Mama plecase într-o noapte, eu de la bunici m-am trezit direct propulsată într-un șir îndelungat de mutări dintr-un apartament în altul, cutii de carton în loc de mobilă, o țeavă de metal suspendată cu sfoară albastră (franțuzească) pe post de șifonier și în același timp de perdea.
Deși mama slăbise atât de mult încât o întrebasem inocent dacă nu cumva are SIDA, pentru că văzusem un reportaj cu somalezi la fel de anemici, cred că încerca să-mi ascundă pe cât de mult posibil situația, creând în jurul meu o efemeră stare de euforie. Așa că am început brusc să petrecem mult timp împreună, numai noi două.
În iarna aceea am mers împreună noaptea pe bulevard, pentru prima și ultima dată. Ninsese mult, orașul era iluminat cu becuri colorate, mi-a scuturat o creangă plină de zăpadă în cap, apoi a fugit râzând ca un copil. Am traversat tot centrul, până la Orășelul Copiilor. Era întuneric și ne-am ascuns printre căsuțele de lemn. Nu mai era nimeni în afară de noi. Fugeam după ea, râdea și atunci. Avea 25 de ani și zicea că la 30 de ani o să fie bătrână.
De fapt, înainte de iarna din '94 nu-mi aduc aminte de mare lucru legat de ea. Mi-aduc aminte de baba Tia, care avea grijă de prietenul și vecinul meu Andrei, cu care îmi petreceam tot timpul și pe care-l îndopa cu multă pâine înmuiată în ciorbă. Asta înainte să ne mutăm. Mi-aduc aminte de educatoarele și colegii de la grădiniță, apoi mama certându-se în bucătărie cu tata, mama certându-se cu tata și bunicul, mama învățându-mă engleză și apoi brusc, franceză.
Primul Crăciun de care-mi aduc aminte e cel din acea iarnă. Mama nu reușise să găsească brad și eram amândouă foarte dezamăgite. Era complicat pe atunci să găsești un brad adevărat, iar ăia pe care-i găseai în piață abia dacă aveau trei-patru crengi amărâte. Trebuia să ai relații dacă voiai un pom de Crăciun cât de cât ca lumea, sau un bărbat în casă cu un topor, care să-ți aducă un molid din pădurea de lângă fără să fie prins. Noi nu mai aveam nici bărbat în casă, nici topor, dar oricum nu ne plăceau molizii că le cădeau acele, înțepau, erau prea kaki și nu aveau niciun miros.
Când am ajuns seara acasă, mama împodobise pe ascuns un ficus cu globuri și beteală. Încă nu aveam instalația aia cu muzică pe care mi-a cumpărat-o tata mai târziu. Pusese platoul cu salata de boeuf pe cutia de la imprimantă pentru că nu aveam încă masă. Mi s-a părut foarte originală ideea și mi-a plăcut. Am găsit poza în care zâmbesc și dansez în fața ficusului, cu siguranță tot pe șlagărul Non je ne regrette rien. Le-am deschis și băieților cu Plugușorul, mama m-a pus să stau să-i ascult cât caută bani. Ei vedeau ficusul împodobit și sufrageria îngrozitor de goală, iar mie îmi venea să intru în pământ. Apoi, la masa-cutie mi-a mărturisit că nu există Moș Crăciun și c-o să primesc cadoul peste câteva zile, că magazinele erau închise. Eu am fost șocată și dezamăgită. Peste câteva zile am primit un stetoscop roz de plastic, neambalat, că oricum nu mai credeam în Moș Crăciun.
De Sfântul Ștefan ne-a adus o cunoștință un brad cum n-am mai văzut de atunci. Era mare cât jumătate din cameră, înalt până la tavan și stufos de nici nu aveau loc globurile să atârne. Am început să mutăm globurile din ficus în brad, dar ne-am oprit pentru că ne atașasem de prima variantă și era și mai deosebită. Când au venit băieții cu Capra de Revelion, n-am mai intrat în pământ, aveam și ficus împodobit și cel mai frumos brad. Dar mi-a fost totuși frică de capra aia care clănțănea din dinți și tot dădea să mă muște.
Am ținut bradul până în februarie-martie, că nu știam cum să-l scoatem din casă, și apoi ne era din ce în ce mai rușine să ieșim cu el, că trecuse Crăciunul de mult. Mama i-a tăiat toate crengile cu cuțitul de bucătărie. A durat operația vreo două săptămâni. Apoi am pus crengile în niște saci de plastic. Sacii i-am scos ușor, dar trunchiul a trebuit să-l duc eu în schimbul a 500 de lei. Am ieșit cu trunchiul ciuntit până la tomberon, unde câinii au ridicat primejdios capul spre mine, iar băieții din cartier, probabil cei cu Plugușorul și cu Capra, urlau după mine "Franțuzoaicaaaa!"
Ăsta a fost primul Crăciun. Primul de care-mi aduc aminte.
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)