Scrisoarea autoarei către cititori - Furtuna pe care am dezlănțuit-o

Citiți un fragment din această carte aici.


 Bunule cititor,

În Malaysia, bunicii ne iubesc fără prea multe vorbe. Mai precis, nu ne vorbesc despre viața lor dintre 1941 și 1945, perioada în care Armata Imperială Japoneză a invadat Malaya (așa cum se numea Malaysia înainte de independență), i-a alungat pe coloniștii britanici și a transformat un popor liniștit într-o nație aflată în război cu sine însăși.

Ideea e că bunicii devin guralivi când vine vorba despre orice altceva. Ne povestesc despre copilăria lor - despre vecinii și prietenii cu care obișnuiau să se joace, despre profesorii pe care îi iubeau sau îi detestau, despre fantomele de care se temeau. Ne povestesc despre anii lor de maturitate - fluturii primei iubiri, teroarea de a fi părinte, momentul în care ne-au atins prima dată chipurile, ale noastre, ale nepoților. Însă ne vorbesc foarte rar despre cei patru ani ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și atunci, doar ca să ne spună cât de rele au fost vremurile și cum au supraviețuit. Apoi ne îndeamnă să ne luăm tălpășița și să nu mai fim băgăcioși.

Înainte să scriu Furtuna pe care am dezlănțuit-o, puteam să număr pe degetele de la o mână lucrurile pe care le cunoșteam despre ocupația japoneză. Știam că japonezii ne invadaseră ingenios dinspre nord, prin Thailanda, cocoțați pe biciclete, în timp ce britanicii își aveau privirea ațintită spre mare. Mai știam că japonezii au fost brutali și ne-au omorât fără milă. Cât a ținut invazia, au împrăștiat fluturași roșii de propagandă despre o "Asia pentru asiatici", atât ca avertisment, cât și ca o chemare la arme.

Fiind prima nepoată a bunicilor din partea tatei, mi-am petrecut un timp excesiv alături de ei, punându-le prea multe întrebări, la care ei mi-au răspuns plini de adorație. În urma acestor interogatorii din copilărie, am strâns câteva informații suplimentare de la bunica: cum să te ferești de un atac aerian ("te lipești de pământ și nu te ridici decât când avionul a dispărut, deoarece inamicii aruncă bombele când trec de poziția ta pe diagonală, și nu când se află deasupra"). Cum să devii preferatul mamei ("să fii un băiat frumos ca fratele meu, să fii răpit de japonezi în timpul războiului, să te întorci și să te porți de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic"). Cum să-ți faci soțul gelos ("să primești prin poștă un calendar în fiecare an, timp de 25 de ani, de la un japonez amabil, specie rară, care a lucrat cu mine la căile ferate, în timpul războiului").

Când am mai crescut, smulgerea adevărului de la bunica despre adolescența ei în Kuala Lumpur cea ocupată a semănat cu o vânătoare de comori verbală. Ori de câte ori o întrebam cum a fost viața în timpul ocupației, îmi răspundea: "Obișnuită! Ca a tuturor".

Într-un târziu, peste ani, pe o voce neutră care comunica doar fapte, am aflat mai multe de la ea - că oamenii s-au chinuit să-și hrănească familiile, că școlile au fost închise și că membrii violentei poliții secrete japoneze, Kenpeitai, i-au aruncat în închisoare pe administratorii britanici din Singapore și au înăbușit rebeliunile chineze în junglă.

Am ignorat aceste informații ani la rând. Consideram că am alte lucruri de făcut și alte locuri în care să fiu. Aveam servicii de păstrat, bani de câștigat și propriile povești de depănat. Până când, în 2019, întoarsă acasă întrucâtva, m-am apucat să scriu poveștile Malaysiei.

La un curs de scriere creativă de la sfârșitul lui 2019, am așternut pe hârtie o poveste pe care credeam că o voi arunca ulterior, fiind doar o simplă temă - despre o adolescentă care se zbate să ajungă acasă înainte de ora stingerii, înainte ca soldații japonezi să ia cu asalt străzile. Îmi amintesc comentariile profesoarei: "Păstrează aproape de inima ta acest lucru prețios", mi-a notat ea pe foaie, "și continuă să scrii".

Așa am făcut. Am trecut prin pandemie, prin moartea prematură a mamei și prin singurătatea profundă provocată de neputința de a mă întoarce în Malaysia, scriind în micul meu apartament. Am scris despre durerea moștenită, despre feminitate, mame, fiice, surori și despre cum alegerile făcute de noi se răsfrâng peste generații în familiile și comunitățile noastre în feluri pe care, adesea, nu le putem prezice. Am scris despre cum e să porți în propriul trup moștenirea colonizării, despre cum e să fii atrasă de un bărbat primejdios, despre relații de prietenie complicate, despre cum e să trăiești o viață fragmentată și despre ambiguitatea noțiunilor de bine și de rău când miza este supraviețuirea. Tema aceea pe care intenționam s-o arunc la gunoi a devenit acum al patrulea capitol al romanului meu.

Sper să te încânte Furtuna pe care am dezlănțuit-o și felul în care Cecily, Jujube, Abel și Jasmin își croiesc drum prin viață. Nădăjduiesc că vei simți iubire, mirare, tristețe și bucurie pe parcursul lecturii. Dar cel mai mult sper că nu vei uita niciodată poveștile lor.

Îți mulțumesc pentru că citești.

A ta,
Vanessa.

Citiți un fragment din această carte aici.