Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Să cumpărăm peşte


Zoltán Gábor

24.12.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
− Oricum, trebuie să cumpărăm şi peşte – spuse Estera.
− E adevărat − îi răspunse tatăl ei. − E Crăciunul. − Veniţi şi voi la slujbă?
− Am fost deja − interveni fiul adoptiv al Esterei. − Trebuie să mergem încă o dată?

Băieţelul Esterei stătea pe scăunel, avea picioruşele întinse. Estera îl încălţa la un picior, iar tatăl ei, la celălalt. Nu se grăbea nici unul dintre ei, le plăcea să-l alinte, să-i mîngîie tălpile.
− Nu trebuie – spuse tatăl Esterei. – Cum vreţi. Eu oricum am să merg, aş vrea să fie şi fiicele mele alături de mine, la fel şi copiii fiicelor mele.

Pe tata îl bătea cu ciomagul tatăl lui. Îl bătea şi mama lui, dar ea nu păstra un instrument special pentru asemenea ocazii. Îl bătea cu ce-i era la-ndemînă: cu maiul, cu degetarul, cu frînghia pentru uscat rufe... iată ce folosea. S-ar putea întocmi adevărate dicţionare din aceste cuvinte frumoase. Vătrai, elastic din izmene, vergea. Şnurul de la călcător...? Poate că pe vremea aceea, în jurul anului '40, nici nu exista aşa ceva. Probabil că pe vremea aceea în călcător se puneau tăciuni, ardeau cărbuni, la fel cum ardeau ministranţii tămîia.

− Tată, pe tine te-au bătut cu şnurul de la călcător?
− De ce să mă fi bătut? Mergeam şi fără bătaie la biserică.
− Ştiu, tată. Nu din cauza asta te întreb.

Estera n-a putut să aibă copii, din cauza asta a trebuit să înfieze unul. A trebuit? La urma urmei nu i-a impus nimeni că trebuie să crească un copil. Păi... atunci?

Erau trei băieţi, tatăl meu era cel mai mic dintre ei. Ceilalţi doi, în război; pe vremea aceea tata era "copilul". Dar pe vremea aceea probabil că nu-l mai băteau. Cel puţin acasă.

Cu atît mai mult la fabrică, unde era ucenic. Era suficient ca ucenicii să fi rîs în spatele unui meşter că primeau de-ndată pe cocoaşă. Patronul le purta de grijă şi îi educa, la fabrică el era tatăl lor.

Pumn în piept. Pumn în spate. Una scurtă la glezne. Ciomăgeală.
Scatoalcă.
Urecheală.
Una peste bot.

− Mi-e ud paltonul − spuse fiul Esterei. Dimineaţă fuseseră pe malul fluviului şi s-au tăvălit în nămeţi, s-au jucat că se îngroapă unul pe celălalt în zăpadă.
− E ud şi pe dinăuntru? – întrebă tatăl Esterei. − În cazul ăsta nu poţi să ieşi. − Apoi adăugă: − Băieţelul meu. − Nu voia ca fiicele sale şi copiii fiicelor sale să observe că-i supărat. Ştia că nu are voie să fie supărat. Dar era supărat. Îi fusese dragă pasărea aia mititică, păsăruica pe care înainte cu o seară o scoseseră din circulaţie.
− O să cerem paltonul de la verişoara ta – spuse Estera fără să observe că sora ei mai mică s-a întunecat la faţă. − Evident, împrumut. O să avem grijă de el.

Veniseră împreună toţi patru, cu trenul. Nu s-au abţinut să nu-şi spună una celeilalte ce cadouri vor primi. Acum, sora Esterei era tristă că a trădat secretul pe care n-ar fi avut voie să-l trădeze, ştia foarte bine acest lucru. Pe cînd acolo, se gîndea în sinea ei, dacă paltonul n-ar fi fost destinat drept cadou de Crăciun – în condiţii normale ar fi fost împachetat deja cu mult înainte de seara de Ajun! −, dacă ar fi rămas doar un simplu obiect de îmbrăcăminte, unul dintre nenumăratele obiecte de îmbrăcăminte aparţinînd fiicei sale, l-ar împrumuta cu dragă inimă nu numai pentru o după-amiază, dar chiar şi pentru cîteva zile, ba mai mult, chiar şi pentru cîteva luni.

