Ispăşire (II)

Cititi primul capitol din această carte.
Citiţi o cronică semnată de Andrei Gorzo a acestei cărţi.


În parte din cauza frumuseţii proaspete a dimineţii, în parte datorită nevoii tot mai acute de a fuma o ţigară, Cecilia Tallis aproape că alergă, cu florile în mână, pe poteca paralelă cu râul, pe lângă vechiul bazin pentru sărituri, cu zidul lui de cărămidă năpădit de muşchi, înainte de a o coti înspre păduricea de stejar. Inactivitatea acumulată în săptămânile de vară care urmaseră după examenele finale îi dădea şi ea ghes să se grăbească. De la întoarcerea acasă, viaţa ei încremenise, iar o zi splendidă ca aceasta îi ridica nerăbdarea până aproape de nivelul disperării.

Umbra înaltă şi răcoroasă a pădurii se dovedi o uşurare pentru ea, iar sculptura complicată a trunchiurilor de copac o încânta. O dată ce trecu de portiţa turnantă din fier şi de smârdarii de dincolo de şănţuleţ, străbătu pajiştea vastă - vândută unui fermier din partea locului ca să-şi pască vacile pe ea - şi ieşi în spatele artezienei, cu zidul ei ocrotitor şi reproducerea la jumătate din mărimea reală a Tritonului lui Bernini, aflat în Piaţa Barberini din Roma.

Presiunea apei era atât de slabă încât silueta musculoasă, aşezată atât de confortabil în scoică, nu putea sufla prin ghioc decât un jet înalt de doi inci, aşa că apa îi cădea pe cap, şiroia pe buclele de piatră şi pe şănţuleţul de pe spatele lui puternic, lăsând o dâră strălucitoare de un verde-întunecat. În ostilul climat septentrional, Tritonul se afla foarte departe de casă, dar era frumos în soarele dimineţii, ca şi cei patru delfini ce sprijineau scoica dantelată pe care şedea. Cecilia examină improbabilii solzi de pe delfini şi de pe coapsele Tritonului, după care porni spre casă. Drumul cel mai scurt până în camera de zi trecea peste pajişte, prin terasă şi prin uşile glisante de sticlă. Dar prietenul ei din copilărie şi de la universitate, Robbie Turner, se afla acolo, în genunchi, privind un şir de arbuşti rugosa, şi nu avea chef de o conversaţie cu el. Cel puţin nu acum. De când venise acasă în vacanţă, geometrizarea grădinii devenise penultima lui ţicneală. Acum se zvonea că va merge la medicină, ceea ce, după ce-şi luase diploma în literatură, părea cam exagerat. Mai semăna şi a nesimţire, întrucât cheltuielile urmau să fie suportate de tatăl Ceciliei.

Reîmprospătă florile, cufundându-le în bazinul plin de apă al artezienei, adânc şi rece, şi-l evită pe Robbie, ocolind în fugă casa până la intrarea din faţă - un pretext, îşi spuse, pentru a mai petrece câteva minute în aer liber. Nici lumina soarelui matinal, nici vreo altă lumină n-ar fi putut ascunde urâţenia casei Tallis. Ridicată abia cu patruzeci de ani în urmă, dintr-o cărămidă de un portocaliu ţipător, în stilul pătrăţos al goticului baronial, cu ferestre din sticlă cu rame de plumb, fusese desfiinţată cândva într-un articol de către Pevsner - sau de cineva din echipa sa - ca fiind o adevărată tragedie a ocaziilor risipite şi apoi de către un critic tânăr, aparţinând şcolii moderne, ca fiind "perfectă în totala ei lipsă de farmec". Pe locul acela stătuse o casă în stil Adam, care fusese distrusă într-un incendiu pe la sfârşitul anilor o mie opt sute optzeci. Rămăsese numai lacul artificial, insula şi cele două podeţe de piatră peste care trecea drumul şi, lângă mal, structura dărăpănată a unui templu cu tencuială din gips. Bunicul Ceciliei, care-şi petrecuse copilăria într-o locuinţă situată deasupra unei fierării şi agonisise averea familiei obţinând o serie de patente pentru lacăte, zăvoare, lanţuri şi încuietori, îşi proiectase asupra noii case preferinţa sa pentru obiecte solide, durabile şi funcţionale. Cu toate acestea, dacă stăteai cu spatele la intrarea principală şi priveai de-a lungul aleii, ignorând freziile ce se adunau deja în umbra arborilor bine distanţaţi, priveliştea era destul de frumoasă şi-ţi insufla o senzaţie de atemporalitate, de calm inalterabil, ceea ce-i întări Ceciliei convingerea că va trebui să plece de acasă cât mai repede.

