Gabriela Adameşteanu, Provizorat, roman,
Editura Polirom, Iaşi, 448 p.
În modul de construcţie a romanului de faţă regăsim formula epică predilectă a Gabrielei Adameşteanu, bine surprinsă de Adriana Bittel: autoarea "ştie să creeze personajelor memorabile contexte propagate de la gesturi şi obiecte la realităţi sociale şi evenimente istorice". E vorba, aici, nu numai de tehnici compoziţionale, ci şi de textura prozei, de acel realism infinitezimal care colorează şi nuanţează la infinit "eroii" şi momentele vieţii lor.
Romancierii postbalzacieni dau impresia că deţin întreaga cunoaştere a lumii lor ficţionale, că-i stăpînesc istoria şi logica de evoluţie, morfologia socială şi paleta diversităţii tipologice. Privirea lor vine din afară şi se fixează asupra unui personaj pe care continuă, apoi, să-l însoţească de-a lungul cărţii. Eroul acesteia nu e consiliat şi ajutat să se descurce de către Autor; însă este favorizat şi chiar privilegiat narativ. Romanul, deşi numit obiectiv, se va centra pe un personaj impus în rol de protagonist.
Gabriela Adameşteanu sparge această schemă de distribuţie selectivă şi îşi "democratizează" lumea personajelor. Cine e protagonistul şi care sînt pionii din Provizorat? Este Eleonora Oprea, apetisanta femme accomplie poreclită Răsturnica, doar o directoare "interimară" în roman? Dar Titus Marga, mai tînărul ei subordonat direct (cît se poate de direct...), e el doar un "adjunct"? Indiferent de poziţia lor şi de locul ocupat în ierarhiile socialiste din Provizorat, personajele acestui roman, ca şi cele din Dimineaţă pierdută, sînt deopotrivă consistente şi conturate, autonome nu prin voinţa proprie, dar ca reprezentare artistică.
Unele sînt nişte apariţii formidabile, în efect de contrast. Caius Branea în epoca interbelică, în tinereţea lipsită de griji a generaţiei părinţilor: "Din cînd în cînd privirea ochilor lui Nelly, cu albastrul şters de vinişoare roşii, înţepenea, rătăcită. Atunci întrezărea silueta în alb a lui Caius Branea, tînărul englezit, cu părul blond şi des, rebel sub briantină, rîzînd, cu ochii micşoraţi în soare, în timp ce servea, din colţul careului, într-un dublu mixt." (p. 114). Şi acelaşi Caius ani mai tîrziu, ieşit din puşcăriile regimului democrat-popular: "Nelly nu îi mai spusese lui Virgil că nu ea l-a recunoscut pe Caius, ci el venise la ea. Scheletic, cu ochii măriţi pe faţa pămîntie, vorbea fonfăit, stropind cu salivă printre dinţii lipsă. Era alb tot, iar chelia nu îi era în creştet, ci în jurul urechilor, unde nu îi mai crescuse părul care îi fusese smuls, la anchete, fir cu fir." (p. 115). Sau iată-l pe Vitea Gallocik, şeful de la Cadre neclintit de nimeni timp de douăzeci de ani. Cu "botişorul" lui de rozător "cu mustaţă căruntă", cu "ochii spălăciţi sub sticla dublă a ochelarilor", cu mîna mică "făcută gheară", "cu noduri de artroză la fiecare deget", cu româneasca sa stricată ("- Zice mai departe, cu tata, cu mama! i-a ordonat"), el e un păianjen rezistent, la modul sovietic, oricăror intemperii locale. Încheierea întîlnirii de lucru dintre Gallocik şi Eleonora Oprea e sugestivă pentru schimbarea raportului de forţe, după linia iarăşi mişcată a politicii oficiale. Dar noul context socio-istoric nu este introdus în roman retoric şi artificial, ori ca de la sine înţeles. Schimbarea climatului ideologic, mica liberalizare, aşa-numita epocă a "tehnocraţilor" sînt figurate şi plasticizate prin asemenea bijuterii prozastice: "Aşa cum stă neclintit, din profil, cu lipomul care-i creşte pe frunte, pare un mic rinocer cu cornul rotunjit, dar are ea ac de cojocul lui, am intrat într-o perioadă nouă şi trebuie să lucrăm altfel, în două zile să am pe masă foile de angajare completate, semnate, ştampilate, la revedere, tovarăşul Gallocik! Da, este o epocă nouă, vechiul cadrist şi-a luat şapca de piele şi-a plecat, şchiopătînd, posomorît, uite-i că se întorc legionarii care urau bătrînii, nu trebuia să plece Armata sovietică din ţara asta fascistă, nu doar el s-a gîndit aşa în '58." (p. 196).