Sora mai mică a Esterei nu putea să-i spună că nu-i împrumută paltonul. Nu putea să-i spună pentru că-i era teamă că sora ei mai mare o să creadă că ea e convinsă că băieţelul adoptiv o să-i murdărească paltonul fiicei sale, ba mai mult, că după aceea ea o să-i interzică fiicei sale să mai poarte acest palton.
− Dacă tot mergeţi la piaţă, aduceţi şi cîteva banane, bine? − I-a dat Esterei paltonul fiicei sale.
− Aducem. Altceva? Estera s-a întors către tatăl ei: − Cînd ne întoarcem fac eu ordine pe măsuţa mică, bine?

De obicei, măsuţa mică stătea în colţul camerei mici, dar acum era trasă la mijloc. Pasărea cea mică era prinsă-n ace cu gămălie pe tăblia mesei, era răstignită.
Acele cu gămălie au apărut din cutia mare a bunicii, cutie plină cu mosoare de aţe pentru cusut.

Ciocul era lipit cu bandă adezivă. − Încă noroc că s-a întîmplat astfel – se gîndea în sinea sa tatăl Esterei. − Dacă sărăcuţa de ea ar fi ţipat de durere, am fi intrat să vedem ce se-ntîmplă şi am fi văzut cum o ucide. În cazul ăsta ar fi trebuit să-i dau o scatoalcă. − Fiica mai mare şi băieţelul ei sînt deja afară, acum trec prin faţa ferestrei. Se opresc, se uită prin sticla geamului. Fac semne cu mîna. Le răspunde cu aceleaşi semne. − Nepotului meu.

În acest răstimp ei povesteau în bucătărie. Cele două fete şi tatăl lor. Puseseră în pahare lichior de ouă, îl aduseseră fetele. Copiii dormeau deja – cel puţin au fost trimişi la culcare.

Pasărea cea mică avea picioarele legate cu două elastice pentru borcane, cu asta îi răstignise copilul picioruşele.

Briciul bunicului, fireşte, plin cu sînge, lîngă cadavru. Burta zburătoarei era despicată pînă sus, pînă sub gîtlej. Inima, pusă la o parte. Se pare că băieţelul ştie deja cîte ceva despre importanţa deosebită a acestui organ. – Fiica mea îi cumpără o sumedenie de cărţi cu tot felul de animale − cugeta în sinea sa tatăl Esterei. – Şi cu ocazia acestui Crăciun tot aşa ceva o să primească. Dar oare unde mi-e briciul? L-or fi spălat deja? Unde poate să fie?

Ieşi din camera mică şi merse la bucătărie. Apoi, din bucătărie, în baie. Din baie, înapoi în camera mică.

− Pe vremea noastră nu ştiam dinainte ce ne aduce Moş Crăciun − rosti în sinea sa tatăl Esterei. Ştia că n-o să rostească cu voce tare această propoziţie. − La ce bun?
− O dată am cotrobăit împreună cu fratele meu mai mare prin toată casa şi am găsit cutia în care părinţii ascunseseră cadourile pentru noi. N-am deschis-o, am pipăit-o doar şi i-am mirosit toate colţurile. Apoi, cînd am rămas singur am mers tiptil-tiptil iarăşi la cutie. Am desfăcut-o şi m-am uitat ce-i în ea. Era maşinuţa de pompieri cu scăriţă cu tot, cea pe care mi-o dorisem tot timpul anului. Nu m-am jucat mult cu ea, dar totuşi... probabil că am lăsat ceva urme pentru că în seara de Ajun n-am mai găsit-o sub brad: fireşte, au observat că o descoperisem şi au scos-o din circulaţie. Precis că am primit altceva în locul ei, desigur, un obiect mai puţin important pentru mine – vreo cămaşă sau aşa ceva −, nu mai ştiu exact ce anume. Chiar şi a doua zi dimineaţă am tot căutat maşinuţa de pompieri, am căutat-o peste tot în jurul bradului, am tot sperat că era ascunsă undeva, sub o creangă. La fel, am căutat-o şi-n pod, acolo unde era cutia, poate că părinţii o uitaseră acolo. Dar maşinuţa n-a mai apărut niciodată.

