Nocturnă

Noaptea oraşul e mai murdar, privirile mai îndrăzneţe, chipurile bărbaţilor mai misterioase. Vede asta şi tace, înregistrează adevăruri neadevărate. Se învârte odată cu lumea care stă pe loc. Ea de fapt doar se îndreaptă dinspre punctul x înspre punctul y, două obiective la fel de lipsite de vreo importanţă, cu denumiri inventate, convenţii între oameni ca să nu se piardă în lipsa de repere, ea fiind o simplă oarecare femeie într-un tramvai, înconjurată de lume, de noaptea abrazivă ce intră în plămâni cu forţa unui gaz toxic. Doar nişte oase, nişte cărnuri, nişte artere şi ceva sânge.

Afară arată ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii, iar sfârşitul lumii se strecoară în ea. Înăuntrul ei vin ploaia şi furtuna şi vârtejul de frunze. Se face cenuşie, se lasă în voia vântului şi totul vuieşte. Pârâie totul în ea. Toamna nu mai poate fi ţinută la distanţă, căci lumea exterioară a trecut în toamnă, a îmbătrânit subit şi a fost jefuită de toată frumuseţea. Nu doreşte să vină în ea această toamnă, căci în mod sigur nu este o bună gazdă azi.

Azi e flămândă, e un spirit flămând în noaptea adâncă, îşi îndreaptă orbitele goale în jur şi aşteaptă să apuce. Îşi pune întrebări, terorizată de atotputernicia propriilor gânduri, ce vrea să însemne această epocă glaciară în ea. Dacă n-o să mai vadă niciodată pământul de sub gheaţa cea groasă, dacă nu o să mai vadă iarba, ori florile înflorind?

Un spirit flămând călătorind în noapte, între două puncte: ics şi igrec, într-o hartă răsturnată a unei lumi necunoscute, desenată de un copil neştiutor, flămândă cu rapacitatea unei fiare, pândind din umbră cu încordarea unei feline, înregistrând fiecare mică şi subtilă mişcare, fiecare mic zgomot, cu o foame nestăvilită în pântec, cu o sete care nu poate fi stinsă cu apă. Cu vin. Ori cu sânge.

Din punctul ics a plecat ea, în punctul igrec o aşteaptă el. O aşteaptă să coboare din tramvaiul 17, dintre toţi acei oameni, cu stropi de noapte agăţaţi de şalul ei maro cu paiete maro, de haina ei gri şi pantofii cu toc. O aşteaptă să străbată oraşul ce pare din ce în ce mai murdar în noaptea jilavă, însoţită de priviri îndrăzneţe ce i se încâlcesc în păr şi în gene, nişte oase, nişte artere acolo, ceva sânge. Un nod de complicaţii existenţiale.

O aşteaptă ca s-o lase timid să se urce peste el şi să danseze micul ei dans ritual. Să stea timid şi liniştit şi tăcut întins pe spate, în timp ce ea îşi mişcă şoldurile din când în când, încet, deasupra. Să se ofere, fără un sunet, spre folosinţă acestei femei care are atâta nevoie, care tronează în semiîntuneric peste şalele lui şi se apleacă să-l miroasă în creştet, mişcându-se aparent calmă, relaxată, fără cea mai mică grabă, dar cu o foame pură şi nealterată în corp, cu acel mic animal feroce care-i pulsează între coapse, iar el tăcut, liniştit, pasiv şi cuminte, doar cu ofranda politicoasă şi sinceră a unei erecţii.

E conştient că trebuie s-o-mpartă cu un milion de alte lucruri, cu un milion de-alţi oameni, cu alţi călători flămânzi ca şi ea, cu scaunul din tramvai, cu patiseria unde mănâncă dimineaţa croissante, cu un milion de alte lucruri secrete despre care ea refuză să vorbească şi alte cotloane ascunse de lume care i-o răpesc regulat, dar ştie că preţ de o oră cât se află acolo e a lui şi doar a lui. E doar a lui şi numai a lui. Pentru el.

O aşteaptă fără întrebări chinuitoare, fără să-şi facă probleme, fără îndoieli ori nesiguranţe, căci de-a lungul timpului un singur lucru a-nvăţat: pe o femeie îndrăgostită nimic n-o poate ţine departe.