Gabriela Adameşteanu schimbă omniscienţa oarecum suficientă a tradiţionalului roman-cronică, acela în care Autorul, dintr-o perspectivă supraînălţată, ţinea în mînă toate firele de acţiune şi destinele personajelor. Proza se face, în Provizorat, din interiorul lăuntric spre exterioritatea mediilor şi a relaţiilor ce le structurează (relaţia amoroasă, relaţiile de familie, profesionale, instituţionale, informative). Se avansează foarte lent în decartarea, aşezarea şi sedimentarea romanului: în cercuri concentrice urmărite atent în timp ce sînt dezvoltate în jurul unui centru; şi prin veritabile desfolieri de ţesut intim, individual şi social. Interesant este şi că, respingînd omniscienţa de perspectivă, autoarea o utilizează prin fragmentare şi reconfigurare. Există o instanţă care cunoaşte secvenţele importante din traseul fiecărui personaj; şi o alta aşa zicînd adaptată limitelor personale în a ne prevedea viitorul imediat şi îndepărtat. Această a doua instanţă îşi asumă funcţia narativă şi derularea epică atunci cînd dialogul, introspecţiile ori caracterizările încrucişate (căci toată lumea bîrfeşte pe toată lumea) au umplut deja pagina. În complexitatea unor existenţe şi în tabloul care le reuneşte rămîn însă necunoscute, pete albe, episoade şi figuri lipsă. Din puzzle lipsesc nişte piese, nu ştim cît de importante. Exact după momentele de tensionare, pe care romanciera ştie să le producă şi să le utilizeze creativ, intervine prima instanţă de care vorbeam, activată oportun, oferind suplimentări şi adăugiri de informaţie, actualizări şi pre-vizualizări. Linearitatea cronologică fiind substituită prin acest joc complicat şi subtil al Istoriei date înainte şi înapoi, ţinută pe loc şi studiată minuţios, explorată prin intermediul unuia sau altuia dintre personaje, vedem uneori capătul înainte de a trece prin toate actele. Pre-vizualizarea ar trebui să diminueze efectul dramatic, dar, în Provizorat, îl sporeşte: "- Luasem mai multe sticle, ce Dumnezeu... Atît. Asta-i tot ce poţi auzi de la el cînd e în culmea furiei. Din gura lui Virgil Olaru n-a ieşit niciodată vreo înjurătură. Aşa îl creşte şi pe fiul lui adoptiv, Sorin. Durerile de stomac i se vor transforma în gastrită, gastrita în ulcer deschis, ulcerul în cancer. Dar nici în urletele de la sfîrşit infirmierele şi devotata Nelly nu au auzit vreo înjurătură. M-am săturat, i-a şoptit într-un tîrziu lui Nelly. Pe faţa micşorată, stafidită, un scalp pus la uscat, sclipeau sinistru dinţii întregi, de care toată viaţa fusese mîndru." (p. 99).
Aparte de forţa cunoscută şi recunoscută a prozatoarei, calităţile romanului sînt servite şi de curajul ei în a experimenta şi inova. Unghiul observaţiei şi al descripţiei variază, iar instanţele care-l reglează sînt la rîndul lor folosite alternativ de către un scriitor pentru care nu există teme mari şi teme mici - ori un Adevăr pe care literatura ar fi chemată să-l ilustreze. Adevărul cu majusculă e forat şi fărîmiţat în adevărurile care se întrepătrund şi se confruntă. Şi chiar substanţa unui personaj o obţinem nu dintr-un precipitat, ci dintr-o multitudine de nuanţe şi "certitudini" punctiforme. De asemenea, Acţiunea, pe care cititorii naivi o caută şi o preţuiesc la superlativ într-un roman, este deposedată de ritmul sincopat-antrenant şi de pierderile de greutate interioară pe care o intrigă senzaţionalistă le presupune. (Acesta e probabil motivul pentru care un critic glossy ca Marius Chivu a văzut în Provizorat un roman "destul de plat", "destul de plicticos", fără "un singur episod memorabil". Cu riscul de a-l dezamăgi pe colegul meu plictisit: aproape totul este reliefat, tensionat, pregnant şi captivant în Provizorat, de la scenele teribile ale rebeliunii legionare şi pînă la gesturile mărunte şi zgomotele mici ale infrarealităţii cotidiene.)
