Ian McEwan
Ispăşire
Editura Polirom, 2003
traducere şi note de Virgil Stanciu
Ispăşire
Editura Polirom, 2003
traducere şi note de Virgil Stanciu
Citiţi o cronică semnată de Andrei Gorzo a acestei cărţi.
****
Intro
Intro
Considerat drept cel mai mare scriitor britanic contemporan, Ian McEwan s-a născut pe 21 iunie 1948 la Aldershot, Anglia, în familia unui sergent-major, şi a copilărit în Singapore şi în Libia, la Tripoli, în vecinătatea garnizoanelor unde era încartiruit tatăl său.
A studiat literatura engleză la Universitatea din Sussex, luându-şi mai târziu masteratul la Universitatea East Anglia. În anii '70 a început să publice nuvele în American Review şi Transatlantic Review, celebrele reviste literare de peste Ocean, adunate mai apoi în volumul Prima dragoste, ultimele ritualuri, distins cu Somerset Maugham Award. În 1978 i-a apărut un al doilea volum de nuvele, Printre cearşafuri, umbrit însă de succesul romanului Grădina de ciment, apărut în acelaşi an, care a stârnit un uriaş scandal, consacrându-l încă de la debut ca pe unul dintre cei mai originali scriitori ai momentului. Îi vor urma Mângâieri străine (1981), nominalizat la Booker Prize, cea mai înaltă distincţie literară britanică, Copilul timpului (1987, pentru care i s-a decernat Whitbread Prize for Fiction), Nevinovatul (1990), Câinii negri (1992), Durabila iubire (1997), Amsterdam (1998, câştigător al Booker Prize) şi Ispăşire (2001), din nou nominalizat la Booker Prize şi tradus în momentul de faţă în toată lumea. Ian McEwan a scris, de asemenea, piese de teatru, scenarii de film şi de televiziune, dintre care unul, Geometrie solidă, a fost interzis de BBC în 1979.
Debutând ca o cronică de familie, romanul Ispăşire este, de fapt, o meditaţie despre locul scriitorului în lume şi despre modul în care el poate afecta vieţile altora prin felul în care înţelege să caute "adevărul". În momentul când, intrată în adolescenţă, protagonista cărţii, Briony Tallis, îşi dă seama că doreşte să abandoneze lumea himerelor pentru a scrie despre oamenii din jur şi despre viaţa reală, simţul său exagerat al ordinii şi justiţiei o împinge spre un act social greşit, de pe urma căruia vor avea de suferit apropiaţii ei. La bătrâneţe, scriitoarea de succes care a devenit Briony va medita asupra consecinţelor faptei ei, pentru a cărei ispăşire şi-a petrecut de fapt întreaga viaţă. Ispăşire este, parţial, şi un roman istoric, romancierul realizând pagini antologice despre dezastrul de la Dunkerque şi viaţa eroică a londonezilor din timpul Blitzkrieg-ului din 1940.
Din opera lui Ian McEwan, în colecţia "Biblioteca Polirom" au apărut Amsterdam (2001) şi Grădina de ciment (2002).
Partea întâi
Unu
Piesa - pentru care Briony concepuse afişele, programele şi biletele, construise ghereta casieriei dintr-un paravan rabatabil, răsturnat pe o parte, şi căptuşise cutia pentru colectarea banilor cu hârtie creponată roşie - fusese scrisă de ea într-o frenezie creatoare ce durase două zile, timp în care ratase un mic dejun şi un prânz. Pregătirile fiind încheiate, nu mai avea altceva de făcut decât să contemple versiunea finală şi să aştepte sosirea verişorilor din îndepărtatul nord. Va avea numai o zi la dispoziţie pentru repetiţii, înainte de venirea fratelui ei. Ici dătătoare de fiori, colo disperat de tristă, piesa depăna o poveste de suflet, al cărei mesaj, expus într-un prolog rimat, era că iubirea neconstruită pe o temelie de bun-simţ este sortită pieirii. Pasiunea nesăbuită a eroinei, Arabella, pentru un conte străin depravat este pedepsită prin ghinionul de a se îmbolnăvi de holeră tocmai când evadează impetuos, cu alesul ei, într-un oraş de pe malul mării. Abandonată de conte şi de aproape toată lumea, ţintuită la pat într-o mansardă, Arabella îşi descoperă simţul umorului. Fortuna îi mai acordă o şansă în persoana unui doctor scăpătat - de fapt, un prinţ travestit, care s-a dedicat alinării suferinţei celor umili. Tămăduită de el, Arabella alege de data asta cu înţelepciune şi este răsplătită prin împăcarea cu familia, precum şi prin căsătoria cu prinţul medic, într-o "zi vântoasă şi însorită de primăvară".
