Jocul adevărului

Ca de obicei în Ajunul Crăciunului, Erdeer nu-şi mai vedea capul de treburi cînd a sunat mobilul. Era prietenul lui Ermir care voia să îi felicite şi să afle dacă au reuşit să vîndă maşina. Auzise că se hotărîseră să se mute din oraş şi să înceapă o viaţă nouă, undeva, departe de zgomotul fabricilor şi uzinelor, departe de aşa-zisa "civilizaţie". Era un vis vechi, al lor, acela de a se retrage pe o insulă plină de palmieri şi de bananieri, cu muzică lentă şi flori frumoase. Florile o interesau pe ea, poate Ermir se gîndea şi la ceva dansatoare mai lente decît muzica, dar Erdeer nu avea cum să îşi dea seama ce gînduri îi trec lui prin cap. Bănuia doar că în ideea de amuzament a majorităţii bărbaţilor dansatoarele ocupă un loc special... Mai ales acum, pe un asemenea frig, visul lor părea o poveste absurdă. Prietenul continua să vorbească, Dumnezeu ştie despre ce- aşa vorbea el, mult, prea mult şi prea repede ca să fie interesant ori inteligibil. Erdeer nici nu mai era atentă la ce-i spunea. Îi răspundea totuşi, monosilabic, afirmativ ca să nu i se mai dea explicaţii: "La mulţi ani, la mulţi ani! Noi da! Voi? "

Între timp, desena cu furculiţa zigzaguri, la întîmplare, în castronul cu maioneză. Maioneza era atît de galbenă încît, automat, îi veni în minte chipul palid al soţiei amicului. Din cauza slăbiciunii exagerate gîtul ei părea foarte lung şi subţire iar cînd o vedea răsucindu-se brusc, Erdeer se gîndea cîteodată că poate să i se frîngă şi să îi cadă capul. Evident, n-o silea nimeni să nu mănînce, probabil că asta era imaginea pe care şi-o dorea, idealul cules din revistele de modă, cu manechine filiforme pe care hainele ieşeau în evidenţă tocmai datorită lipsei rotunjimilor lor. Există două tipuri de oameni, reflectă Erdeer spunînd încă un "da" către mobil: cei pe care hainele îi îmbracă şi cei care sînt îmbrăcaţi de haine. Modelele fac parte din categoria a doua; personalitatea lor e formată de hainele cu care sînt îmbrăcate. Manechinul ideal ar trebui chiar să ia forma hainelor şi nu hainele- forma lui! Tipa era vădit atrasă de aparenţa de strălucire a fetelor de pe podium şi, inconştient, se visa printre ele fără să realizeze că alesese deja un alt drum. Adică soţul ii face fotografii, în curte, iar ea se simte manechin internaţional... Erdeer vedea plăcerea cu care poza cînd mergeau împreună în cîte-o excursie şi îşi dădea seama că el îi întreţinea iluziile- probabil aşa o cucerise, exploatîndu-i dorinţa naivă de a fi admirată şi imortalizată pe film.

"Oare cît mai am eu pînă la concediu?", se gîndi privind pe fereastră. Copacii se zgribuliseră, zăpada strălucea vag sub un soare anemic. Aproape îi îngheţase încheietura mîinii cu care se sprijinea de pervaz. Şi, deodată, se trezi întrebînd ce mai face Mike. Amicul tăcu brusc iar tăcerea îi arăta surprinderea. Ar fi putut să o dreagă încă, schimbînd subiectul cu ceva legat de el sau de maşină sau de soţia lui dar era prea plictisită ca să mai fie politicoasă. Pe Mike îl întîlniseră în Sicneni unde îşi petreceau de obicei, vacanţele. Venea singur dar cîteodată pleca împreună cu vreuna dintre turistele care invadau vara, locul. Ultima oară se îndrăgostise de o englezoaică micuţă, foarte blîndă şi cam copilăroasă. Mike nu încerca să flirteze, cînd îi plăcea o femeie îi arăta pur şi simplu c-o vrea. Uneori mergea, alteori nu. "Depinde de femeie, dar o femeie adevărată ştie ce vrea de la început!" decreta el. "Ce mascul arogant", îşi spusese Erdeer cam jignită. Doar englezoaica rîdea şi ochii ei migdalaţi păreau mai căprui printre genele negre. Stăteau toţi la o terasă, într-o seară, răcoarea le pria, iar atmosfera se destindea deşi nu ştiau mare lucru unii despre ceilalţi. Sau tocmai de aceea... Era poate, un fel de a-şi încerca norocul- fiecare risca mai în glumă mai în serios, spunînd diverse lucruri intime, lucruri pe care de obicei, le ascundeau chiar de ei înşişi. Dar e atît de mare tentaţia de a fi sincer cu oameni necunoscuţi şi pe care nu crezi că îi vei mai vedea vreodată!