Un critic de fineţea lui Ov.S. Crohmălniceanu observa că în proza lui Marin Preda caii fornăie ca în marea literatură. Făcînd o translaţie în decor urban (în sensul, de altfel, al aspiraţiei sociale în România interbelică şi comunistă), să remarcăm cum şi un banal zăngănit de curea de la nişte pantaloni bărbăteşti poate semnala un început de roman excepţional. La fel, "mirosul greţos de tencuială udă al unei garsoniere prost finisate"; la fel, "căldura umedă, cu miros de sex, de sub plapumă"; la fel, replica bărbatului îndrăgostit, "ce greu este să te aştepte omul pe tine"; la fel, tresăririle sale "la fiecare zgomot de lift" şi "scrumiera plină de mucuri"; la fel, strîmbătura de mică supărare a femeii: "colţurile gurii i-au coborît, nemulţumite"...
Dacă la Camil Petrescu colocviul erotico-filozofic pare o improvizaţie epică, o lipitură inaderentă la carnea şi la structura romanului Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Provizorat va trage toate firele spre - şi dinspre - povestea de dragoste adulterină. Durata poveştii amoroase şi a romanului se suprapun, într-un provizorat ce încă durează (dar nu la nesfîrşit). Cei doi sînt dominaţi de ambiţii, dar şi de complexe care îi însoţesc din copilărie şi adolescenţă. Amprenta epocilor trecute şi a celei din jur nu se şterge din sufletul şi carnea lor, care tremură foarte uşor. De frică. Citind pagină cu pagină şi fragment după fragment romanul pe care ei îl deschid şi-l închid, vom înţelege de ce. Familiile Branea, Silişteanu, Olaru, Iovănescu se ramifică înapoi în timp, pînă la epoca lor fastă, a unei situaţii, a unor vieţi înfloritoare; pentru a fi apoi urmărite cu cruzime realistă, linie cu linie, pînă la căderea şi declasarea în regimul popular, urmate de agonia şi moartea fostului nume.
E ceva ce, venind mereu din trecut, în actualizări şi reactualizări inevitabile, nu poate fi oprit sau ignorat, blocat sau ocultat. Ereditatea care apăsa, prin diferite tare, biologia şi conştiinţa personajului de roman zolist lasă aici locul unui complex psiho-istoric şi social ce n-a mai fost explorat cu atîta acuitate şi forţă prozastică în romanul autohton. Totul se regăseşte, pe scurt şi în formulări brutal-oficiale, în dosarul de cadre: în petele de la Dosar care apar şi se întind ca o eczemă. Pe viaţa personajelor, pe biografiile pe care ele încearcă prin toate căile să şi le schimbe; pe prezentul lor provizoriu, de cuplu adulterin. Pe dragostea lor ce rezistă pînă la un punct. Pe experienţa promiscuă a unei iubiri de garsonieră, care, totuşi, va fi fost. Un ultim citat, mai luminos: "are să îşi reamintească mereu la fel orele de iubire, înecate în curgerea lor prin oraşul vioi, fierbinte, plin de zgomotul tramvaielor de tip vechi, de scrîşnet de frîne, de voci. Va veni un timp cînd va uita ce făcuseră, ce îşi spuseseră şi îşi va aminti doar cîte o stradă care se desfăcea, rotindu-se, rămînînd în urmă. Şi cum urca pe ziduri umbra după-amiezii." (p. 61).
De neratat lectura acestui Provizorat, al doilea mare roman al Gabrielei Adameşteanu.