Doamna Tallis citi cele şapte pagini ale piesei Suferinţele Arabellei în dormitor, în faţa oglinzii, cu braţul autoarei petrecut tot timpul pe după umerii ei. Briony studie faţa mamei sale, înregistrând orice umbră de emoţie schimbătoare, iar Emily Tallis îi cântă în strună cu priviri alarmate, chicote vesele şi, la sfârşit, zâmbete de recunoştinţă şi înţelepte aprobări din cap. Îşi luă fiica în braţe, şi-o aşeză în poală - ah, corpul acela fierbinte şi satinat pe care şi-l mai amintea de când fusese bebeluş, dar care încă nu o părăsise, nu chiar -, decretă că piesa era "uluitoare" şi se învoi numaidecât, cu un murmur turnat în spirala strânsă a urechiuşei autoarei, ca respectivul adjectiv să figureze pe afişul ce urma să fie plasat pe un şevalet, în holul de la intrare, lângă casa de bilete.
Briony nu avea cum să-şi dea seama atunci că acela avea să fie punctul culminant al întregului proiect. Nimic din ceea ce s-a petrecut ulterior nu i-a mai produs atâta satisfacţie ; tot ce a mai urmat au fost visuri şi frustrări. În amurgul de vară de după stingerea lămpii, existaseră momente în care, ghemuită în deliciosul întuneric al patului ei cu baldachin, îşi iuţea bătăile inimii cu ajutorul unor fantezii luminoase, pline de dorinţă, ele însele mici piese de teatru, iar Leon era prezent în absolut toate. Într-una din ele faţa lui mare şi bună se crispa de durere văzând cum Arabella se cufundă în singurătate şi disperare. Dar iată-l în alta, cu un cocteil în mână, în cine ştie ce bar monden al oraşului, lăudându-se unui grup de amici : Da, este sora mea mai mică, Briony Tallis, scriitoarea, nu se poate să nu fi auzit de ea. În a treia fantezie el îşi repezea entuziasmat pumnul în aer la căderea cortinei, cu toate că nu exista nici o cortină, nu exista nici măcar posibilitatea unei cortine. Piesa pe care o compusese nu era pentru verişori ; era pentru frăţiorul ei, pentru a-i sărbători venirea, a-i stârni admiraţia şi a-l îndepărta de cârdul de iubite întâmplătoare, direcţionându-l spre o soţie potrivită, care avea să-l convingă să se întoarcă la ţară şi care avea s-o roage dulce pe Briony să-i fie domnişoară de onoare.
Era unul dintre copiii stăpâniţi de dorinţa de a poseda lumea aşa cum era. În timp ce camera surorii ei mai mari era un talmeş-balmeş de cărţi deschise, haine neîmpăturite, pat nefăcut, scrumiere pline, a lui Briony era un altar închinat demonului ce-o stăpânea : ferma model răspândită pe un pervaz lat de fereastră era populată cu animalele obişnuite, dar toate întoarse cu faţa în aceeaşi direcţie - către stăpâna lor -, ca şi cum erau gata să intoneze un imn, şi până şi găinile stăteau frumos aliniate. De fapt, camera lui Briony era unica încăpere ordonată din întregul cat de sus al casei. Păpuşile cu spatele drept din palatele cu multe odăi păreau să aibă instrucţiuni severe să nu atingă pereţii ; diferitele figurine de mărimea unui deget de pe măsuţa ei de toaletă - cowboys, pescuitori de perle, şoricei umanoizi - îţi sugerau, prin şirurile drepte şi alinierea în adâncime, o armată de voluntari în aşteptarea comenzilor.
Gustul pentru miniaturi era una dintre trăsăturile unui spirit ordonat. Alta era pasiunea pentru secrete : într-un preţuit secretaire lăcuit, dacă apăsai capătul unei încuietori de forma unei cozi de porumbiţă, se deschidea un sertar secret ; păstra acolo un jurnal închis cu o clamă şi un carnet de însemnări notate într-un cifru inventat de ea. Într-un seif de jucărie, ce se deschidea prin formarea unui cod cu cinci cifre, numai de ea ştiut, păstra scrisori şi ilustrate. O cutiuţă veche de tablă, pentru mărunţiş, stătea ascunsă sub o scândură detaşabilă a duşumelei, sub pat. În ea se găseau comori vechi de patru ani, de la cea de a noua aniversare a ei, când îşi începuse colecţia : o ghindă-mutant dublă, o bucăţică de "aurul nebunului", un descântec pentru producerea ploii, cumpărat la un bâlci, un craniu de veveriţă, uşor ca o frunză...
Dar sertarele secrete, jurnalele cu cheiţă şi sistemele criptografice nu-i puteau ascunde lui Briony un adevăr simplu - că nu deţinea nici un secret. Dorinţa de a trăi într-o lume armonioasă, bine organizată, îi refuza posibilitatea de a se purta nechibzuit şi rău. Mutilările şi distrugerile erau prea haotice pentru gustul ei şi cruzimea nu-i stătea în fire. Statutul ei de odor unic, dimpreună cu relativa izolare a casei Tallis, o ţineau departe - cel puţin în nesfârşitele vacanţe de vară - de intrigile de fetişcane puse de obicei la cale între prietene. Nimic din viaţa ei personală nu era suficient de interesant sau de ruşinos ca să merite să fie tăinuit. Nu ştia nimeni de craniul de veveriţă de sub pat, dar nici nu dorea nimeni să afle. Nici unul dintre aceste lucruri nu-i provoca mâhnire sau, mai bine zis, devenea prilej de supărare doar retrospectiv, după ce fusese găsită o soluţie.