Intră în clădire, străbătu cu pas grăbit holul pavat cu gresie albă şi neagră - cât de familiar era ecoul stârnit de paşii ei, cât de enervant ! - şi se opri să-şi tragă răsuflarea în uşa salonului. Picurând rece pe picioarele ei încălţate cu sandale, buchetul răvăşit de trandafiri sălbatici, muguraşi de salcie şi irişi îi schimbă dispoziţia. Vaza căutată stătea pe o măsuţă americană din lemn de cireş, lângă uşile de sticlă uşor întredeschise. Orientarea spre sud-est a acestora permitea unor paralelograme de lumină solară matinală să înainteze pe mocheta de un albastru şters. Răsuflarea i se linişti, pofta de ţigară îi crescu, dar continua să ezite lângă uşă, ţintuită pentru moment locului de frumuseţea scenei : cele trei fotolii Chesterfield decolorate, grupate în jurul şemineului gotic aproape nou, în care se pitise un mănunchi de papură uscată ; alături, harfa neacordată şi nefolosită şi portativele neîntrebuinţate, din lemn de trandafir ; draperiile grele de catifea, încreţite uşor cu ajutorul unui şnur vîrstat cu portocaliu şi albastru, care încadrau o porţiune de cer senin şi terasa pestriţă, galben şi gri, unde, în crăpăturile dintre dale, creşteau muşeţelul şi iarba-fetei. Un şir de trepte cobora până la gazonul pe marginea căruia Robbie continua să lucreze şi care se întindea până la fântâna arteziană cu Tritonul, aflată la o depărtare de cincizeci de yarzi.

Toate acestea - râul şi florile, alergatul (la care se dedase cam rar în ultimele zile), striaţiunile fine de pe trunchiurile stejarilor, camera cu tavan ameţitor de înalt, geometria luminii, pulsul din urechi, care se potolea, devenind tăcere -, toate o încântau pe Cecilia, pe măsură ce obişnuitul se preschimba într-o stranietate încântătoare. Dar se simţea totodată vinovată fiindcă o plictisea faptul că se află acasă. Se întorsese de la Cambridge cu vaga idee că datora familiei o şedere mai lungă şi neîntreruptă. Însă tatăl ei nu venise din oraş, iar mama, când nu somnola din cauza migrenei, părea distantă, ba chiar neprietenoasă. Cecilia dusese tăvi cu ceai în camera mamei - la fel de spectaculos de dezordonată ca şi a ei -, sperând că se va ivi prilejul vreunei conversaţii întâmplătoare. Emily Tallis nu dorea să schimbe însă decât observaţii neînsemnate referitoare la gospodărie sau stătea cu spatele proptit în perne, având pe chip o expresie de nedesluşit în penumbră şi golindu-şi ceaşca într-o tăcere sumbră. Briony se zbătea în ghearele fanteziilor ei scriitoriceşti ; ceea ce fusese un capriciu trecător devenise o obsesie acaparantă. Dis-de-dimineaţă, Cecilia o văzuse pe scări pe surioara ei mai mică conducându-i pe verişorii - bieţii de ei ! - sosiţi abia ieri până sus, în camera copiilor, ca să repete piesa pe care Briony dorea s-o prezinte în seara aceea, când erau aşteptaţi să sosească Leon şi prietenul lui. Avea foarte puţin timp la dispoziţie, iar unul dintre gemeni fusese deja închis de Betty în spălător, pentru cine ştie ce poznă. Cecilia nu avea nici un chef să-i ajute : era prea cald şi apoi, orice-ar fi făcut ea, proiectul tot avea să se termine catastrofal, fiindcă Briony ţintea prea sus. Nimeni nu se putea ridica la înălţimea viziunii ei exaltate şi cu atât mai puţin verişorii ei.