"Jocul adevărului" îi prinsese încet-încet în plasă, născocind legături nebănuite la început. "De ce ţi-e ţie teamă cel mai mult?" o întrebase Mike pe englezoaică. Erdeer zîmbise în sinea ei: "întrebarea diavolului!" După un moment de derută, un pic jenant, cineva şi-a dat cu părerea că frica de moarte ar fi cea mai puternică şi toată lumea a fost de acord, cu excepţia lui Erdeer şi-a englezoaicei pe care o chema Natascha. Erdeer susţinuse cu tărie că există o moarte mai rea decît moartea fizică: moartea spirituală. "Vidul înseamnă absenţa spiritului adică, în sens uman, îndepărtarea de Dumnezeu"- argumentase. Unii n-au spus nimic dar au privit-o cam neîncrezători, alţii au obiectat: pentru atei, Dumnezeu nu există şi-atunci..? "Poate nici eu nu exist pentru asta", a zis Erdeer arătînd cu şerveţelul o furnică grăbită care traversa masa lor. "Faptul că nu suntem conştienţi de existenţa unor lucruri nu înseamnă că lucrurile acelea nu există într-adevăr! Lumea noastră, a oamenilor, trăieşte şi moare în Dumnezeu. Dincolo de Dumnezeu nu mai este nici viaţă nici moarte pentru oameni", continuase ea. "Dar ce e?" o întrebase prietenul lui Ermir, destul de răstit. Filosofia îl plictisea iar o "femeie filosoafă" i se părea ceva insuportabil. Erdeer îşi amintea şi acum că simţise aproape fizic mîndria cu care îl privea soţia lui cea lungă şi blondă. Nu era prima oară cînd constata că unele femei sînt de-a dreptul mîndre de mîrlănia soţilor lor. Totuşi tăcuse fiindcă n-avea chef să se certe şi să-şi strice seara din cauza lui.

"Vrea să spună că e un nivel suprauman", zîmbise Mike, împăciuitor şi se întorsese spre englezoaică: "dar tu de ce te temi dacă nu de moarte?". Natascha stătea cu ochii în pămînt deşi nu părea o fire timidă, în ciuda blîndeţii ei naturale. "Eu nu mă tem de nimic", răspunsese tîrziu. "Nici de şerpi?"- glumea el- "multe femei se tem de şerpi..." Dar Natascha era serioasă iar Mike se simţise într-un fel, trădat. De la început, îl atrăsese contrastul dintre privirea aceea inocentă şi rîsul ei plin, senzual. "Ai un rîs hormonal!" îi zicea cînd voia s-o enerveze, însă fata din momentul acela nu mai avea nimic din Natascha pe care o iubea el. Devenise o străină rece şi rezervată şi rezerva ei îl durea. "De ce mă dai la o parte?" spuneau ochii lui deşi glumea înainte, povestind cum a căzut el dintr-un pom cînd era mic şi cum de-atunci are frică de înălţime... Natascha rămînea absentă şi Erdeer băgă de seamă frămîntarea lui, greu stăpînită îndărătul vorbelor vesele. "M-ai lăsa să intru în carnea ta", spuneau ochii lui Mike, "dar nu mă laşi să intru în sufletul tău- asta e frica ta: frica de dragoste."

-Cine te-a speriat aşa rău? o întrebase curmînd brusc, povestea, iar Natascha s-a înroşit toată, ca niciodată, şi a spus că trebuie să plece fiindcă o doare capul. Erdeer se oferise imediat să o însoţească dar fusese refuzată politicos. Mike o privea cu furie neputincioasă. "Dacă mă păcăleşte o omor" îi scăpase printre dinţi, după plecarea Nataschei iar Erdeer tresărise întrebîndu-se dacă l-a mai auzit careva în afară de ea care stătea pe scaunul alăturat, foarte aproape.

Războiul tăcut dintre Mike şi Natascha a continuat în diverse forme, toată vacanţa. Acum, Erdeer se gîndea ce s-o mai fi întîmplat după ce ea şi Ermir s-au întors acasă. Amicul lui Ermir nu ştia mare lucru. Natascha nu-l interesa iar de Mike nu-i plăcea deloc. Erdeer închise mobilul şi, fără să vrea, se întrebă dacă Ermir ar putea s-o iubească pe ea aşa cum o iubea Mike pe Natascha. Trebui să recunoască sincer că nu. Era imposibil şi nu din vina lui. Există un prag invizibil cu care nimeni nu poate trişa. Îi poţi înşela pe ceilalţi, te poţi înşela pe tine însăţi, dar nu poţi înşela soarta. Mike şi Natascha erau unici- nimeni nu putea fi în locul lor! "Oare cine sînt eu? Cineva fără importanţă", medită cu tristeţe Erdeer. Îşi luă jurnalul şi reciti ce scrisese atunci, în seara în care Natascha fugise de întrebarea lui Mike.

"Mă întorceam spre casă mai obosită ca niciodată deşi nu făcusem nimic deosebit. Poate chiar rutina asta mă obosea, mă silea să privesc într-o singură direcţie. Mă simţeam ca un fel de automat programat de o forţă interioară, necunoscută mie dar cunoscută celor din jur. Cum să descriu senzaţia stranie că ei ştiau ceva ce eu nu ştiu şi nu voi afla, poate, niciodată?"

Iar, mai jos, un pasaj separat:
"Sînt un om oarecare. Ceilalţi îmi cunosc culoarea părului, a ochilor- culorile pe care eu nu le-am văzut şi n-aş putea să le văd vreodată fiindcă asta ar însemna să ‘ies’ din trupul meu ca să îl pot pot percepe altfel, să îl observ aşa cum este în realitate nu aşa cum cred eu că arată sau cum cred alţii! O licărire de conştiinţă, îmi spuneam, atît îmi trebuie ca să devin altceva decît ceea ce sînt: un semi-robot, o furnică oarbă pe un teritoriu pe care îl pipăi doar, cu antenele mele firave dar pe care nu îl înţeleg decît la un nivel epidermic, prea grosier..."

Erdeer închise caietul. Simţea o oarecare melancolie. De sus, de pe perete o privea un Christ încă prunc care poate nu bănuia că îl aşteaptă istoria Patimilor de peste an.