La unsprezece ani scrisese prima povestire, o încercare caraghioasă de a imita câteva basme folclorice, căreia-i lipsea - şi-a dat ea seama ulterior - cunoaşterea aceea vitală a modului cum funcţionează lumea, cea care provoacă respectul cititorului. Dar acea primă încercare, chiar aşa stângace, îi dovedise că însăşi imaginaţia era un izvor de secrete : după ce începea să scrie o povestire, nu-i plăcea să bată toba. Prefăcătoria prin intermediul cuvintelor era prea nesigură, prea vulnerabilă, prea jenantă ca s-o mărturiseşti altuia. Până şi faptul că trebuia să scrie în mod repetat "spuse ea" sau "şi pe urmă" o crispa de neplăcere şi se considera o proastă fiindcă avea pretenţia că ar cunoaşte emoţiile unei fiinţe imaginare. Deconspirarea propriei persoane devenea inevitabilă în momentul când descria slăbiciunile unui personaj : neîndoielnic, cititorul avea să presupună că autoarea se descrisese pe ea însăşi. Altminteri pe ce să se bazeze ? Numai când termina o povestire, când destinele personajelor erau încheiate şi totul era sigilat la ambele capete, aşa încât opera ei semăna - cel puţin în această privinţă - cu orice povestire finisată din lume, se simţea imună şi gata să perforeze marginile foilor, să lege capitolele cu bucăţele de sfoară, să deseneze sau să picteze coperta şi să prezinte opera terminată mamei sau tatei, când acesta era acasă.
Eforturile ei aveau parte de încurajări. Erau de fapt chiar bine venite, fiindcă soţii Tallis începeau să priceapă că mezina familiei era înzestrată cu o minte deosebită şi cu o mare uşurinţă în mânuirea cuvintelor. Lungile după-amieze pe care le petrecea răsfoind dicţionare şi lexicoane aveau ca rezultat nişte inepţii lingvistice, dar pe care nu le uitai uşor : monezile pitite în buzunar de un coţcar erau "esoterice", un potlogar surprins în timp ce fura o maşină plângea cu "neruşinată auto-disculpare", eroina, călare pe armăsarul ei de rasă, făcea o cursă "pripită" prin noapte, sprânceana încreţită a regelui era o "hieroglifă" a supărării sale. Briony era îndemnată să-şi citească povestirile cu voce tare în bibliotecă, iar părinţii şi sora ei mai mare erau surprinşi să vadă că fetiţa lor, de obicei liniştită, interpreta cu atâta îndrăzneală, gesticulând larg cu braţul liber, arcuindu-şi sprâncenele când imita vocile, ridicând ochii de pe pagină secunde întregi ca să-l ţintuiască din priviri pe unul sau pe altul, solicitând fără să se scuze întreaga atenţie a familiei, prinsă în mrejele farmecelor ei narative.
Chiar şi dacă nu s-ar fi bucurat de atenţia, laudele şi evidenta lor plăcere, nimic n-ar fi putut-o opri pe Briony să scrie. Descoperea oricum - ca atâţia alţi scriitori care o precedaseră - că nu orice recunoaştere a talentului este o binefacere. Entuziasmul Ceciliei, de pildă, părea exagerat, poate combinat cu o undă de condescendenţă şi cam insidios. Sora ei mai mare voia ca toate povestirile ei să fie legate, catalogate şi aşezate pe rafturile bibliotecii, între Rabindranath Tagore şi Quintus Tertullian. Dacă era o glumă, Briony prefera s-o ignore. Ea se lansase acum pe făgaşul propice şi-şi găsea satisfacţia la alte niveluri : compunerea povestirilor nu presupunea doar izolare, ci-i oferea pe tavă şi toate deliciile miniaturizării. În cinci pagini puteai alcătui o lume, una mai plăcută chiar şi decât o fermă model. Copilăria unui prinţ răzgâiat putea fi încadrată într-o jumătate de pagină, un galop sub clar de lună prin satele adormite era o frază cu ritmul iute, îndrăgostirea se putea exprima în trei cuvinte : la prima vedere. Foile unei povestiri abia terminate îi vibrau în mână cu toată viaţa pe care o conţineau. Şi pasiunea pentru ordine îi era satisfăcută, pentru că o lume dezordonată putea fi arătată întocmai cum era. Se putea aranja ca o criză din viaţa eroinei să coincidă cu o ploaie cu grindină, cu uragane, tunete şi trăsnete, în timp ce cununiile erau de obicei binecuvântate cu o lumină lină şi brize mângâietoare. Iubirea de ordine dădea totodată formă principiilor justiţiei, iar moartea şi căsătoria erau principalele unelte de gospodărire a materialului narativ, cea dintâi fiind rezervată exclusiv celor cu o moralitate incertă, cea de a doua - o răsplată amânată până la final.