Cecilia îşi dădea seama că nu va putea continua să-şi irosească zilele în ceaunul camerei sale nedereticate, trântită pe pat într-un nor de fum de ţigară, cu bărbia proptită în pumn, cu înţepături de toate calibrele furnicând-o prin braţ, în timp ce parcurgea în ritm de melc romanul lui Richardson Clarissa. Începuse fără prea mult entuziasm să-şi alcătuiască arborele genealogic, dar - cel puţin pe ramura paternă -, până în momentul când străbunicul său îşi deschisese umilul său atelier de fierărie, străbunii erau irecuperabil cufundaţi în mocirla nivelatoare a muncilor agricole, cu schimbări suspecte şi derutante ale numelor de familie la bărbaţi şi căsătorii de convenienţă, neînregistrate în registrele parohiei. Nu, nu mai putea rămâne aici. Îşi dădea seama că ar trebui să conceapă un plan, dar de acţionat nu acţiona. Existau mai multe posibilităţi, dar nici una nu era imediată. Avea nişte bani în cont, suficienţi ca să poată trăi modest aproximativ un an. Leon o invitase de nenumărate ori să vină să stea cu el la Londra. Prietenii din studenţie s-au oferit s-o ajute să-şi găsească o slujbă - una plictisitoare, fără îndoială, dar care i-ar fi asigurat independenţa. De partea mamei avea mătuşi şi unchi interesanţi, oricând fericiţi s-o primească, printre care nebuna de Hermione, mama Lolei şi a gemenilor, care chiar în momentul ăsta se distra la Paris cu un amant ce lucra la radio.

Nimeni n-o obliga pe Cecilia să rămână acasă, nimănui nu i-ar fi păsat prea mult dacă ar fi plecat. Ceea ce o ţinea în loc nu era lenea. Dimpotrivă, agitaţia ei interioară se învecina cu iritabilitatea. Îi plăcea pur şi simplu să creadă că nu era lăsată să plece fiindcă era nevoie de ea aici. Reuşea din când în când să se autoconvingă că rămânea pe loc de dragul lui Briony sau ca să-şi ajute mama sau pentru că aceasta era cu adevărat ultima perioadă mai lungă pe care o putea petrece acasă şi era cazul să o respecte. De fapt, gândul de a-şi face valiza şi de a lua trenul de dimineaţă nu-i producea nici o plăcere. Plecare de dragul plăcerii. A zăbovi aici, în plictiseală şi confort, era o formă de autoflagelare amestecată cu plăcere sau cu speranţa de a trăi ceva plăcut ; dacă pleca, i s-ar fi putut întâmpla ceva groaznic sau, şi mai rău, ceva plăcut, ceva ce nu şi-ar îngădui să piardă. Mai era şi Robbie, care o exaspera cu pretenţiile lui că se ţine la distanţă şi cu planurile lui măreţe, pe care nu le discuta decât cu tatăl ei. Robbie şi cu ea se cunoşteau de la şapte ani şi pe Cecilia o enerva stânjeneala ce intervenea între ei când discutau. Chiar dacă simţea că, în cea mai mare parte, vina era a lui Robbie - să i se fi urcat la cap rezultatul excelent de la examen ? -, Cecilia ştia că lucrul acesta trebuia lămurit înainte de a se gândi la plecare.

Prin ferestrele deschise pătrundea mirosul slab de bălegar de vacă, care era omniprezent, cu excepţia zilelor celor mai friguroase, dar pe care îl remarcau numai cei care lipsiseră o vreme. Robbie pusese jos lopata şi-şi rula acum o ţigară - un obicei cu care rămăsese de când fusese înscris în Partidul Comunist, o altă toană trecătoare, abandonată o dată cu ambiţia de a deveni antropolog şi cu planul de a parcurge distanţa Calais - Istanbul cu autostopul. Totuşi, ţigările ei personale erau cu două etaje mai sus, într-unul dintre multele buzunare posibile.

