În traista petrecută pe după cap pusese prevăzător câțiva covrigi, un felinar și chibrituri. Scoase un covrig și îl ronțăi; ar fi trebuit să fi ieșit deja din pădure și să vadă luminițele orășelului dar nici pomeneală de așa ceva.
Porni înapoi și se întâlni cu o căprioară care părea că iese chiar din luna care răsărea printre trunchiurile groase și rotunde ale brazilor. Ea sălta și cânta cu o voce melodioasă: "sora soarelui, spuma laptelui". Căprioara îl salută pe copil și îl întrebă ce mai face.
Auzind-o pe căprioară vorbind ca oamenii, Ionuț nu se miră. Lucrurile care îi uluiesc pe oamenii mari copiilor li se par firești.
Din ascunzișurile cetinilor săltară doi iepuri. Se așezară pe zăpadă, își frecară fețele cu lăbuțele și își dezgoliră dinții lungi cântând: "noi suntem doi iepurași, mititei și drăgălași." Apoi îl întrebară cum îl cheamă.
- Ionuț, zise copilul, și vru să le mai spună ceva, dar imediat atenția îi fu captivată de apariția unui râs care se vedea clar la lumina lunii și a zăpezii:
- Bună seara, pui de om? Știi cine sunt eu?
- Da, zise Ionuț, tu ești râsul, te recunosc după urechile cu moțuri, râsul care stă mereu ascuns.
- Știi de câte ori pe zi râde râsul?
Nu avu timp să-i răspundă, trei veverițe scuturau niște crengi chiar lângă nasul lui cântând "mere coapte pe săturate și cozonac cu nuci și rahat." O voce dulce îl strigă:
- Ionuț! Ionuț! Mă recunoști?
Copilul rosti surprins:
- Vera!
- Da, eu sunt, zise veverița Vera, acum, că în seara asta pot vorbi asemeni oamenilor, îți mulțumesc că m-ai îngrijit până când am putut să-mi caut hrana singură. Și adăugă: Mare mare prin ninsoare.
- Știu, este seara de Crăciun, spuse copilul și tata Petre mi-a spus că în seara asta animalele pădurii prind glas de om iar animalele de pradă nu fac niciun rău oamenilor.
Veverița Vera îi fusese adusă de Moș Crăciun cu un an în urmă, un pui slab și lihnit, iar Ionuț o îngrijise până crescuse și îi dăduse drumul în pădure.
- Am o locuință cu douăzeci de camere și în bucătărie douăzeci de ceșcuțe pentru ceai, și douăzeci de talere din căpăcele de ghindă, să știi!
Ionuț râse, apoi cetinile unui brad se legănară și un urs apăru, se apropie de copil și zise cu o voce groasă printre mormăieli:
- Ia te uită, un pui de om chiar în inima pădurii! Spune-mi repede, câte flori dalbe înfloresc iarna în brad? Iarna din brad îmi place să cad!
Ionuț râse de glumele ursului, întinse cu sfială mâna și îl prinse de blană, parcă pentru a vedea dacă era adevărat. Ursul era acoperit de chiciură și albăstriu ca și zăpada seara, și toate animalele păreau poleite de chiciură și de lumina lunii.
Ionuț nu avea părinți, trăia într-o casă de copii dintr-un orășel de munte, în grija lui tata Petre, care era și pădurar și îi învăța o mulțime de lucruri despre plante și animale.
- Voi puteți să-mi arătați pe unde s-o iau să ajung mai repede acasă? le întrebă Ionuț pe animalele vesele și strălucitoare.
În ziua aceea, Ionuț împreună cu câțiva copii se duseseră cu săniile la derdeluș sub poalele pădurii. Ionuț, lăsând sania, intrase în pădure atras de brazii uriași și de adâncul alb și misterios. Tata Petre îi spusese că asta e o pădure vrăjită iar acum, învăluită în zăpadă, chiar așa părea.
Pe măsură ce mergea, brazii lunecau dându-se la o parte în calea lui. Voise să se întoarcă dar mersese ore în șir în direcția opusă, afundându-se în măreția înghețată a pădurii.
Vera nu mai știa drumul, dar căprioara îl cunoștea, venise deseori la casa copiilor deoarece în curte era un mic saivan pentru căprioare.
Ea porni înainte cântând "Am o coroniță de cetiniță și o trăistuță cu plăcintuță" și copilul o urmă, vesel, deși nu-și mai simțea picioarele. Celelalte animale mai țupăiră o vreme pe lângă ei, cântând "florile dalbe, zorile dalbe, noi cântăm și colindăm", apoi îi lăsară singuri.
Deodată se auziră urlete de lupi; întâi depărtate, apoi chiar lângă ei. Felinarul cel roșu îi atrăgea și în curând patru lupi curioși îi înconjurară. Ochii lor luceau prin întunericul albastru, oblici și galbeni. Ionuț îi privi nemișcat. Nu se temea de ei, dar căprioara se lipi de copil cu un fior.
- Ce e, te temi? o întrebă Ionuț. El se aștepta ca lupii să se poarte ca și celelalte animale, dar unul dintre lupani grăi:
- Hm, are un motiv bun să se teamă, nu crezi? Lupanul rânji iar colții îi luciră albi ca zăpada. Ia te uită, un pui de om, și cred că n-are mai mult de cinci ierni...
- Și e pe jumătate înghețat.
- Cu atât mai bine...
- Terminați cu prostiile, strigă căprioara adunându-și tot curajul, știți foarte bine că în noaptea asta nu aveți voie să sfâșiați pe nimeni!
- I-auzi! clănțăni cel mai mare dintre lupi, scuturându-și blana grea, cenușie, și cine ține socoteală ce facem noi?
Lupii se apropiau pas cu pas de căprioară și de copil.
- Sunteți prea fragezi, ne e peste puteri să ne vedem de drum.
- Vă rog, lăsați-ne să plecăm, eu sunt prietenul vostru!, îi imploră Ionuț.
- Ha ha! De când ne este omul prieten? Sau poate căprioara ne e prietenă?
Un lupan făcu o mișcare spre ea.
- Fugi, fugi! începu să țipe copilul, iar căprioara îi asmuți:
- Veniți după mine, câini răi, să vedem dacă mă prindeți, măcar să vă meritați prada!
Din câteva salturi sprințare, cum numai ea știa, se pierdu între cetini. Doi lupi se luară pe urmele ei dar renunțară și se întoarseră la copil. Acesta încerca să scape de ceilalți doi care-l trăgeau cu dinții de mânecile cojocelului:
- Lăsați-mă, lăsați-mă să mă întorc acasă!
Dar cenușiul cel mare îi puse labele pe piept și îl doborî în zăpadă.
În acea clipă se auziră sunete de clopoței și o lumină argintie îi învălui - o sanie cu felinare de o parte și de alta, trasă de trei perechi de cerbi ale căror coarne împodobite cu steluțe de zăpadă sclipeau după cum băteau razele felinarelor. Lupii se dădură la o parte cu scheunături duioase și se culcară la pământ.
Sania se opri și în ea se afla un bătrân alb de chiciură; astfel părea și mai bătrân, mai bătrân decât pădurea cea bătrână, mai bătrân decât iarna; și totuși era puternic, și voios ca o floare de măr.
- Ia te uită! Ce cauți aici, copile? Sau te pomenești că mi-ai ieșit în întâmpinare? Hai, suie în sanie să te duc acasă. Iar voi m-ați supărat foarte mult, dar pentru că am ajuns la timp și copilul e teafăr, o să vă iert, că doar sunteți lupi.
Lupii scheunară mai mult și mai duios, se apropiară și linseră mâinile străinului din sanie și mâinile mici și înghețate ale copilului, încălzindu-l astfel. Ionuț băgă de seamă că și lupii parcă se poleiseră cu un argint albastru, ca și celelalte animale. Apoi ei se duseră la culcușurile lor.
Copilul îi povesti acelui străin cum se rătăcise și unde trebuia să ajungă, că aștepta darul lui Moș Crăciun și că în unele case sunt brazi împodobiți, a văzut el odată, la fereastra unei case din orășel. Deodată rămase cu suflarea tăiată.
Brazii din pădure erau împodobiți cu beteală din gheață licărind în mii de luminițe subțiri ca acele; felinarul lui roșu rămăsese aprins; îl ridică și sclipirile argintii de pe cetini se amestecară cu sclipiri roșii.
Pădurea se transformase într-un tărâm al basmelor. Era într-adevăr o pădure vrăjită.
În ochii copilului licăriră luminițe argintii.
- Mata ești Moș Crăciun!
- Ehe, dacă tu zici că sunt Moș Crăciun, sunt Moș Crăciun. Ei și după cum vezi, în seara asta toți brazii din lume sunt împodobiți, dar pentru cine știe să-i vadă! Apoi Moș Crăciun începu și el să îngâne: "Dă-ne un covrig, că murim de frig, Ne dați ori nu ne dați!", iar Ionuț cântă odată cu el.
Moș Crăciun ajunse la casa de copii. Tata Petre era acolo și împreună cu doi vânători tocmai se pregăteau să plece în căutarea lui Ionuț, cu arme, felinare și sănii. Se bucură când îl văzu pe băiețel, apoi se uită cu luare-aminte la străin:
- Mata ești... vru să rostească numele unui baci de la stână. Nu, parcă nu ești...
Văzu brazii sclipitori, cerbii înhămați.
- Uite ce e, zise străinul, dă-mi-l mie pe Ionuț, știu o familie care ar fi fericită să-l aibă, și îl vor crește ca pe copilul lor. Știu că aici are tot ce-i trebuie, dar nu e nimic mai bun ca o mamă și un tată.
Tata Petre rămase un pic pe gânduri, apoi se învoi.
- Ți-l dau, dar să-mi trimiți vești unde e. Știi ce? adăugă el, Ionuț zice că mata ești Moș Crăciun!
- Ha ha, râse vesel Moș Crăciun, cine știe? Oi fi!
- Și eu zic la fel, zise tata Petre.
- Iar eu zic că ar fi bine să mi-i dai pe toți copiii de aici, să-i duc în familii care își doresc copii. Ce dar e mai frumos pentru o familie care vrea copii?
- Bine, zise tata Petre. Sunt douăzeci cu toții.
Îi chemă pe copii și le spuse că se vor duce cu Moș Crăciun, și fiecare va primi o mamă și un tată, iar ei se bucurară foarte mult. Își luară rămas bun de la tata Petre și urcară cu toții în sanie. Moș Crăciun îi făcuse pe toți mici cât niște păpuși, doar pe timpul călătoriei, dar ei nu-și dădeau seama și cântau: "Ionuț într-un brăduț, douăzeci de păpușele agățate-n rămurele" iar în cele din urmă adormiră.
Sania trasă de trei perechi de cerbi a lui Moș Crăciun făcu ocolul lumii iar Moș Crăciun îl lăsă pe fiecare copil lângă un brad împodobit, într-o casă caldă, cu oameni buni și voioși.
La fel și Ionuț, fu așezat lângă un brad strălucitor, cu traista cu covrigi, cu hainele sfâșiate de lupi și ghetele încă pline de zăpada din pădurea vrăjită.
*
Așteptăm poveștile voastre de și despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie. Mai multe detalii despre poveștile pe care ni le puteți trimite aici. (Redacția LiterNet)