− Pasărea cea mică, cu aripioarele şi picioruşele răstignite seamănă cu Hristos – gîndi bunicul. Deşi Estera promisese că o să facă ea ordine pe măsuţa mică, în timp ce fiica lui este la piaţă poate să facă şi el treaba asta.

− De altfel este un băieţel drăguţ − spuse sora Esterei. − Ea deja se şi apucase de făcut ordine pe măsuţă. Scotea cuiele cu cleştele.
− Da. E drăguţ.
− Şi o iubeşte pe sora mea.

Tata nu mănîncă peşte. Se scîrbise de tot ce se numea peşte în urma unei mari inundaţii cînd împreună cu fratele său au prins o mulţime de peşti care se zbăteau în ochiurile de apă rămase lîngă dig. Au ciordit o oală şi din toată captura au făcut ciorbă de peşte. A ieşit o porţie uriaşă, erau tot felul de soiuri, pînă şi somn.
S-a lăsat cu indigestie.
Vomă.
Borîtură.
Tata şi-a vărsat maţele.

Nu oasele au fost o problemă, dar chiar dacă ar fi fost, au şterpelit de acasă cîteva felii de pîine, pentru orice eventualitate − dar atunci cînd au adunat peştii, unul dintre ei era deja mort pe jumătate sau complet, asta a fost cauza răului, noroc că tata scăpase doar cu o simplă vomă. Şi, cu o scîrbă pentru toată viaţa. Cu ocazia Crăciunului, în timp ce familia mînca peşte tata primea întotdeauna mîncare gătită în mod special pentru el
.

Precum i s-a explicat, uterul Esterei nu era bine priponit în interiorul burţii. În perioada adolescenţei o durea, dar nu i-au dat importanţă. Toate viscerele noastre sînt susţinute, fixate de către ligamente. În caz fericit este vorba de o fixare strînsă şi maleabilă. Ligamentele nu numai că fixează viscerele, dar le şi protejează de leziunile provocate de diferite traume, i s-a explicat. Din păcate, uterul este aplecat spre partea de jos a cavităţii burţii. Eventual s-ar putea corecta cu o intervenţie chirurgicală, dar după aceea nici o mişcare, s-a terminat cu sportul, i s-a explicat. Cu toate că niciodată n-a făcut sport, n-a acceptat intervenţia chirurgicală.

Băieţelul era drăguţ. Plin de tandreţe. Toţi cei care se uitau în ochii lui căprui, calzi şi devotaţi puteau constata treaba asta.

Iubea animalele, poate chiar în mod exagerat. În mod special peştii. Obişnuia să spună că atunci cînd va fi mare o să se facă pescar. Sau piscicultor.

Estera n-a moştenit de la tatăl ei scîrba faţă de preparatele din peşte, dar pentru că acasă acest aliment se consuma foarte rar, nu avea dexteritate pentru evitarea oaselor.

Odată, încă pe vremea adolescenţei, s-a dus cu un bărbat să facă turul ţării. Bărbatul avea o maşină veche şi demodată, dar motorul era prevăzut cu tot felul de farafastîcuri care-i permiteau să facă pe şosea fel de fel de acrobaţii îndrăzneţe. În timpul unei depăşiri calculate la milimetru, bărbatul îşi ţinea mîna stîngă pe volan, iar dreapta şi-o pusese în poala fetei, i-a mîngîiat mîna împreunată a rugăciune. Seara, la un motel au mîncat ciorbă de peşte. Văzînd că Estera examinează atent cu limba în cavitatea bucală fiecare bol de mîncare, că mănîncă foarte încet, bărbatul a sfătuit-o că trebuie să mănînce cu mai mult curaj. N-are nici un rost să-i fie teamă cînd înghite, să trăiască tot timpul cu spaima-n sîn. − Zîmbeşte! Aşa. Ascultă-mă ce-ţi spun, peştele este una dintre formele sub care ni se arată Dumnezeu. − Tînăra a prins curaj. Apoi, seara a fost mai plăcută decît se aşteptase.