Piesa scrisă cu ocazia venirii acasă a lui Leon era prima ei încercare în genul dramatic, iar tranziţia nu presupusese nici un efort. A fost chiar o uşurare să nu mai tot repete "spuse ea", să nu mai trebuiască să descrie vremea la început de primăvară sau chipul eroinei sale - frumuseţea, descoperise Briony, se înscria într-o gamă îngustă. Urâţenia, pe de altă parte, cunoştea variaţii infinite. Un univers redus la ceea ce se spunea în el însemna într-adevăr ordine, aproape atingând punctul în care devenea nul, iar drept compensaţie, orice enunţ se rostea la extremitatea unui sentiment sau al altuia, semnul exclamării fiind indispensabil pentru a le ilustra ! Nu este exclus ca Suferinţele Arabellei să fi fost o melodramă, numai că autoarea nu cunoştea încă acest termen. Lucrarea fusese menită să inspire nu veselie, ci groază, uşurare şi o lecţie morală, în această ordine, iar intensitatea inocentă cu care Briony se pusese pe treabă - afişe, bilete, casa de bilete - o făcuse extrem de vulnerabilă în faţa eşecului. I-ar fi fost uşor să-l întâmpine pe Leon cu o povestire nouă, dar vestea că verişorii din nord urmau să vină şi să stea mai mult îi inspirase acest salt spre un gen nou.
Briony ar fi trebuit să ţină mai mult cont de faptul că Lola, care împlinise cincisprezece ani, şi gemenii în vârstă de nouă ani, Jackson şi Pierrot, veneau ca refugiaţi dintr-un amarnic război civil familial. Îşi auzise mama criticând comportamentul impulsiv al surorii sale mai tinere, Hermione, deplângând situaţia celor trei copii şi acuzându-şi cumnatul blajin şi evaziv, Cecil, fiindcă dăduse bir cu fugiţii, căutând adăpost la All Souls College din Oxford. Briony le mai auzise pe mama şi sora ei analizând ultimele răsturnări de situaţie, ultimele fapte revoltătoare, cele mai recente atacuri şi contraatacuri, şi înţelesese că vizita verişorilor avea să fie una cu durată nedefinită, care se putea prelungi chiar şi până la începutul şcolii. Auzise spunându-se că locuinţa putea asimila cu uşurinţă încă trei copii, odraslele Quincey fiind, în consecinţă, bine venite să stea cât pofteau, cu condiţia ca părinţii lor, dacă ar fi venit în vizită simultan, să se abţină de la certuri în căminul familiei Tallis. Două camere învecinate cu a lui Briony fuseseră dereticate şi amenajate cu draperii şi cu mobilă din alte spaţii ale casei. În mod normal, ar fi fost şi ea implicată în pregătirile respective, dar ele coinciseseră, întâmplător, cu cele două zile de elan creator şi cu începerea lucrărilor la faţadă. Ştia vag că divorţul însemna un calvar, dar nu-l considera un subiect potrivit şi nici nu se gândea la el. Era o complicaţie lumească pe care n-o puteai descâlci, prin urmare nu-i oferea povestitoarei nici un avantaj - ţinea de imperiul dezordinii. O mană cerească pentru povestitoare era căsătoria, mai bine zis nunta, cu eleganţa formală a virtuţii răsplătite, cu fastul costumaţiei şi agitaţia petrecerii, cu ameţitoarea făgăduială a unirii pentru întreaga viaţă. O nuntă izbutită era reprezentarea nemărturisită a unui lucru la care deocamdată nu se putea gândi : fericirea sexuală. În stranele bisericuţelor de la ţară şi ale marilor catedrale metropolitane, înconjuraţi de cârduri mari de rude şi prieteni, eroinele şi eroii săi atingeau un inocent punct culminant, fără a simţi nevoia de a merge mai departe.
Dacă divorţul s-ar fi prezentat ca antiteza ticăloasă a acestor lucruri plăcute, ar fi putut fi pus cu uşurinţă pe celălalt talger al balanţei, împreună cu trădarea, boala, furtul, agresiunea şi minciuna. Dar chipul lui era lipsit de strălucire, avea o complexitate plicticoasă şi presupunea neîncetate hărţuieli. Era pur şi simplu un non-subiect, la fel ca reînarmarea, problema abisiniană şi grădinăritul, şi când, după îndelungata aşteptare de sâmbătă dimineaţa, Briony auzi în sfârşit scrâşnetul roţilor pe pietrişul de sub fereastra dormitorului, înhăţă colile scrise şi alergă în jos pe scări şi prin hol, până în orbitoarea lumină a amiezii, nu atât lipsa de sensibilitate, cât o ambiţie artistică extrem de concentrată o făcu să ţipe către oaspeţii tineri şi derutaţi, buluciţi în jurul bagajelor de lângă portiera trăsurii :
- V-am scris fiecăruia rolul ! Prima reprezentaţie - mâine ! Repetiţia începe peste cinci minute !