Intră în cameră şi îndesă florile în vază. Vaza îi aparţinuse odinioară unchiului ei Clem, a cărui înmormântare - sau re-înmormântare - de imediat după război îi era încă proaspătă în amintire : sosirea afetului de tun în cimitirul din curtea bisericii, sicriul învelit în drapelul regimentului, săbiile înălţate, tânguirea goarnei lângă mormânt şi - lucrul cel mai memorabil pentru un copil de cinci ani - plânsul tatălui ei. Clem fusese unicul lui frate. Povestea felului în care ajunsese proprietarul vazei era relatată de tânărul locotenent într-una dintre ultimele scrisori trimise acasă. Se afla într-o misiune de legătură în sectorul francez şi iniţiase evacuarea unui orăşel de la vest de Verdun, cu doar câteva minute înainte de a fi făcut zob de artilerie. Fuseseră astfel salvate vieţile a vreo cincizeci de femei, copii şi bătrâni. Mai târziu, primarul şi alţi funcţionari l-au condus pe unchiul Clem înapoi în oraş, până la un muzeu pe jumătate distrus. Vaza fusese scoasă dintr-o vitrină de sticlă spartă şi-i fusese înmânată în semn de recunoştinţă. Un refuz era de neconceput, oricât ar fi fost de inconvenabil să mergi la luptă cu un porţelan de Meissen sub braţ. După o lună, vaza fusese lăsată în siguranţă la o fermă, iar locotenentul Tallis traversase un râu ieşit din matcă doar ca s-o recupereze, revenind la unitatea sa în acelaşi mod, după miezul nopţii. În ultimele zile ale războiului participase la misiuni de patrulare şi-i încredinţase vaza spre păstrare unui camarad. Încetul cu încetul, obiectul îşi croise drum până la comenduirea regimentului, de unde fusese expediat pe adresa familiei Tallis la câteva luni după înmormântarea unchiului Clem.

Era de fapt lipsit de sens să aranjezi florile de câmp. Ele căzuseră într-o simetrie proprie şi era fără îndoială adevărat că efectul obţinut astfel ar fi fost stricat de o distribuţie prea regulată a irişilor şi a mâţişorilor de salcie. Cecilia petrecu mai multe minute îndreptând câte ceva, pentru a obţine o impresie de dezordine naturală. În timp ce se ocupa de asta, se gândi dacă n-ar putea să iasă şi să vorbească puţin cu Robbie. Ar fi scăpat de urcatul la etaj. Dar se încălzise prea tare, nu se simţea în largul ei şi ar fi vrut să vadă cum arată în oglinda mare, aurită, de deasupra şemineului. Dar dacă el s-ar fi întors - fiindcă stătea cu spatele la casă şi fuma -, privirea i-ar fi căzut exact pe fereastra camerei. În sfârşit termină de aranjat şi se trase iarăşi înapoi. Acum prietenul fratelui ei, Paul Marshall, ar putea să creadă că florile fuseseră trântite în vază cu aceeaşi nonşalanţă cu care fuseseră culese. Ştia prea bine că era o tâmpenie să aranjezi florile înainte de a turna apă în vază, dar asta era - nu se putea abţine să nu le dichisească puţin, iar oamenii, în special oamenii singuri, nu făceau totul în ordinea corectă şi strict logică a lucrurilor. Mama ei dorea flori în camera de oaspeţi, iar Cecilia îi îndeplinise cu plăcere dorinţa... Pentru apă va trebui să se ducă în bucătărie. Numai că Betty se pregătea să gătească pentru cină şi se afla în dispoziţia ei inchizitorială. Nu numai băieţelul, Jackson sau Pierrot, se făcea mic de frică, ci şi ajutoarele aduse din sat. Chiar de aici, din salon, se putea auzi deja, din când în când, câte un ţipăt de enervare estompat, urmat de trântirea, cu o forţă nepământeană, a unei cratiţe pe plită. Dacă se ducea acum la bucătărie, Cecilia trebuia să împace instrucţiunile neclare ale mamei cu predispoziţia provocatoare a lui Betty. Era, fără îndoială, mult mai înţelept să se ducă afară şi să umple vaza de la fântâna arteziană.

