Introducere la Shakespeare Goldoni Brecht

Citiți prefața acestei cărți aici și un fragment din această carte aici.


Shakespeare, Goldoni, Brecht. Trei nume, trei autori care au însoțit parcursul meu ca regizor, în toți acești ani. Pe lângă ei se află, bineînțeles, mulți alții. Cei trei nu reprezintă nici măcar partea cea mai numeroasă a poeților pe care i-am reprezentat pe scenele Teatrului Piccolo sau ale lumii. Dar acestea sunt, cu siguranță, vocile care m-au călăuzit cu cea mai mare continuitate, în timp ce traversam imensul univers teatral în care am întâlnit atâtea planete și atâtea stele, lăsând de-o parte multe altele. Acesta e destinul culturii și al muncii artistice: ajunge până unde poate, dezvăluie și atinge ceea ce poate, uită - de multe ori cu un sentiment de vinovăție - multe altele. Dacă privesc "repertoriul" meu, descopăr - la fel ca atunci când privești o bibliotecă uriașă, plină de volume - cât de multe sunt operele pe care nu le-am cunoscut, pe care abia dacă le-am atins. Și mă cuprinde panica.

Poate că lecția maturității e aceea de a citi cât mai mult din ce n-am citit și - ca om de teatru - să pun în scenă, care este tot un fel de a scrie, la rândul meu, o carte de critică și de iubire pentru opera de artă.

Bineînțeles că fiecare dintre acești autori reprezintă semnul unei anumite coerențe. Lor le-am dedicat, în timp, truda mea. Ei sunt precum un soi de notă joasă continuă care vibrează în mare parte din teatrul meu și din care se dezvoltă și se amplifică noi linii melodice care rămân mereu, într-un fel, legate de un fir conductor secret.

Dintre toți, Shakespeare e marele părinte care înspăimântă și consolează. Mi-a ținut spatele cu severitate și blândețe. A fost măsura limitei care trebuia atinsă. Nu cred să mi se îngăduie să trec peste Furtuna, spre exemplu. Și, cu siguranță, nu e o întâmplare că, în îndepărtatul 1948, textul-spectacol care a marcat prima afirmare a Teatrului Piccolo a fost Richard al II-lea, pus în scenă în doar câteva săptămâni, în aer liber, în Grădinile Boboli, cu divina inconștiență a tinereții.

Lui Shakespeare îi datorez cele mai profunde angoase, cele mai mari și formative izbândi. Lui îi datorez parte dintre puținele bucurii ale inimii pe care mi le-a dat teatrul. Oricum, el ne depășește mereu, ne pune la locul "nostru" de interpreți, adesea dezarmați, mereu umili în fața măreției sale.

Lui Goldoni îi datorez, de-a lungul anilor, un soi de gingășie - mai curând a lui decât a mea. În Goldoni am văzut mereu o lumină a bunătății, nu împăciuitoare, ci mai degrabă critică, și poate chiar severă, uneori aproape implacabilă, n-a fost nicicând un poet comod - Goldoni! -, dar a fost mereu infinit de uman. Goldoni a fost un fel de frate mai mare cu care am vorbit atâtea seri la rând, într-o cămăruță, mâncând ceva, bând un pahar cu vin și jucând adesea cărți: lui i-au plăcut dintotdeauna cărțile. Mi-a vorbit despre oameni, despre durerile lor, despre micile sau marile lor vicii, cu un soi de malițiozitate dulce și corozivă în același timp. M-a ajutat mereu să caut lumea, omul și să îl privesc cu interes, cu dragoste și ironie în toate caznele sale. M-a învățat o dragoste neîmblânzită pentru teatru, curajul de a lucra pentru teatru fără rezerve, până la capăt. M-a învățat să iubesc viața din teatru și din afara lui.

Lui Brecht îi datorez marea cucerire a socialului, dar nu în sens programatic, ca lecție doctrinară. Ci socialul ca "mod de a fi". Teatrul ca mod de a exista în societate și de a o ajuta să se schimbe. Cine crede că Brecht ne-a dat nouă, elevilor direcți, celor care am trăit alături de el și care am învățat de la el, certitudini, se înșală. El ne-a dat o cheie pentru a ne confrunta cu teatrul vremurilor noastre și al celor trecute, cu noi perspective critice și poetice, cu scopul de a cerceta lumea, "pentru a o schimba". Se înșală și cei care cred că Brecht ne-ar fi spus că "teatrul poate să schimbe singur lumea". Brecht, printr-un soi de aforism, voia să ne spună și ne spunea că lumea poate fi schimbată "și" prin teatru. Teatrul, împreună cu celelalte lucruri pe care le are omul, cu toate laolaltă. Ne spunea că teatrul împreună cu alte gesturi ale omului pot ajuta lumea aceasta să se schimbe și să fie mai bună. Brecht m-a învățat curajul de a privi ceea ce e vechi, cu ochi noi, iar ceea ce e nou, cu privirea "istoricului", adică inserat într-un viitor aflat în mișcare. M-a învățat nenumărate lucruri acest Maestru neînțeles - după cum sunt toți maeștrii - și, uneori, neînțeles chiar și de noi cei care îl ascultam cu ochi mai mult uluiți, decât convinși. Abia la sfârșit am înțeles marea sa lecție dialectică, felul său de a nu se împăca deloc cu certitudinile absolute.

Paginile care urmează nu spun toate aceste lucruri, bineînțeles, sau o fac doar în parte. Sunt pasaje scrise pentru spectacole, introduceri pentru caietele program. Dar toate, laolaltă, dau măsura unui interes nu doar estetic, ci și uman. De textele celor trei autori, pe care le-am "interpretat" după cum am putut și am știut mai bine, m-am apropiat mereu mai ales cu iubire, cu emoția primei iubiri, cu minunata descoperire a pasiunii care, pe de-o parte, ne face orbi, dar pe de altă parte, ne face clarvăzători; atât sunt de sensibili și penetranți ochii inimii. Eu cred că așa se înfruntă misterele poeților, cu astfel de arme, fără de care cultura, experiența, cunoașterea nu valorează nimic.

Până la urmă, adevărata cunoaștere a unei opere de artă e un act de iubire. Sper ca rândurile mele, fie ele de circumstanță, să reușească să transmită acest lucru cititorului. Spectacolele sunt, de-acum, cenușa unui foc ce-a ars într-o clipită, încălzindu-i pe mulți, împingându-i pe alții în întuneric; sunt amintire pentru cei care le-au văzut. Mit sau povestire pentru cei care nu le-au trăit. Dar acesta este destinul magnific și dezolant al teatrului din toate timpurile. Trebuie să-l acceptăm, așa cum acceptăm moartea și viața.

Citiți prefața acestei cărți aici și un fragment din această carte aici.