Mama şi sora se repeziră imediat să propună un orar mai relaxat. Musafirii - toţi trei pistruiaţi şi cu părul roşu - au fost conduşi în odăile lor, fiul lui Hardman, Danny, le-a cărat cuferele, a urmat o întâlnire de îmbărbătare în bucătărie, o baie în piscină şi un prânz în grădina de la sud, la umbra viţei de vie. În tot acest timp, Emily şi Cecilia Tallis trăncăniră cu o vioiciune care, în loc să-i facă pe oaspeţi să se simtă în largul lor, îi lipsi şi de îndrăzneala pe care o aveau. Briony ştia că, dacă ar fi călătorit două sute de mile până la o casă străină, s-ar fi simţit deprimată de întrebările vesele, remarcile glumeţe şi asigurările date într-o sută de moduri diferite că este liberă să facă tot ce vrea. În general, lumea nu-şi dădea seama că lucrul pe care şi-l doresc cel mai mult copiii este să fie lăsaţi în pace. Cu toate acestea, copiii Quincey se străduiră să pară amuzaţi sau eliberaţi, ceea ce era un semn bun pentru Suferinţele Arabellei : cei trei posedau, evident, talentul de a fi ceea ce nu erau, chiar dacă nu prea semănau cu personajele pe care urmau să le joace. Înainte de masă, Briony se refugie în camera de repetiţii goală - camera copiilor - şi, păşind încolo şi încoace pe scândurile vopsite ale duşumelei, analiză posibilităţile de distribuţie a rolurilor.
Se vedea limpede că era improbabil ca Arabella, cu părul la fel de negru ca al lui Briony, să se fi născut din părinţi pistruiaţi sau să se lase răpită de un conte străin pistruiat, să-şi dăruiască inima unui prinţ pistruiat ori să fie cununată de un preot pistruiat în faţa unei asistenţe pistruiate. Totuşi, aşa aveau să decurgă lucrurile. Culoarea verişorilor ei era prea vie - aproape fluorescentă ! - ca să poată fi ascunsă. Cel mai bun lucru care se putea spune era că lipsa de pistrui a Arabellei era indiciul - hieroglifa, ar fi scris Briony - caracterului ei deosebit. Puritatea spiritului ei nu avea să fie niciodată pusă la îndoială, cu toate că trăia într-o lume impură. O altă problemă era cea a gemenilor, imposibil de deosebit de către un străin. Era corect ca depravatul conte să arate exact ca prinţul cel chipeş şi ca amândoi să semene cu tatăl Arabellei şi cu preotul ? Ce-ar fi să o distribuie pe Lola în rolul prinţului ? Jackson şi Pierrot păreau nişte băieţaşi tipici, dornici să placă, şi probabil că ar fi făcut ceea ce li se cerea. Dar s-ar fi îndurat sora lor să joace un rol de bărbat ? Avea ochii verzi, o faţă cu pomeţii ascuţiţi şi obrajii supţi, iar reticenţa ei avea în ea ceva arţăgos, sugerând o voinţă de fier şi faptul că-şi ieşea uşor din fire. Până şi menţionarea posibilităţii ca Lola să joace un rol de bărbat ar fi putut declanşa o criză. Şi apoi, ar fi putut oare Briony să se ţină de mână cu ea în faţa altarului, în timp ce Jackson intona ceva din Cărticica de rugăciuni zilnice ?
Abia la ora cinci după-amiază reuşi să-i strângă pe actori în camera copiilor. Aliniase trei scaune, iar ea îşi îndesă funduleţul într-un scaun înalt de bebeluş - o nuanţă boemă care-i conferea avantajul înălţimii, ca în cazul unui arbitru de tenis. Gemenii renunţaseră cu părere de rău la piscina în care se bălăciseră neîntrerupt timp de trei ore. Erau desculţi şi purtau maiouri de flanelă deasupra slipurilor de pe care picura apă. Dâre de apă li se scurgeau şi pe cefe, din părul lor des, şi ambii dârdâiau şi-şi loveau genunchii unul de altul ca să se încălzească. Lunga imersiune le înmuiase şi înălbise pielea, aşa că, în lumina destul de slabă a încăperii, pistruii lor păreau aproape negri. Sora lor, aşezată între ei, cu piciorul stâng balansându-i pe genunchiul drept, era, prin contrast, perfect stăpână pe sine. Se parfumase din belşug şi îmbrăcase o rochie verde de stambă, care-i evidenţia tenul. Sandalele ei lăsau să se vadă o brăţară la gleznă şi unghiile date cu ojă purpurie. Vederea unghiilor verişoarei îi produse lui Briony o senzaţie de apăsare în coşul pieptului şi înţelese imediat că era exclus să-i ceară Lolei să-l interpreteze pe prinţ.