Cândva, în adolescenţa Ceciliei, un prieten al tatei, care lucra la Victoria and Albert Museum, venise să examineze vaza şi o declarase autentică. Era porţelan de Meissen adevărat, opera marelui artist Höroldt, care o pictase în 1726. Fără îndoială, fusese cândva proprietatea regelui August. Deşi considerată cu mult mai valoroasă decât celelalte piese din casa Tallis, majoritatea obiecte de duzină colecţionate de bunicul Ceciliei, Jack Tallis ţinea ca vaza să fie folosită, spre a se onora memoria fratelui său. Nu trebuia să stea încuiată într-o vitrină de sticlă. Raţionamentul era următorul : dacă supravieţuise războiului, vaza va supravieţui şi familiei Tallis. Soţia sa nu-l contrazicea. Adevărul adevărat era că lui Emily Tallis nu-i prea plăcea vaza, oricât ar fi fost ea de valoroasă şi oricâte amintiri erau legate de ea. Micile siluete chinezeşti cu care era pictată, adunate ceremonios într-o grădină, în jurul unei mese, înconjurate de plante ornamentale şi de păsări incredibile, i se păreau preţioase şi enervante. Chinezăriile în general o plictiseau. Cecilia nu-şi formase o părere în această privinţă, deşi uneori se întreba cât ar fi putut lua pe vază la Sotheby's. Vaza era respectată nu pentru măiestria cu care Höroldt folosise emailurile multicolore şi chenarele sau pentru împletitura albastră-aurie a frunzelor, ci pentru unchiul Clem, pentru vieţile salvate de el, pentru râul trecut de el la miezul nopţii şi moartea lui cu numai o săptămână înainte de armistiţiu. Florile - mai ales aceste flori de câmp - i se păreau Ceciliei un omagiu adecvat.

Strânse porţelanul rece cu ambele mâini, stând într-un picior şi deschizând cu celălalt uşile glisante. Când păşi afară, în lumină, mirosul pietrelor încălzite se ridică spre ea ca o îmbrăţişare caldă. Două rândunele zburau încrucişat pe deasupra artezienei şi trilul unei pitulici străpungea văzduhul din umbra noduroasă a giganticului cedru de Liban. Florile se legănau în briza blândă, gâdilându-i faţa în timp ce străbătu terasa şi coborî precaută cele trei trepte roase ce duceau la poteca de pietriş. Auzind-o venind, Robbie se întoarse brusc înspre ea.
- Eram dus pe gânduri, începu el să explice.
- Eşti drăguţ să-mi răsuceşti şi mie o ţigară bolşevică ?

El azvârli restul ţigării pe care o fuma, luă cutia de tablă de pe vestonul aruncat în iarbă şi merse cu ea până la arteziană. Tăcură amândoi o vreme.
- Frumoasă zi, spuse ea, oftând.

El o privea cu suspiciune amuzată. Între ei doi exista ceva şi până şi Cecilia trebuia să recunoască în sinea ei că observaţia despre vreme sunase pervers.
- Cum e Clarissa ?

El îşi privea degetele ce răsuceau ţigara.
- Plicticoasă.
- N-avem voie să spunem asta.
- Aş vrea să facă odată ceva.
- Va face. Iar cartea va fi din ce în ce mai bună.

Încetiniră pasul, apoi se opriră, ca el să poată finisa ţigareta răsucită pentru ea. Cecilia declară :
- Îl prefer oricând pe Fielding.

Îşi spuse că rostise o prostie. Robbie privea în depărtare, dincolo de parc, la vacile de lângă păduricea de stejari ce străjuia valea râului, unde ea alergase de dimineaţă. Poate credea că vorbeşte cu el codificat, transmiţându-i prin sugestie preferinţa ei pentru ceea ce era senzual şi plin de vitalitate. Dacă era aşa, atunci făcea, desigur, o greşeală şi ea se simţea stânjenită, neştiind cum să-l corecteze. Îi plăceau ochii lui, îşi spuse, combinaţia de portocaliu şi verde, devenită şi mai granuloasă în lumina soarelui. Îi plăcea că era atât de înalt. Era o combinaţie interesantă pentru un bărbat : inteligenţa şi masivitatea. Cecilia îşi pusese ţigareta între buze şi acum el i-o aprindea.
- Înţeleg ce vrei să spui, zise, în timp ce făceau ultimii paşi până la arteziană. Este mai multă viaţă în Fielding, dar psihologia lui este mult mai lipsită de rafinament decât a lui Richardson.