Pentru că bărbatul avea o mustaţă roşcovană, imensă, de parcă ar fi fost unul dintre bravii comandanţi ai regimentului scoţian din armata britanică, Esterei i-a fost teamă că în timp ce se vor săruta va simţi miros de peşte. Dar n-a fost aşa. În timp ce bărbatul a mîncat ciorba de peşte, minunea minunilor, dar mustaţa nu i-a atîrnat în farfurie, cu atît mai mult însă în şampania pe care o băuseră după cină, dar deja acest lucru n-a mai deranjat-o, Esterei îi plăcea şampania. În seara respectivă băuse pentru prima dată o astfel de băutură.

Sora mai mică a Esterei a spălat cu săpun pînă şi acele cu gămălie, apoi le-a şters, să nu ruginească.
Acele cu gămălie ale bunicii.

− Totuşi, e parcă altfel cînd cineva îşi naşte propriul copil – spuse tatăl Esterei. − Dar băieţelul ăsta e ca şi cum ar fi deja propriul ei copil.
− Dar nu l-a purtat sub inimă − comentă sora mai mică a Esterei. − N-a simţit cum se zbănţuie în apa amniotică. − Vorbeau încet: fetiţa ei asculta magnetofonul în camera cealaltă, nu voia să pătrundă nici măcar un cuvinţel prin uşa închisă de altfel, nici prin puritatea poveştii despre zîna apelor; asta era povestea pe care o asculta de pe casetă fetiţa. Ca să-şi poată asculta după pofta inimii poveştile preferate, învăţase încă de la vîrsta de doi ani şi jumătate să mînuiască magnetofonul. − Sora mea n-o să primească niciodată înapoi dragostea pe care o investeşte acum în băieţelul ei.
− Cînd iubim pe cineva nu trebuie să ne gîndim că ni se va returna dragostea pe care am investit-o. Dar unde mi-e briciul? Nu l-ai văzut?
− O respect în mod deosebit. Nu poate să-i fie foarte uşor cu copilul ăsta.
− A mai făcut aşa ceva şi altă dată. Se spune că o să-i treacă dacă mai creşte. Dă-mi păsăruica! O s-o arunc eu.
− Pur şi simplu a demontat-o. Îţi aminteşti? Şi noi am demontat un aparat de radio. O măgăoaie veche, enormă.
− Maică-ta era cît pe aici să vă vînture-n lume... Covorul era plin cu tot felul de sîrme, de becuri, şuruburi!
− Şi cu praf.

Praf, praf, praf.

− Era un aparat vechi, de cel puţin douăzeci de ani, scîrţîia din toate încheieturile, abia se putea desluşi ceva din emisiuni. Avea atîtea piese, doamne... rezistenţe, potenţiometre.
− Avea şi condensator?
− Avea. Şi tuburi. Îţi aminteşti de tuburi?
− Păi... cum să nu-mi amintesc! Erau din sticlă. Înăuntru erau nişte formaţiuni ciudate, asemenea unor zgîrie-nori liliputani. Iar în partea de jos, nişte picioruşe. În partea de sus, o umflătură asemenea sfîrcurilor. Odată, cînd nu m-a văzut nimeni am luat în gură un astfel de tub.

Linişte.

− Dar totuşi, un aparat de radio nu trăieşte. Vreau să spun că nu trăieşte nici măcar cînd funcţionează: nu este o vieţuitoare. Dar papagalul este vieţuitoare.
− Omul trebuie să înveţe treaba asta − îi răspunse tatăl jucînd rolul înţeleptului. Apoi a ieşit cu cadavrul păsăruicii şi l-a aruncat în containerul de gunoi. Înainte a de pune capacul l-a acoperit cu un ziar. Cu Népszabadság. La ăsta era abonat de ani de zile.