Toată lumea se instalase confortabil şi autoarea era gata să-şi înceapă scurtul discurs în care rezuma piesa şi invoca plăcerea de a juca mâine seară în bibliotecă, în faţa unui public adult. Dar primul care a vorbit a fost Pierrot :
- Nu pot să sufăr piesele şi chestiile de soiul ăsta.
- Nici eu nu le sufăr. Şi nici nu-mi place să mă îmbrac frumos, îl susţinu Jackson.
La masă i se explicase că gemenii puteau fi deosebiţi după faptul că lui Pierrot îi lipsea un triunghi de carne din lobul urechii stângi, smuls de un câine pe care-l schingiuise pe când avea trei ani.
Lola privea în altă parte. Briony puse o întrebare rezonabilă :
- Cum poţi urî piesele de teatru ?
- Nu-s decât un prilej de dat aere, ridică Pierrot din umeri în timp ce enunţă acest adevăr la mintea cocoşului.
Briony ştia că afirmaţia verişorului nu era tocmai neîntemeiată. Chiar de aceea iubea ea piesele sau, cel puţin, pe cele scrise de ea : pentru că toată lumea avea s-o adore. Măsurându-i din ochi pe băieţi, sub scaunele cărora băltea apa, scurgându-se apoi prin crăpăturile dintre scândurile duşumelei, îşi dădu seama că ei nu i-ar fi înţeles niciodată ambiţia. Milostivirea îi îndulci tonul.
- Credeţi voi că Shakespeare nu făcea decât să-şi dea aere ?
Pierrot aruncă o privire peste poala soră-sii, spre Jackson. Acest nume războinic1, cu aura lui de certitudine didactică şi adultă, îi era vag familiar, dar gemenii îşi făceau curaj unul altuia.
- Ştie toată lumea că da.
- În mod categoric.
Când vorbea, Lola se întorcea mai întâi către Pierrot, iar la jumătatea propoziţiei se răsucea şi termina uitându-se la Jackson. În familia lui Briony, doamna Tallis nu avea niciodată de comunicat ceva care trebuia spus simultan ambelor fiice. Briony avea acum ocazia să vadă cum se realizează aşa ceva.
- Ori jucaţi în piesa mea, ori căpătaţi câte o scatoalcă şi am să vă spun Părinţilor.
- Dacă ne atingi, te pârâm noi Părinţilor.
- Ori jucaţi, ori vă spun Părinţilor.
Faptul că se negociase o îndulcire clară a ameninţării nu părea să-i fi micşorat forţa. Pierrot îşi supse buza inferioară.
- De ce-i musai ? zise el.
Întrebarea includea o recunoaştere fără rezerve a înfrângerii, iar Lola încercă să-i zburlească părul încleiat.
- Ţineţi minte ce ne-au spus Părinţii ? Că suntem oaspeţi în casa asta şi să ne comportăm... Cum să ne comportăm ? Hai, să vă aud ! Cum să ne comportăm ?
- Dis-ciplinat, rostiră gemenii în cor, nefericiţi, dar neîmpiedicându-se de acest cuvânt neobişnuit.
Lola se întoarse către Briony şi-i zâmbi.
- Povesteşte-ne, te rugăm, despre piesa ta.
Părinţii. Oricât de multă putere instituţionalizată conţinea pluralul acesta, ea era acum pe cale să se risipească, dacă nu se şi risipise deja, dar acest fapt nu putea fi recunoscut încă şi până şi cei mici trebuiau să se dovedească temerari. Dintr-o dată, lui Briony i se făcu ruşine de ceea ce începuse cu atâta egoism, căci nici măcar nu-i trecuse prin cap că verişorii ei n-or să vrea să-şi joace rolurile din Suferinţele Arabellei. Dar avuseseră şi ei de suferit, trăiseră un dezastru numai al lor, iar acum, ca oaspeţi în casa ei, se simţeau obligaţi. Mai mult, Lola îi arătase limpede că şi ea avea să joace în piesă din obligaţie. Vulnerabilii fraţi Quincey se simţeau aşadar constrânşi. Totuşi - Briony se sili să înhaţe din zbor gândul dificil - nu era cumva vorba de manipulare ? Nu se folosea Lola de gemeni ca să exprime ceva în numele ei, ceva ostil sau demolator ? Briony era pe deplin conştientă de dezavantajul de a fi cu doi ani mai mică decât cealaltă fată, de a avea de înfruntat handicapul a doi ani de cizelare în plus, iar piesa i se părea acum ridicolă, ba chiar lamentabilă.
Evitând tot timpul privirea Lolei, continuă să povestească intriga piesei, tot mai jenată de stupiditatea acesteia. Nu mai avea nici un chef să-şi amăgească verişorii cu emoţiile închipuite ale premierei.