Ea aşeză vaza pe pământ, lângă treptele inegale ce duceau la bazinul de piatră al fântânii. Ultimul lucru de care avea chef era o discuţie studenţească despre literatura secolului al optsprezecelea. Ea nu era câtuşi de puţin convinsă de lipsa de rafinament a lui Fielding sau de faptul că Richardson ar fi fost un psiholog mai bun, dar nu avea să se lase atrasă în acest joc al atacurilor, apărărilor şi definiţiilor. Se săturase de astfel de chestii, iar Robbie era prea tenace în susţinerea unui punct de vedere.

În loc de asta, rosti :
- Leon vine astăzi, ştiai ?
- Am auzit eu ceva. E grozav.
- Vine cu un prieten, unul Paul Marshall.
- Milionarul de ciocolată ! O, nu ! Iar tu vrei să-i dai flori !

Cecilia zâmbi. Oare se prefăcea gelos ca să ascundă faptul că într-adevăr era ? Nu mai putea să-l înţeleagă. Se îndepărtaseră unul de celălalt la Cambridge. Ar fi fost mult prea dificil să se întâmple altfel. Aşa că schimbă subiectul.
- Bătrânul zice că o să studiezi medicina, spuse ea.
- Analizez posibilitatea.
- Cred că eşti îndrăgostit de studenţie.

El îşi întoarse din nou privirea, dar de data asta numai pentru o secundă sau două, iar când se uită din nou la ea, Cecilia crezu că distinge o urmă de iritare. Oare-i vorbise de sus ? Îi văzu din nou ochii, cu pete portocalii şi verzi, ca ale bilelor cu care se joacă băieţii. Când vorbi, vocea lui era absolut curtenitoare :
- Ştiu că ţie nu ţi-au plăcut niciodată chestiile astea, Cee. Dar cum altfel aş putea ajunge doctor ?
- Tocmai asta voiam să spun. Încă şase ani. La ce bun ?

El nu se supără. Ea era cea care exagera cu interpretarea, care era nervoasă în prezenţa lui, şi se supără pe ea însăşi. Dar îi răspunse la întrebare cu seriozitate :
- De fapt, nimeni n-o să mă angajeze ca arhitect peisagist. Nu vreau nici să fiu profesor, nici să devin funcţionar de stat. Iar medicina mă interesează...

Se întrerupse, fiindcă-i venise o idee :
- Să ştii că-i voi înapoia tatălui tău toţi banii. Aşa ne-am înţeles.
- Nu mă refeream deloc la bani.

O surprinse faptul că el crezuse că o interesează problema banilor. Câtă lipsă de generozitate din partea lui ! Tatăl Ceciliei sponsorizase toată viaţa educaţia lui Robbie. Şi obiectase oare cineva vreodată ? Crezuse că e numai o părere, dar de fapt avea dreptate : în comportarea lui Robbie din ultimul timp apăruse ceva enervant. Începuse s-o prindă pe picior greşit ori de câte ori avea ocazia. Acum două zile sunase la soneria de la intrare - lucru ciudat în sine, fiindcă el se putea mişca prin toată casa în deplină libertate. Când o chemaseră jos, îl găsise afară, în faţa uşii, de unde o întrebase, cu un glas impersonal, dacă-i putea împrumuta o carte. Întâmplarea făcea ca Polly tocmai să spele, de-a buşilea, gresia din antreu. Robbie dăduse un adevărat spectacol : îşi scosese ghetele, deloc murdare, iar pe urmă, ca şi cum s-ar fi gândit mai bine, îşi scosese şi ciorapii şi păşise în vârful picioarelor, cu exagerare comică, pe podeaua udă. Tot ce făcea era menit să o ţină la distanţă. În momentul respectiv jucase rolul fiului servitoarei, venit cu o problemă în casa stăpânilor. Intraseră împreună în bibliotecă şi, după ce el îşi găsise cartea, Cecilia îl invitase să bea o cafea cu ea. Refuzul lui timid fusese o prefăcătorie ; de fapt, era o persoană foarte sigură pe sine. Se simţise luată peste picior. Astfel refuzată, îl lăsase singur în bibliotecă, se întorsese în camera ei şi se întinsese pe pat, reluând Clarissa, lectură din care nu pricepea nici un cuvânt. Simţise cum o cuprindeau tot mai tare enervarea şi deruta. Fie că-şi bătea joc de ea, fie că o pedepsea - nu-şi dădea seama ce era mai rău. O pedepsea fiindcă la Cambridge făcuse parte din alte cercuri, fiindcă mama ei nu era femeie de serviciu, îşi bătea joc de ea pentru că obţinuse o medie modestă, asta cu toate că în realitate femeilor oricum nu li se acordau nici un fel de titluri.