Cine are chef să socotească de cîţi ani anume? Într-o vreme se considera că asemenea lucruri erau contabilizate: cine era sindicalist şi avea abonament la ziar, în mod special la ăsta, ei bine, deşi nu putea să aibă pretenţia să fie considerat un cetăţean tot atît de încredere precum era considerat un membru de partid − care de altfel tot la ziarul ăsta era abonat, participînd inclusiv la mişcarea sindicală −, dar putea fi calificat, totuşi, drept un cetăţean relativ de încredere. Cel puţin asta era situaţia atunci.

S-a spălat pe mîini, apoi a intrat înapoi în camera cea mică.

− Mie mi s-a destăinuit: uneori nu-i vine să creadă că-i adevărat – spuse sora mai mică a Esterei.
− Ce nu-i adevărat?
− Copilul. Cum că are o sumedenie de probleme cu el. Toată ziulica. De altfel şi eu am trecut prin asta. Mai ales în prima perioadă. Uneori chiar şi acum. Mi-a spus că nu poate lucra mai nimic. Nu pentru că n-ar avea timp, ci pentru că tot timpul se gîndeşte la pocitania asta mică. În comparaţie cu el nimic nu mai are importanţă.
− Înţeleg.
− Cunosc acest sentiment. Ca atare, înţeleg totul.

Briciul n-a fost găsit. Pînă cînd fiica mai mare era la piaţă, tatăl a povestit istoria briciului.

Povestea se petrecuse în iarna anului 1944. Despre iarna cu pricina le povestise deja fiicelor sale, n-a mai fost nevoie să rememoreze antecedentele.
− Intraseră ruşii. Şi, nicidecum nu arătau ca fiind o armată. − Dar de unde să fi ştiut noi cum arată o armată? Cîte feluri de armate poate să vadă omul pe parcursul unei vieţi atît de scurte...? La urma urmei, nu foarte multe feluri. − Era o gloată dezordonată, o adunătură care a venit cu caii, cu căruţele şi cu tot felul de maşinării moderne. Figuri sălbatice din Asia şi ingineri cu ochelari, în fine. Erau şi femei printre ei.

Noi, ungurii, pe vremea aceea stăteam foarte puţin pe afară, ne ascundeam femeile, le păzeam. Aveam motive serioase. Aşa-i în război. Poate din cauza asta declară război cei care-l declară, în fine. Femeile ne ascundeau pe noi. Pentru că ruşii ăştia duceau bărbaţii în sclavie, pe unii pentru o zi, pe alţii pentru unsprezece ani, iar pe alţii, pentru totdeauna – poate că şi azi mai trăiesc europeni pe meleagurile lor. Asemenea unor animale. Scopul era să părem cît mai bătrîni, cît mai bolnavi. Nu ne bărbieream, umblam de parcă am fi fost cocoşaţi şi ne holbam, uite aşa.

Odată, un băiat din colonie a păţit-o rău de tot: tuşea de parcă ar fi fost un ofticos, umbla pe stradă şchiopătînd, cît pe aici să-şi dea duhul în faţa ruşilor, dar a zărit-o întîmplător pe fata cu care ar fi avut ceva de vorbit, pe care n-o mai văzuse de cîteva zile, crezînd deja că au dus-o sau aşa ceva − a uitat într-o secundă de simulare, a alergat la fată, a săltat-o în braţe şi s-a rotit de cîteva ori cu ea... drept urmare, ruşii l-au şi înhăţat, a murit într-o tabără de concentrare sau aşa ceva, în fine. − După divagaţia asta, tatăl a continuat istoria briciului. − Odată şi pe mine m-au dus, singur, numai pe mine. O femeie-soldat, o soldăţoaică.