Abia isprăvise, că Pierrot o şi anunţă :
- Eu vreau să-l joc pe conte. Vreau să fiu omul rău.
Jackson declară simplu :
- Eu voi fi prinţul. Întotdeauna sunt un prinţ.
Ar fi vrut să-i strângă la piept şi să-i sărute pe obrăjori, dar se mulţumi să spună :
- Atunci, ne-am înţeles.
Lola îşi descolăci picioarele, îşi netezi rochiţa şi se ridică, de parcă ar fi fost gata de plecare. După un suspin trist sau resemnat, spuse :
- Presupun că tu, fiindcă eşti autoarea, o vei juca pe Arabella.
- O, nu ! protestă repede Briony. Nu. În nici un caz !
Negase, dar pornirea ei fusese să răspundă afirmativ. Sigur că ea avea s-o joace pe Arabella. Ceea ce respingea de fapt era acel "fiindcă" al Lolei. Nu voia să fie Arabella fiindcă ea scrisese piesa, ci avea să joace rolul fiindcă nu-i trecuse prin cap o altă posibilitate, fiindcă aşa trebuia s-o vadă Leon, fiindcă ea era Arabella.
Negase totuşi, iar acum Lola o întrebă mieros :
- Atunci te superi dacă o joc eu ? Cred că mi-ar reuşi de minune. De fapt, dintre noi două...
Lăsă în suspensie sfârşitul propoziţiei, iar Briony o privi cu ochi mari, nereuşind să-şi mascheze dezamăgirea şi incapabilă să dea glas sentimentelor. Simţea cum îi scapă proiectul printre degete, dar nu putea face nimic ca să-l salveze. Lola îşi exploată avantajul, profitând de tăcerea lui Briony :
- Anul trecut am fost mult timp bolnavă, deci pot juca bine şi episodul ăla.
Şi pe ăla ? Briony nu reuşea să-i ţină piept fetei mai mari. Frica de inevitabil îi încâlcea ideile.
- Şi ai jucat şi în piesa de la şcoală, completă mândru unul dintre gemeni.
Cum să le spună că Arabella nu avea pistrui ? Tenul ei era palid, părul negru, iar gândurile ei erau gândurile lui Briony. Dar avea oare inima să refuze o verişoară aflată atât de departe de casă, a cărei viaţă de familie fusese distrusă ? Se vede că Lola îi citea gândurile, fiindcă îşi jucă acum ultima carte, atuul imbatabil :
- Hai, zi da ! Ar fi unicul lucru bun care mi s-a întâmplat în ultimele luni.
Da. Incapabilă să împingă cuvântul afară cu limba, Briony se mulţumi cu o încuviinţare din cap şi, făcând asta, simţi cum un fior mohorât de supunere sinucigaşă i se întinde în tot trupul, ieşind apoi afară din ea în pulsaţii care întunecau încăperea. Voia să plece, voia să zacă în pat, singură, cu faţa înfundată între perne, şi să savureze picanteria bolnavă a momentului, să urce înapoi pe ramificaţiile consecinţelor până la momentul premergător începutului distrugerii. Simţea nevoia să contempleze cu ochii închişi deplina bogăţie a pierderii suferite, a lucrului la care renunţase, şi să anticipeze noua stare de fapt. Trebuia să se gândească nu numai la Leon, ci şi la rochia de satin puf de piersică, de culoarea smântânii, pe care mama ei încerca să i-o găsească pentru nunta Arabellei ? Acum rochia îi va fi dată Lolei. Cum de putea mama să-şi respingă fiica, pe fiica ei, care o iubise atâta toţi anii ăştia ? Văzând cum rochia se mulează perfect pe corpul verişoarei şi surprinzând zâmbetul fără inimă al mamei sale, Briony înţelese că, dacă aşa stăteau lucrurile, unica soluţie rezonabilă ar fi fost să fugă de acasă, să trăiască ascunsă în tufe, hrănindu-se cu coacăze, să nu mai stea de vorbă cu nimeni şi să fie găsită într-o dimineaţă de iarnă de un pădurar bărbos, ghemuită la poalele unui stejar gigantic, frumoasă şi moartă, cu picioarele goale sau poate încălţată cu pantofiorii de balet, cei cu panglicuţe roz...
