Sf. Sava». «A servit cîtva timp la Ministerul Justiţiei în 1852 şi apoi a fost comisar de poliţie între 1866 şi 1867» (Dim. R. Rosetti - Dicţionarul contimporanilor din România 1800-1898, Bucureşti, Tipografia Populară, 1898). A lucrat ca inspector la Regia Monopolului Tutunurilor (1872-1875), a fost director al Monitorului Oficial (1876), inspector în Serviciul impozitelor asupra spirtoaselor (1880), inspector financiar (1882), din nou director al Monitorului Oficial din 1886 pînă în 1888, cînd i se cere să demisioneze. În 1895, I.L. Caragiale va cere şi el acelaşi post: "Să-mi dea însă în schimb locul de director la Monitorul Oficial, pe care l-a ocupat un confrate al meu N. Orăşanu (Nichipercea), străin cu desăvîrşire de meşteşugul tipografiei, pe cînd eu sînt în stare să mă măsor cu toată dinastia lui Göbl» (I. Suchianu - Diverse însemnări şi amintiri, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1933). Caragiale era lăudăros şi nedrept. Pe Orăşanu îl citise bine, îl folosise masiv fără s-o declare şi-l parodiase chiar cu un oarece talent (aşa cum se poate vedea şi din ultima piesă inserată în acest volum). N.T. Orăşanu îşi sfîrşeşte viaţa în mare sărăcie. Acelaşi Monitor Oficial pe care-l condusese «publica în mai [1888] scoaterea la licitaţie a mobilelor sale pentru despăgubirea unui Nacu Mincovici. N.T. Orăşanu muri în 1890. Începînd de la 1 aprilie 1891, soţia sa Luxiţa primea drept pensie lunară abia 67 lei» (cf. G. Călinescu - Istoria...).

«Un gazetar prolific a fost O[răşanu], înfiinţînd mereu publicaţii satirice, pe care, odată suprimate, le făcea să reapară sub un titlu schimbat. În 1859, împreună cu C.A. Rosetti, este redactor la Ţînţarul. Redactează apoi, mai mult de unul singur, Spiriduş, Nichipercea, Cicala, Opiniunea naţională, Sarsailă, Ghimpele, Daracul, Urzicătorul, Asmodeu, Farfara, Cucu. În anii 1860-1861, el scoate o serie de broşuri: Coarnele lui Nichipercea, Coada lui Nichipercea, Ochiul Dracului, Arţagul Dracului, Codiţa Dracului, Ghearele Dracului, încercînd să înşele vigilenţa cenzurii, care suspendase Nichipercea. În afară de N.T. Cetăţenescu (la Ţînţarul) şi G. Palicariopol (cu care semnează "cînticelul comic" Iane Halvagiopol, 1858), O[răşanu] a mai folosit pseudonimele Iago, Ioana lui Vişan Văduvă, Netto, Nicor, Odobaşa, Orăşenescu ş. a.» (Florin Faifer - Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979). Începînd din 1857, înainte de Ţînţarul şi Nichipercea, publicase deja: Misterele mahalalelor sau Cronica scandaloasă a oraşului I-IX (1858-1859), Tîrgul cu idei sau Buletinul Cişmegiului I-IX (1857), Botezul lui Fîl-fîl-son sau Balta Cişmegiului, urmare la cei trei feţi-logofeţi (1857) etc. A mai colaborat la România, Românul, Telegraful, Revista contimporană (1874), Dîmboviţa, Resboiul ş.a. În 1875 îi apare volumul de referinţă Opere satirice (I-III, Editura Socec, Bucureşti). O altă apariţie importantă pentru N.T. Orăşanu este Întemniţările mele politice (Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1861). Tot în 1861 tipăreşte O pagină a vieţii mele sau 22, 23, 24 ianuarie 1859 (Imprimeria Naţională), reluată în acest volum. A tradus din Paul de Kock, Florian, J.L. Carra şi Béranger. Pierre Jean de Béranger (1780-1857), cel mai citit poet francez din secolul al XIX-lea, a fost modelul îndepărtat dar constant al lui Orăşanu (o «imitaţie» se găseşte şi în acest volum). În 1821, foarte popularul scriitor francez fusese acuzat de ultragiu la bunele moravuri, ultragiu la morala publică şi religioasă, precum şi de ofensă adusă persoanei regelui şi, în cele din urmă, condamnat pentru Cîntecele sale (Chansons inédites de P.-J. de Béranger, suivies des Procès, Baudouin Frères Éditeurs, Paris, 1828).