Şi alţi băietani au fost duşi astfel, numai că eu atunci nu ştiam asta. Cum îţi spuneam, eram nebărbierit şi complet neglijat, dar era prima mea barbă, atunci ar fi trebuit să încep să mă bărbieresc. Soldăţoaica m-a dus într-o casă dărăpănată, iniţial fusese o casă locuită, pentru că era şi un pat într-una din camere. Credeam că mă va scoate din circuit. Avea un pistol automat cu tambur. Într-un asemenea tambur încăpeau şaptezeci şi două de gloanţe. Era o armă eficientă, de încredere, cu asemenea arme i-au răpus pe nemţi. Necazul era că atunci cînd încărcau tamburul, dacă nu erau suficient de atenţi sărea arcul şi rămîneau ba fără un ochi, ba fără cîteva degete de la mînă. − După această nouă divagaţie, tatăl a continuat istoria briciului. − Cum că să mă dezbrac, asta mi-a ordonat. Apoi şi ea s-a descotorosit de pufoaicele sale şi ţuşti în pat! N-a vrut să-mi facă nici un rău, dar a trecut o vreme pînă cînd a primit de la mine ce şi-a dorit. Mai tîrziu mi-am amintit de multe ori de păţania asta, uneori mă gîndeam că ar fi trebuit să am mai multă grijă de propria mea igienă corporală, alteori, cum că aş fi putut să fiu mai tandru cu ea. În fine. M-a cadorisit cu patru feluri de boli venerice, luni de zile m-am chinuit cu tratamentul.
− Pe vreme aia dermatologii, ginecologii şi tot felul de logii au muncit pe rupte − conchise fata.
− Iar a doua zi a venit din nou, cum că mă duce la ceva şmotru. Avea o figură îngrozitor de serioasă, dar ţuşti în casă etcetera. Am primit de la ea un brici, ca să arăt şi eu a om. Nu ştia nenorocita că din cauza lor eram cu toţii bărboşi. Am mai primit şi o conservă de peşte, am vrut s-o duc acasă ca s-o mîncăm în familie, dar ea a ţinut morţiş s-o mănînc acolo, în faţa ei.
− Cîţi ani avea?
− Nu puteam să ştiu exact. Cam cîţi aveţi voi acum. Sau poate că era mai tînără. Se culcase peste mine. Apoi, la sfîrşit m-a sărutat peste tot.

Linişte. Fata îi zîmbi tatălui. Acesta dădu din cap şi strîmbă din nas.
− Carnea? Avea carnea ţapănă încă?
− Destul de ţapănă.
− Şi burta? Poate că născuse deja, tată, cum îi era burta?
− E totuna. Conserva de peşte era alterată. Am vărsat totul din mine. De atunci nici nu mă pot uita la peşte. Dar treaba asta deja o ştiţi.

Între timp, Estera şi băieţelul zăboveau în piaţă în faţa tarabelor cu peşte. Pentru că era ceva care-i plăcea băieţelului mai mult decît orice: acest ceva era omorîtul peştilor. Estera nu vedea nimic ciudat în asta; îl interesează animalele, iar cine este preocupat de animale, probabil că este curios să cadă cum încetează aceea stare a vieţuitoarelor pe care o numim viaţă. Nici precupeţele nu se mirau de preferinţele copilului, erau bucuroase că preia de la ele această îndeletnicire, adică, omorîtul peştilor. Precis că nici peştii nu se chinuiau mai mult decît atunci cînd erau omorîţi de către alte persoane.

Estera îl privea pe omuleţul care acţiona în tăcere, pătruns de umilinţă, în sufletul femeii cuibărindu-se seninătatea specifică sărbătorii.

Era convinsă că alesese bine, băieţelul ăsta nu-i înşelase aşteptările. Cu siguranţă că nu l-ar fi schimbat pentru nimic în lume cu fetiţa blondă şi spălăcită a surorii ei mai mici. De altfel, fetiţa îi amintea mult prea intens de sora ei mai mică, la fel şi de vremurile cînd concurau cu cruzime pentru dragostea tatălui. Pînă şi acum sora ei mai mică o enerva uneori. De exemplu, cu pantofii ei veşnic curaţi. Cum de-i reuşea performanţa asta?! În timp ce ea îşi murdărea pantofii cu mîzga iernii, pantofii surorii ei erau de parcă atunci i-ar fi scos din cutie... La fel şi pantofii fetiţei. Nu-i făcea plăcere să le vadă pantofii. De altfel, ori de cîte ori o vedea pe fetiţa surorii ei mai mici îşi amintea inevitabil de expresia unuia dintre autorii ei preferaţi: "fetiţă cu chipul de chiflă".