Autocompătimirea îi solicita întreaga atenţie şi numai în solitudine ar fi putut insufla viaţă amănuntelor ce o sfâşiau, dar, chiar în clipa când încuviinţase - cum îţi putea schimba viaţa înclinarea unei ţeste ! -, Lola ridicase de pe duşumea teancul de foi al manuscrisului, iar gemenii lunecaseră jos de pe scaune ca să-şi urmeze surioara în spaţiul din mijlocul camerei copiilor, golit de către Briony în ziua precedentă. Va îndrăzni oare să plece acum ? Lola păşea încolo şi încoace pe duşumeaua de scândură, cu o mână la tâmplă, citind pe sărite primele pagini ale piesei şi bolborosind replici din prolog. Declară că nu se va pierde nimic dacă piesa va începe cu începutul, iar apoi îşi distribui fraţii în rolurile părinţilor Arabellei şi le descrise prima scenă, părând că ştie tot ceea ce era necesar. Dominaţia Lolei sporea nemiloasă, făcând irelevantă orice formă de autocompătimire. Sau poate că o făcea şi mai delicios de distrugătoare ? - căci Briony nu fusese distribuită nici măcar în rolul mamei Arabellei, iar acum venise cu siguranţă momentul să se strecoare afară din cameră şi să se arunce pe pat, cu faţa în jos, în bezna totală. Dar vioiciunea cu care acţiona Lola, faptul că ignora tot ce nu avea legătură cu treaba pe care o făcea şi certitudinea pe care o avea Briony că sentimentele ei, departe de a provoca regrete vinovate, nici măcar nu vor fi băgate în seamă îi dădură putere să reziste.
Având parte de un mediu de trai în general plăcut şi ocrotitor, nu trebuise niciodată să înfrunte voinţa altcuiva. Dar acum înţelegea : era ca atunci când săreai în bazinul de înot, la început de iunie. Pur şi simplu trebuia să te obligi s-o faci. Când se extrase din scaunul cu spătar înalt şi se îndreptă spre locul unde stătea verişoara ei, inima îi bătea neplăcut de tare şi abia mai putea respira.
Smulse textul din mâna Lolei şi spuse, cu un ton mai piţigăiat şi mai încordat decât în mod obişnuit :
- Dacă tu eşti Arabella, eu voi fi regizorul, mulţumesc mult, şi voi citi eu prologul !
Lola îşi duse mâna pistruiată la gură :
- Iertare ! exclamă ea. Încercam doar să urnesc lucrurile din loc.
Neştiind cum să răspundă, Briony se întoarse către Pierrot şi-i spuse :
- Tu nu prea semeni cu mama Arabellei.
Contramandarea distribuţiei hotărâte de Lola şi râsul cu care fu primită de către băieţi modificară echilibrul puterii. Lola ridică ostentativ din umerii ei osoşi şi se duse să se uite pe fereastră. Poate că şi ea îşi stăpânea cu greu impulsul de a fugi afară din cameră.
Cu toate că băieţii se luară la trântă, iar sora lor se plângea că începe s-o doară capul, cumva-cumva repetiţia începu. Liniştea în care Briony dădu citire versurilor prologului era încărcată de electricitate :
"Aceasta-i a spontanei Arabella poveste,
Ce cu-n tip extrinsec fugit-a fără veste.
Copleşiţi au fost părinţii să-şi vadă prima născută
Evaporându-se din casă şi la Eastbourne dispărută,
Fără de permisiune..."
Cu soţia alături, tatăl Arabellei stătea în faţa porţilor de fier forjat ale domeniului, mai întâi implorându-şi fiica să-şi revizuiască hotărârea, apoi, disperat, poruncindu-i să nu plece. În faţa lui se afla întristata, dar încăpăţânata eroină, cu contele alături de ea, iar bidiviii lor, legaţi de stejarul din preajmă, nechezau şi băteau cu copita în pământ, dornici de plecare. Sentimentele cele mai duioase din sufletul tatălui trebuiau să-i facă glasul să tremure când rostea :
"Fiică iubită, tânără şi strălucitoare,
Dar neexperimentată, tu crezi că la picioare
Lumea îţi stă. Dar ea se poate ridica
Şi fără preget te poate călca..."
Briony îşi aranjă actorii pe scenă. Ea îi strângea braţul lui Jackson, iar Lola şi Pierrot stăteau, mână în mână, la câţiva paşi mai încolo. Când li se întâlniră privirile, băieţii se puseră pe chicotit, dar fetele îi reduseră la tăcere, sâsâind. Întâmpinaseră deja suficient de multe greutăţi, dar Briony îşi dădu seama de prăpastia dintre idee şi punerea ei în practică abia atunci când Jackson începu să citească de pe foaia lui într-un ritm izbitor de monoton, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi fost un nume de pe o listă cu oameni morţi. Apoi se dovedi incapabil să pronunţe "neexperimentată", deşi cuvântul i-a fost repetat de mai multe ori, şi omise ultimele cuvinte pe care trebuia să le spună - "Şi fără preget te poate călca". Cât despre Lola, ea îşi citi versurile corect, dar cu indiferenţă, uneori zâmbind când nu era cazul, la cine ştie ce gând răzleţ, hotărâtă să demonstreze că mintea ei aproape adultă îi stătea la alte lucruri.
Şi o ţinură tot aşa, verişorii ei din nord, mai bine de o jumătate de oră, demolând temeinic creaţia lui Briony, care simţi o adevărată uşurare când sora ei mai mare veni să-i ducă pe băieţi la baie.