O mamă și o vioară la Auschwitz-Birkenau - În orchestra de la Auschwitz

Citiți un fragment din această carte aici.


Marele succes de critică și box office al filmelor Lista lui Schindler (1993) și La vita è bella (1997) a adus, începând cu anii 2000, un interes în continuă creștere al publicului larg în privința Holocaustului - și, cu precădere, în privința lagărului de la Auschwitz. În deceniile care au urmat după Shoah, cărțile dedicate acestuia - aparținând unor supraviețuitori ai Vernichtungslager precum Elie Wiesel sau Primo Levi sau unor martori pătimași precum Ilia Ehrenburg - au fost căutate mai degrabă de intelectuali și de specialiști, fiind considerate prea dure pentru cititorul mediu și, cu siguranță, pentru tineri. Aceasta tendință "comodă" și "protectivă" avea însă să fie răsturnată dramatic în noul mileniu, publicul larg - în special cel tânăr! - fiind cel care vădește un uriaș interes pentru cumplita realitate a lagărelor de exterminare. În acest context, fiecare cotlon din sinistra fabrică a morții Auschwitz-Birkenau a fost studiat și descris de prozatori și istorici în ultimii ani.

Am putut citi cărți emoționante despre bibliotecara de la Auschwitz, tatuatorul de la Auschwitz, moașa de la Auschwitz, gemenele de la Auschwitz, voluntarul de la Auschwitz ș.a.m.d. Iar pentru un istoric al Holocaustului, această mobilizare a publicului și a editorilor de a documenta cât mai minuțios crimele naziste, dar și miracolele supraviețuirii, generează o teamă bizară - greu de explicat în puține cuvinte - față de o potențială desensibilizare morală și artistică. Când am început să cercetez Holocaustul, unul dintre primele lucruri pe care le-am observat a fost starea de rău fizic cu care trebuie să lupți în momentul în care parcurgi documentele despre crime, torturi și masacre inimaginabile. Totuși, pentru că aparatul nostru emoțional a învățat să se adapteze la aproape orice pentru a ne ajuta să supraviețuim - inclusiv prin reprimarea empatiei - poți observa cum, în timp, începi să te obișnuiești cumva cu cele mai cumplite scene din Shoah. Pe măsură ce devii tot mai "savant" și parcurgi mii de pagini de documente și sute de mărturii, ți se pare tot mai greu să regăsești acele emoții pure, autentice, atât de omenești pe care le nutreai la primele cărți dedicate Holocaustului. Ești la fel de oripilat, de revoltat, dar plângi și amețești mai rar.

În acest context, cartea lui Jean-Jacques Felstein, În orchestra de la Auschwitz. Secretul mamei mele, vine ca o revelație. Ea reușește să transmită chiar și istoricilor obișnuiți cu toate hecatombele naziste, cu onestitate absolută, durerea nesfârșită, și totuși tandră, a pierderii și regăsirii mamei în cel mai cumplit loc din lume: Auschwitz-Birkenau. Copilăria și tinerețea autorului au fost marcate de despărțirea fizică și emoțională de o mamă, Elsa, care - chiar și atunci când era lângă el - părea absorbită de o suferință tainică despre care nu voia să vorbească. Într-un singur moment i-a făcut o confidență parțială fiului; atunci când, după vizionarea unui spectacol de teatru inspirat de Jurnalul Annei Frank, i-a mărturisit că și ea, precum Anne, a fost deportată la Bergen-Belsen, s-a îmbolnăvit de tifos și a fost la un pas de moarte. Nu i-a povestit însă niciodată fiului său - înainte de a muri răpusă de cancer - de unde fusese transferată în lagărul Bergen-Belsen la finalul lunii octombrie 1944. Revelația vine la 15 ani după moartea mamei, din partea unui unchi care îi povestește, ca din întâmplare, că Elsa făcuse parte din orchestra de femei din lagărul de la Birkenau: "Cum? Tu nu ai știut?"

Este momentul în care Felstein începe să-și deslușească, în sfârșit, trauma generațională - acea suferință inexplicabilă pe care psihiatrii au înțeles că o putem moșteni de la părinți. La capătul acestui proces de autocunoaștere autorul va putea scrie: "«Înțelegerea intelectuală» a «experienței» lagărelor m-a ajutat să găsesc un răspuns la întrebarea crucială, la întrebarea de căpătâi pe care o punem de obicei părinților: «Cine sunt eu?». Răspunsul cu care am trăit mult timp, prea mult timp, era mereu același: «Vin de la Auschwitz, povestea mea a început acolo, viața mea s-a țesut acolo, personalitatea mea s-a construit acolo și originea mea rămâne acolo»".

Această căutare a sinelui prin încercarea de a documenta și a înțelege suferințele mamei îl face pe Felstein să devină cel mai minuțios istoric al orchestrei de la Auschwitz-Birkenau. Rolul acestei stranii orchestre - care cânta Brahms lângă camerele de gazare unde erau exterminați zilnic mii de evrei, cu viorile acoperite de cenușa umană împrăștiată de coșurile de fum ale crematoriilor - era unul dublu, așa cum explică Felstein: "de a cadența marșul celor care părăseau lagărul, încolonați pe cinci rânduri, pentru a pleca la muncă", dar și "de a oferi celor din SS un moment de distracție [...]", pentru ca Mengele sau oricare dintre ceilalți călăi din lagăr să poată intra oricând în blocul orchestrei "pentru a solicita portofoliul muzical al acesteia, a alege două-trei piese muzicale, a le asculta și apoi a se întoarce la crimele lor".

Plecat într-o lungă călătorie pentru a cunoaște supraviețuitoarele orchestrei de la Auschwitz-Birkenau, Felstein ne oferă o listă detaliată a componentelor acesteia, începând cu dirijoarele și violonistele și terminând cu acordeonistele sau chitariste. De asemenea, grație reconstituirii lui Felstein, știm azi că la Auschwitz-Birkenau se cânta Rossini, Strauss, Berlioz, Dvořák, Chopin, Verdi sau Puccini. Prin dialogurile pe care le poartă cu colegele de orchestră ale mamei sale, autorul ne poate pune la dispoziție și o excepțională descriere a vieții (și morții) de zi cu zi în cel mai îngrozitor lagăr de anihilare din istorie, începând cu lupta continuă împotriva foamei sau depresiei și terminând cu strategiile de a supraviețui nesfârșitelor "selecții" prin care medicii naziști decideau cine e lăsat să trăiască și cine e trimis la gazare.

Cartea lui Felstein este, în fond, un lung dialog terapeutic cu mama pierdută, în încercarea de a compensa tăcerea din ultima lor discuție - cea în care lucrurile care contau nu au putut fi spuse: "Când a venit timpul să-mi iau rămas bun, limba s-a descătușat și ți-am spus: «Ne vedem în curând.» Încă mă doare faptul că nu am putut să-ți spun, nici măcar atunci, cât de mult mă apasă tăcerea ta și cât de mult îmi doream să te cunosc mai bine."

(Doctor Ovidiu Raețchi, Profesor asociat de istoria diplomației)

Citiți un fragment din această carte aici.