frunze

ieşi din clădirea unde lucra,
încetini paşii în faţa unui arţar galben,
vru să treacă strada în parc să se odihnească pe bancă sub arţar dar o maşină se opri lângă el claxonând, el ezită o clipă înainte să urce

ajuns acasă
făcu toate acele treburi mărunte de care nici nu-şi mai dădea seama gândindu-se cu bucurie la arţar, imaginea lui
îi lumina casa rece, întunecată
ştergea farfuriile, dădea din cap zâmbind pentru sine recunoştea în crengi braţele ei rotunde, puţin curbate
ieşind din mânecile scurte
din tricoul galben,
de cum intra în casă, se atârna de gâtul lui,
apoi tricoul aruncat pe cimentul din hol
ceva din galbenul acela îi rămânea în ochi, pe piele

a doua zi dimineaţă îşi luă aparatul de fotografiat, plecă mai devreme
intră în parc, căută arţarul dar nu-l găsi,
nu se mai detaşa
de ceilalţi copaci, nu-şi mai arunca
impunătoare tuburi
iluminate de frunze,
lumina nu mai era reglată cu umbrele acelea metalice, dure
încât să-l facă să ardă,
arţarul
era acum prea gol, doar ieri avusese atâtea frunze încât să îi apară astfel,
oricât se învârti prin parc nu mai văzu nimic, doar pe jos stratul gros de frunze
arţarul nu era
decât un copac gol între alţi copaci goi,
traversă strada şi intră în clădire