Neîndemânatică, stânjenită de ţigara pe care încă o mai ţinea în mână, ridică vaza şi o ţinu în echilibru pe marginea bazinului. Ar fi fost mult mai normal să scoată florile din ea, dar era prea nervoasă ca să aibă răbdare. Palmele îi erau uscate şi fierbinţi, aşa că trebuia să strângă porţelanul în mâini mult mai puternic. Robbie tăcea, dar, după expresia feţei - un zâmbet forţat, întins, care nu-i deschidea buzele -, îşi dădu seama că-i părea rău de ceea ce-i spusese. Nici acest lucru n-o mângâia. În ultimul timp, aşa se întâmpla ori de câte ori stăteau de vorbă : unul sau celălalt făcea întotdeauna o greşeală şi apoi ar fi vrut să-şi retragă cuvintele. Nu era nici un pic de spontaneitate, nici un pic de stabilitate, nici o şansă de relaxare în conversaţiile lor. Toate erau numai înţepături, capcane şi întorsături stângace de frază, care o făceau să se dispreţuiască aproape la fel de mult cât îl detesta pe el, deşi nu se îndoia că vina era în cea mai mare parte a lui Robbie. Ea nu se schimbase, dar el fără îndoială că da. Robbie se distanţa acum tot mai mult de familia care fusese complet deschisă faţă de el şi-i dăruise totul. Numai din acest motiv - fiindcă se aştepta ca el să refuze şi prevedea cât ar fi fost de nefericită - nu-l invitase la cina din seara aceea. Dacă dorea distanţă, o să aibă câtă vrea.

Din cei patru delfini ale căror cozi sprijineau scoica pe care stătea pe vine Tritonul, cel mai apropiat de Cecilia avea gura înfundată cu muşchi şi alge. Globurile de piatră ale ochilor săi, mari cât nişte mere, erau de un verde fosforescent. Pe suprafeţele orientate spre nord, întregul grup statuar dobândise o patină albastru-verzuie, astfel că din anumite unghiuri, văzut într-o lumină mai slabă, Tritonul cel musculos părea că se află cu adevărat la o sută de leghe în adâncul mării. Bernini dorise, mai mult ca sigur, ca apa să picure muzical din scoica aceea mare, cu margini ondulate, în bazinul de dedesubt. Dar presiunea era atât de slabă încât apa luneca tăcută pe suprafaţa exterioară a scoicii, până la punctele de scurgere unde, profitoare, atârnau nişte fire mucilaginoase, ca stalactitele dintr-o peşteră de calcar. Bazinul avea o adâncime de peste trei picioare şi era curat. Fundul îi era scobit într-o piatră de un crem spălăcit, peste care se suprapuneau şi se întretăiau dreptunghiuri albe de lumină solară, ce unduiau pe suprafaţa apei.

Cecilia se gândise să se aplece peste parapet şi să ţină cu o mână florile din vază în timp ce o vâra, înclinată, în apă, dar Robbie, dornic să-şi răscumpere purtarea neprietenoasă, alese exact acel moment ca să-i sară în ajutor.
- Dă-mi-o mie, zise el, întinzând mâna. Ţi-o umplu eu. Tu ţine florile.
- Mă descurc, mulţumesc.

Deja aplecase vaza deasupra bazinului.

Dar el insistă.
- Uite, am prins-o.

O şi prinsese, într-adevăr ; o ţinea strâns între degetul mare şi arătător.
- O să-ţi uzi ţigara, continuă el. Scoate florile.