Pentru alcătuirea cărţii de faţă, sursa principală a fost volumul de autor Opere satirice ([Typ. August Laurianu], Bucuresci, 1875), compus din «Partea I. Satire vechi 1859-1868» (64 de pagini), «Partea II. Satire noui 1868-1872» (192 de pagini), «Partea III. Dictionaru politicu séu Epoca pruso-ciocoiască» (30 de pagini tipărite). În primele două părţi autorul a urmat, în general, ordinea cronologică a scrierilor.

Pentru controlul părţii a III-a, ne-am folosit şi de volumul N.T. Orăşanu - Dicţionar politic (Editura Fundaţiunei I.V. Socec, Bucureşti, 1908). Emil I.V. Socec scria atunci o scurtă «Prefaţă» la tipăritura cu aspect de broşură nu foarte diferită de cele originale ale autorului: «În anul 1871, humoristul N.T. Orăşanu a publicat, printre operile sale satirice, şi această lucrare, care, deşi au trecut atîţia ani, este şi astăzi, vai!, de actualitate. Cu tot progresul pe care credem că l-am făcut în domeniul vieţii politice, cu toată mărirea Ţării şi însemnătatea vremilor noi, moravurile noastre politice, după comparaţia ce se poate face din conţinutul acestei publicaţiuni, au rămas aceleaşi. În dorul ce urmărim, prin publicaţiunile Fundaţiunii, de a contribui la îndreptarea socială sub toate formele, nădăjduim că cei ce se vor vedea zugrăviţi în paginile ce urmează şi stigmatizaţi după cum merită vor înţelege poate că trebuie să se îndrepteze.» Volumaşul are şi un motto: «Politicianul se ridică numai prin şiretenie personală şi buna credinţă a mulţimii.» După ştiinţa noastră, pînă la volumul de faţă, aceasta a fost ultima apariţie editorială Orăşanu: au fost deci 100 de ani de uitare.

O pagină a vieţii mele..., care întregeşte actuala selecţie cu o necesară dimensiune autobiografică, a fost transcrisă după ediţia originală din 1861 (Bucuresci, Imprimeria Naţională).

Podul Mogoşoaie şi Şoseaua Mogoşoaie, tipărite de autor în Misterele mahalalelor sau Cronica scandaloasă a oraşului, Nr. 1. Podul Mogoşoae. Şoseaoa Mogoşoae (Bucureşti, Imprimeria Natzională a lui Iosif Romanov & Comp., 1857), au fost transcrise din aceste surse.

În volumul de faţă, conceput ca o antologie, am renunţat la ordonarea strict cronologică, încercînd o sistematizare a temelor recurente pentru a facilita accesul lectorului contemporan. Am renunţat la bucăţile pe care le-am considerat mai puţin reuşite şi la cele care fac doar ecou unor versiuni genuine. Nu am reţinut aproape nimic din violentele pamflete antidinastice. Pentru a întregi portretul scriitorului satiric, am selectat în secţiunea «Banchetul disperării» şi cîteva piese din registrul «naţionalist», ilustrat mai tîrziu în chip strălucit de Eminescu.

Celor care au făcut posibilă această restituire (Gheorghe Parusi, Cristian Popescu, Adrian Majuru), precum şi întregului colectiv al editurii le aduc aici mulţumiri. Cu toţii şi-au exprimat un ataşament neobişnuit pentru acest mare excentric din perioada recuceririi identităţii şi independenţei naţionale (1848-1859-1866-1877). N.T. Orăşanu, bucureştean mai întîi şi muntean în spirit, poate participa azi, în calitatea sa de patriot competent, la discuţiile şi polemicile noii şi interminabilei noastre tranziţii. «Expertiza» sa e de neînlocuit.