Dar acum se gîndea cu tandreţe la fetiţă, la fel şi la sora ei şi la tatăl ei. Hotărîse că o să meargă împreună cu băieţelul la slujba de la miezul nopţii. Nu, nici pomeneală, nu avea nici o problemă cu credinţa, în afară de faptul că nu era pătrunsă de ea. Estera scria povestiri, ar fi fost bine dacă din cînd în cînd ar fi putut apela la ajutorul unei fiinţe cu puteri deosebite, asemenea clasicilor epicii atunci cînd demarau în prezentarea unei naraţiuni de mai mare anvergură. La fel, ar fi scris cu mare plăcere inclusiv texte în care uneori pe lîngă opinia oamenilor ar fi fost prezentă şi opinia lui Dumnezeu.

Poate că tocmai în noaptea asta, printre cei dragi sufletului ei, o să recîştige ceva din credinţa care odinioară fusese firească şi pentru ea... Poate!

Îl atenţionă pe fiul ei că e timpul să pornească.

Copilul a omorît cu un brici ultimul peşte.

Au cumpărat şi banane. Estera ar fi uitat, dar copilul i-a reamintit dorinţa surorii ei mai mici.

Mergeau fericiţi agale spre casă; în plasele Esterei erau peşti şi banane, băieţelul păşea alături de ea, lovea cu vîrful cizmuliţelor bucăţile de gheaţă de pe marginea trotuarului, fornăia asemenea unui ursuleţ.

Nici unul dintre ei n-a observat petele de sînge de pe paltonaşul împrumutat, pete care din păcate miroseau urît, le observase însă sora mai mică a Esterei atunci cînd a început să împacheteze cadourile în hîrtie satinată. Mare parte dintre ele au dispărut la spălare. Apoi, a folosit uscătorul de păr ca să usuce paltonaşul. S-a închis în baie avînd grijă ca sora ei să nu observe nimic, să nu trebuiască să se scuze: − Da de unde, n-are importanţă. Abia de se văd. Ni s-ar fi putut întîmpla şi nouă. − Mai tîrziu, acasă, o să folosească detergenţii moderni.

Seara, din peştele pane doreşte să mănînce şi bunicul.

Toată lumea este conştientă că acest lucru reprezintă mai mult decît un miracol. Se uită la el cu ochii cît cepele... cum mănîncă una după alta trei felii.

A halit. A băgat la ghiozdan. S-a lăcomit.

A consumat.

N-am altă explicaţie, dar celulele nervoase din creierul tatălui meu, cele care au controlat pînă acum diferitele forme ale inhibiţiilor, au intrat într-un proces de atrofiere care nu mai poate fi oprit. Recent, cine ştie, azi sau poate săptămîna trecută, în capul lui şi-a încetat existenţa un grup de celule, prin asta dispărînd una dintre caracteristicile pe care noi o consideram pînă acum ca fiind cea mai reprezentativă... Dar iată întrebarea care se pune: mai este tatăl nostru acest om, această persoana care a revenit fericit în comunitatea, în familia strămoşească a celor care mănîncă zîmbind de bucurie peşte în seara de Ajun, ba mai mult, se ospătează de parcă ar participa la o ceremonie?

Nici urmă de teamă, nu îi este frică de oasele de peşte.

De parcă în fiecare zi pînă acum ar fi mîncat numai peşte, nu încape nici o îndoială
.

Din stradă se aude sirena unei maşini de pompieri: probabil că undeva a luat foc un brad şi cineva i-a alertat pe îngerii cu coif.


(Traducere de Anamaria Pop)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer