Dansul de joi seară

La Stachus era o femeie care dansa. Stătea pe marginea peronului, cu faţa spre panourile publicitare de pe partea cealaltă a şinei, şi repeta un pas de dans. Purta un palton lung şi pe lângă geanta de pe umăr, căra câteva pungi pline ochi cu lucruri necunoscute.

Se oprea câteva minute, apoi deodată, ca-ntr-o convulsie imposibil de prevăzut, picioarele îi izbucneau într-o furtună de mişcări. Era corect? Se oprea, rememorând ce fusese învăţată într-una din sălile acelea luminate pe dinăuntru, cu perechi care se rotesc şi se rotesc şi se rotesc, neştiutori de existenţa privitorilor din stradă care trag cu ochiul spre perechile acestea onirice care plutesc într-un vârtej de ritm sacadat, în transa lor ruptă de lume, atunci, acolo, prezenţi, absenţi, strânşi în menghina unei secunde. În sălile pe care le observi câteodată, ascuns de noapte, voyeur extaziat de înlănţuirea vinovată a muzicii pe care nu o auzi. Îi priveşti cum se mişcă şi compui muzica pe care o cântă cu paşii. Stai, nu mult, să nu atragi atenţia asupra ta, fricos privind în jur să nu fii surprins de indiscreţia altui trecător şi le pui muzică la tine în cap. Iar ei se rotesc în paşii de dans pe muzica ta. Un televizor fără sonor, cu programe mai bune dacă le regizezi tu.

Femeia cu faţa spre panouri publicitare, indiferentă la ceilalţi călători de pe peron, încercând să menţină sentimentul dansului. Nu doreşte să-i dea drumul. Pasul de dans nu trebuie dez-văţat ci re-învăţat permanent. Vrea să rămână prinsă în lumea aceea a saloanelor de dans, vrea înapoi în braţele partenerului de-o oră, vrea înapoi în lumea din care-a descins.

Nu-i păsa de părerea celorlalţi călători femeii care dansa pe peron la Stachus, de părerea călătorilor ce aşteptau liniştiţi să le sosească metroul, ascunşi în propria umbră, încremeniţi în nemişcarea lor, privind-o fascinaţi cum izbucneşte în furtuna de paşi, paşi apăsaţi: un picior în faţă, în spate, câteva zvâcnituri, celălalt picior... Învelită în coconul ei, protejată în muzica din mintea ei, încercând să mai ţină ceva de-acolo de unde vine, din lumina salonului de dans, din strângerea îmbrăţişării acelui partener al cărui nume nu-l mai ştie...

Toţi ceilalţi călători aşteptând-o calmi, aşteptând să se coaguleze în ea o furtună concentrată de paşi care să-i uimească la ora aceea din seară, pe peronul murdar din faţa panourilor ce fac reclamă la credite şi televiziuni şi magazine de haine.

Când dansează în staţia murdară şi vag zgomotoasă, printre ceilalţi călători ce-o privesc pe furiş, voyeuri discreţi ai vieţii, pare să spună: există antidot.

Există antidot.

Vrem o viaţă frumoasă fără nici o durere, foarte mulţi bani, doar mâncăruri sofisticate, haine neapărat de firmă, prieteni categoric fideli şi mai ales deştepţi, o maşină la ultima modă, ultimul mobil, colegi extraordinari, să găsim marea dragoste şi apoi să trăim împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi, în condiţiile în care lumea va recunoaşte negreşit cât de dăruiţi de la natură sîntem şi ne vom bucura de cea mai desăvârşită sănătate în timp ce avem acest succes uriaş.

Credem că toate părerile noastre, toate convingerile şi tot ceea ce ştim e absolut corect şi adevărat, iar asta doar pentru că aşa ne spune cel mai apropiat prieten, ştiinţa, ne spun ziarele, site-urile de internet, cărţile, vrem să nu dăm drumul, să ţinem strâns, să avem, să fim, să deţinem neapărat controlul.

Există antidot, spune femeia dansând pe peron.

Ea zice: ridică, saltă, coboară, dreapta, stânga, doi paşi înainte, doi paşi înapoi, sub fiecare picior al ei înfloreşte o floare de lotus, iar ea îşi aşează delicat piciorul pe ea.

Respiraţie, expiraţie, simţ, auz, viitor, prezent, trecut.

Da, vieţii, da, da, da: mulţumesc.

Ceilalţi călători o privesc, privind nu spre ea, ci privind înăuntru, spre toate lucrurile de care sînt convinşi că-s aşa, încrâncenaţi să demonstreze că au dreptate, că încă mai sînt ei cei care deţin controlul, ascultând cu regret muzica ritmului vieţii, privind cu ochii aceia blazaţi de voyeuri cum un metrou soseşte, cum oameni se urcă, oameni coboară, iar femeia care dansa s-a oprit. Pungile s-au oprit din tresăltat, pungile de plastic umplute cu lucruri necunoscute, umerii ei nu mai tresaltă, sala de dans s-a închis.

Femeia îşi răsuceşte capul şi priveşte peste umăr: da, mulţumesc.