Era o poruncă în care încercase să pună cât mai multă autoritate masculină. Efectul asupra Ceciliei a fost acela că a făcut-o să apuce vaza şi mai strâns. Nu avea nici timp şi, cu siguranţă, nici chef să-i explice că, prin cufundarea vazei în apă cu tot cu flori, va obţine mai uşor înfăţişarea naturală a aranjamentului floral pe care o dorea. Strânse vaza şi mai tare şi-şi răsuci corpul, îndepărtându-se de el. Dar băiatul nu se dădu bătut. Cu un zgomot ca de crenguţă frântă, o bucată din marginea vazei se frânse şi îi rămase în mână, apoi se sparse şi ea în două cioburi triunghiulare, care căzură în apă şi se duseră la fund încet, într-o mişcare sinusoidală, oprindu-se acolo, la câţiva inci depărtare unul de celălalt, sclipind în lumina răsfrântă.

Cecilia şi Robbie încremeniră în poziţiile în care îi surprinsese accidentul. Privirile li se întâlniră, iar ceea ce văzu ea în amestecul biliar de verde şi portocaliu nu era nici surprindere, nici vinovăţie, ci un fel de provocare, poate chiar de triumf. Avu prezenţa de spirit să aşeze vaza spartă jos, pe treaptă, înainte de a medita la semnificaţia accidentului. Era o chestie irezistibilă, chiar delicioasă, fiindcă pe cât de gravă era fapta, pe atât de rău avea să o păţească Robbie. Vaza spartă însemna unchiul ei mort, fratele drag al tatei, războiul devastator, traversarea periculoasă a râului, valoarea ei mai presus de bani, eroismul şi bunătatea, toţi anii îngrămădiţi în spatele istoriei obiectului, până la geniul lui Höroldt şi până dincolo de el, la măiestria arcaniştilor care reinventaseră porţelanul.
- Cretinule ! Uite ce-ai făcut !

Robbie privi în apă, apoi din nou la ea şi clătină pur şi simplu din cap, ridicând o mână la gură. Prin gestul acela îşi asuma întreaga responsabilitate, dar ea îl urî pentru reacţia lui nepotrivită. El aruncă o privire înspre bazin şi oftă. Crezu o clipă că ea va face un pas înapoi şi va răsturna vaza, aşa că ridică un deget ca s-o prevină, fără să spună nimic. În loc de asta, începu să-şi desfacă nasturii cămăşii. Ea pricepu imediat ce intenţiona să facă. Intolerabil. Când intrase în casa lor îşi scosese pantofii şi şosetele, aşa că îi va arăta ea lui! Îşi aruncă sandalele din picioare, îşi descheie bluza, şi-o scoase, păşi afară din fustă şi se îndreptă spre zidul bazinului. El stătea cu mâinile în şolduri şi se uita cum Cecilia intră în apă, numai în desuuri. O pedepsea refuzând s-o ajute, refuzând să se reabiliteze. Apa neaşteptat de rece, care o făcu să icnească, era tot o pedeapsă de-a lui. Îşi ţinu răsuflarea şi se scufundă, lăsându-şi părul să se răsfire pe suprafaţa apei. Dacă s-ar îneca, l-ar pedepsi ea pe el.

După câteva secunde, când ieşi la suprafaţă cu câte un ciob în fiecare mână, el îşi dădu seama că nu era cazul să-i întindă mâna. Fragila nimfă albă, de pe care apa se scurgea mai frumos decât de pe cărnosul Triton, aşeză cu grijă bucăţile rupte lângă vază. Se îmbrăcă repede, vârându-şi cu dificultate braţele ude prin mânecuţele de mătase şi îndesând în fustă poalele bluzei neîncheiate. Ridică sandalele, şi le puse sub braţ, introduse cioburile în buzunarele fustei şi ridică vaza de jos. Făcea mişcări violente şi refuza să-i întâlnească privirea. El nu exista, era surghiunit - era şi asta o pedeapsă. Robbie rămase ţintuit locului, stingher, în timp ce ea se îndepărtă, călcând desculţă prin iarbă, şi el privi cum părul tinerei, acum mai întunecat la culoare, îi sălta greu pe umeri, udându-i bluza. Pe urmă se răsuci şi se uită în apă, să vadă dacă nu rămăsese vreo bucăţică de vază nedetectată. Fundul nu se vedea bine, pentru că suprafaţa încreţită nu-şi recăpătase încă liniştea, iar tulburarea apei era influenţată de spiritul furiei Ceciliei, care mai persista în aer. Robbie îşi aşeză palma pe apă, ca pentru a o potoli. Între timp, Cecilia dispăruse în casă.