La noi în casă nu a existat Crăciun fără brad împodobit. Dar, dacă acum nu numai că se găsesc brazi de toate mărimile, care de care mai frumos, îmi amintesc bine că în copilăria mea și în copilăria copiilor noștri, ca să ai la ce cânta O, brad frumos! trebuia să te lupți, nu glumă. Întâi și întâi, să ne lămurim: îi zicea brad, dar era molid, iar acele lui verzi începeau să se scuture chiar de la început, când puneai globurile pe ramuri. Când desfăceai pomul, imediat după Anul Nou, că nu rezista mai mult, toate acele erau pe jos. Le măturai, dădeai cu aspiratorul, credeai că totul e în regulă, dar multă vreme după această ispravă, încă mai apăreau ace de "brad" pe unde nu te așteptai.
Ca amintire din copilăria mea, îi văd pe părinți îngrijorați că venea Crăciunul și încă nu reușiseră să cumpere un pom. Tot ca ei erau destui doritori disperați și, ce credeți? Unii ceva mai curajoși au văzut că ușa unui magazin era împodobită cu mai multe crengi proaspete și frumoase și au tăbărât pe ele, stricând aranjamentul. Din ce au smuls nervoșii, cum-necum, s-a ales și tata cu o creangă și... ăsta a fost pomul nostru în acel an. Dar ce fericire, ce victorie!
Mai încolo, când se aduceau pomi în piață, lucrurile se petreceau cam așa. Stăteam cu toții roată și vânzătorul punea mâna pe un pom, îl arăta și tu te gândeai dacă îl vrei ori ba. Aproape toți molizii erau asimetrici, câteva crengi într-o parte, chei în partea cealaltă. Rar apărea un pom mai acătării și atunci se repezea toată suflarea pe el. Concluzia? Ori lăsai la o parte pretențiile și luai totuși ceva de-acolo, ori sperai să găsești în altă parte și plecai cu mâna goală. Noi preferam prima variantă și cumpăram ce puteam. Acasă, partea cheală era cumva ascunsă prin poziționarea șmecheră în colțul camerei sau prin completare cu un al doilea pom legat în spate. Apropo de al doilea pom, într-un an, tot pentru că îi găseam greu și se apropia Crăciunul, în aceeași zi am apărut fiecare - soțul meu venind de la serviciu și eu venind de la Liceul Dinu Lipatti unde predam - cu câte un trofeu. A fost anul în care în casa noastră au existat doi pomi frumos împodobiți, în camere diferite.
De la Liceul Lipatti până la noi acasă sunt vreo doi kilometri. Făceam drumul pe jos. O jumătate de oră. Și, nu știu prin ce minune, în alt an, chiar la un colț, lângă școală, un individ vindea un brad. Nu mă interesa de unde îl avea, nu mă interesa nimic mai mult decât să fie al meu. Am avut noroc! L-am cumpărat. Cum l-am cărat? Chiar nu pot spune. Pe umăr, în mâna dreaptă, în mâna stângă, iar pe umăr. Nu simțeam oboseala. Cel mai tare m-au obosit trecătorii care mă întrebau de unde îl am. Cred că au fost câteva zeci, până am reușit să ajung acasă.
Podoabe mai aveam. Unele globuri de pe vremea bunicii. Nu multe, fiindcă erau foarte casabile și anual cădeau victime unul sau două, chiar dacă ne străduiam să le mânuim cu mare atenție. Mai aveam (îl avem și acum) un pomișor, inițial electric, cu două becuri care chiar se aprindeau. Dacă te uiți la el cu atenție e cam jerpelit. I-am pus eu niște globuri și funde roșii, ca să arate puțin mai bine. Îl avem pe masa de Crăciun în fiecare an. M-am născut cu el în casă, nu îi cunosc adevărata vechime.
Beculețele lui nu se mai aprind, desigur, dar beculețe electrice avem de ani de zile, ca toată lumea, în bradul mare. De câți ani? Nu mai știu, dar adevărata senzație de mister sfânt ne-o dădea, acum nu foarte mult timp, aprinderea lumânărilor așezate pe ramuri. Ce-i drept, nu era fără emoții, fiindcă au fost cazuri în care lumânările aprinse au generat incendii. Dar momentul era magic, se stingeau toate luminile și pâlpâiau numai lumânările, iar noi cântam O, brad frumos! și alte colinde. Să știți că și acum le cântăm... la becuri, deh. E bine și fără emoții că poate lua bradul foc.
Sunt pe cale să împodobesc bradul acestui Crăciun. Am multe globuri, nici nu cred că le voi pune pe toate, dar am pus deoparte ce trebuie neapărat să nu lipsească. Ia să vedem: Moș Crăciun - mânuța Elizei de pe când era la grădiniță - și steluța făcută tot atunci, din cocă, îngerașii din mai multe generații, parte făcuți de Catinca, parte în colaborare cu mama și sora mai mare. Cei trei ursuleți făcuți de Ștefania, globurile de la Vlad și nenumăratele funde roșii, făcute de Diana înaintea plecării la doctorat, în 2002. Ce știți voi? Astea, da, comori!
Am observat un lucru: fiecare casă are pomul de Crăciun cu un specific anume. Sigur că se poate explica ușor prin câteva elemente: cam aceleași podoabe, amplasarea în același loc din casă, mâna sau mâinile care împodobesc după gustul propriu... Dar, vă spun eu, este mai mult decât atât. Nu știu să explic ce zic decât printr-un exemplu. La Cristina (verișoara mea care avea și onomastica de Crăciun) eram invitați mereu la pom în București. Ajunsă în Canada, în anii `80, a început să trimită poze cu bradul împodobit acolo. Evident, cu totul alte podoabe, că nu erau să se care cu globurile după ei, iar acolo erau deja brazi frumoși la vânzare, nu ca aici la vremea respectivă. Cu toate astea, am recunoscut cumva pomul lor. Da, nu putea fi decât bradul Cristinei, ce îmi era atât de cunoscut din copilărie.
La noi, la fel. Puteți vedea pomii din câteva Crăciunuri.
O, brad frumos!
Pornisem de la primul meu articol de Crăciun. Se intitula Cred în Moș Crăciun! Tata era încă lângă noi și i-au dat lacrimile citind finalul, pentru că acolo îi arătam lui cât de mult au contat liniștea, misterul, bucuria necondiționată pe care părinții ne-au oferit-o întotdeauna, indiferent de greutăți. Și acel sentiment nu mă va părăsi nicicând, așa că nimic nu s-a schimbat, și azi eu CRED ÎN MOȘ CRĂCIUN!
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)