Meditaţie (3)

Trăim dintr-un gând într-altul. Viaţa noastră este compusă dintr-un şir neîntrerupt de gânduri interminabile. Din momentul în care ne trezim, propriul film începe, ficţiunea noastră cea de toate zilele. Ne încălţăm papucii să mergem spre baie, pentru că podeaua e rece. Privim pe geam: afară e urât. Ne amintim de slujba spre care ne îndreptăm: o slujbă meschină, bazată pe repetiţie. Ne amintim de şeful de la birou: un dobitoc. Îmbrăcăm haine frumoase, ne studiem în oglindă, sperând ca în sfârşit prin aceste haine să fim ultimativ frumoşi, în sfârşit în forma noastră supremă de atractivitate.

Nu ne dăm seama că afară este urât pentru că într-o zi similară ni s-a întâmplat un anumit lucru neplăcut cu care punem în legătură o astfel de vreme. Că slujba este meschină pentru că starea noastră interioară este meschină, că nu există frumuseţe supremă, fiecăruia îi place altceva.

Judecată după judecată trecem prin viaţă într-o ficţiune pe care nu o înregistrăm ca vis. Ne visăm viaţa, ne visăm pe noi. Credem că toate judecăţile noastre există de la sine şi sunt absolute. Că ele au o valoare intrinsecă şi că sunt solid ancorate în realitate, deşi ştim foarte bine că am gândit cu totul altceva în trecut. Încercăm să transformăm în ceva solid lucruri care se schimbă de la moment la moment. Noi ne schimbăm din moment în moment. Lumea din jurul nostru se schimbă din moment în moment. În loc să ne împrietenim cu realitatea instabilă, ne agăţăm de ea să-i dăm soliditate, ne consumăm energia s-o zidim fixă, zidindu-ne şi pe noi înăuntru, într-o ficţiune care ne striveşte.

Ne trezim dimineaţa şi trăim dintr-un gând într-altul, zidiţi în eul nostru greu construit de-a lungul anilor, EU pe care-l credem definitiv şi îndreptăţit şi argumentat de realitate. Doar că realitatea se formează aşa: privim un trandafir cu ajutorul unui simţ, imaginea trandafirului formează un cuvânt prin care numim ceea ce vedem, cuvântul trandafir trezeşte amintiri culturale, amintiri personale ale unor experienţe individuale. Dacă iubitul ne-a făcut cadou un trandafir la întâlnire iar noi mai suntem cu acea persoană, trandafirul va trezi în noi amintiri plăcute, dacă nu mai suntem cu acea persoană imaginea trandafirului va trezi durere. Lucrurile nu există în afara percepţiei noastre. Adică există, dar nu aşa cum le percepem noi. Cu totul altfel.

Noi nu existăm aşa cum credem noi că existăm, ci cu totul altfel. Nu în construcţia aceasta artificială pe care am format-o, acumulat-o de-a lungul timpului şi de care ne agăţăm disperaţi. Noi nu existăm aşa cum am vrea să existăm, nu există Simona în forma fixă, indubitabilă, în care este percepută de ceilalţi. Cei care au avut experienţe plăcute cu mine, vor crede că Simona e asta, cei care au avut experienţe neplăcute, vor susţine că Simona e ailaltă. Sunt altcineva pentru fiecare, şi altcineva pentru mine în fiecare zi, în funcţie de situaţie, de starea în care eram când m-am trezit, de percepţiile din acea zi, de oamenii din jurul meu, de experienţele dintr-o anumită zi sau în funcţie de trecutul meu. Fiecare lucru nu există decât în funcţie de altceva. În dependenţă totală.

SimonaCratel există în dependenţă de LiterNet. Fără LiterNet nu există SimonaCratel. Acest text există datorită faptului că eu am cunoscut-o întâmplător pe Sabine, iar ea întâmplător cu ani în urmă a trecut printr-o experienţă de viaţă care a condus-o spre soluţii de viaţă şi a aflat de la altcineva de budism. Acest text este o creaţie dependentă, condiţionată de foarte mulţi factori. Acest text nu există decât dacă cineva îl citeşte, asta îi provoacă o reacţie. El nu există decât în funcţie de alţii. Iar cum percepem lucrurile acestea depinde doar de noi. Realitatea din jurul nostru există doar în dependenţă de factori externi. Nu există nimic în sine.

În sine există doar existenţa goală, dezbrăcată, brută, existăm în formă curată, simplă, restul sunt doar infatuări, invenţii, ficţiune.

Luăm lucrurile drept absolute. Relaţiile cu ceilalţi, relaţiile personale, slujba pe care o avem, pe noi înşine, apoi suntem dezamăgiţi când constatăm că totul se spulberă într-o secundă: prieteniile se rup, marea dragoste s-a frânt, sau ne simţim dezamăgiţi de noi înşine, de eşecurile noastre. Eşecurile apar când cerem prea mult de la noi, de la ceilalţi, avem aşteptări nerealiste şi nu înţelegem că totul este gol de conţinut. Că proiectăm, ne facem filmul personal. Trăim în Matrix.

Trăim în dualitate, frumos-urât, rău-bun, succes-insucces, curat-murdar, pervers-pur, drept-nedrept, în loc să privim acel trandafir cu mai multă atenţie, să-l privim până îi pătrundem în pori, până îi descoperim o nouă dimensiune, o nouă existenţă. O nouă dimensiune.

Totul e relaţionat, există în relaţie faţă de altceva. Frumosul în funcţie de urât, frumos nu ar exista fără urât, iar ceea ce este frumos este dictat de un anumit punct de foarte mulţi factori. Conceptul de frumos s-a schimbat de-a lungul timpului, uneori se schimbă de la an la an, ceea ce dovedeşte că nu există frumuseţe obiectivă, ci doar ne agăţăm de o realitate schimbătoare încercând s-o facem definitivă, căutând în permanenţă adevărul într-o lume exterioară obiectivă.

Precum nu există un EU obiectiv. Există doar un pseudo-eu. Un cult al eului gata să se sfărâme în orice clipă, căci este format doar din gânduri continue, din judecăţi de valoare care stârnesc reacţii în lanţ interminabile, tot acest gândit continuu care nu se mai termină şi care emite judecăţi de care ne agăţăm crezându-le definitive, făcându-ne din ce în ce mai dependenţi de propriul EGO, din ce în ce mai lipsiţi de obiectivitate.

În zadar căutăm ceva solid sub picioare. În zadar căutăm lucruri stabile.

Dar dacă am privi în jur la suferinţa altora, suferinţa proprie şi-ar pierde orice însemnătate şi am face mult mai mult pentru noi dacă am dori în primul rând ca toţi ceilalţi să fie fericiţi, dacă ne-am pune în slujba altora, dacă ne-am reduce la existenţa goală, dacă am înţelege că suntem una cu tot ce e în jur, că nu există: EU, aici înăuntru contra lumii de afară, dacă ne-am recunoaşte toate gândurile drept iluzii, impresii de moment, impresii născute din dependenţă în relaţie cu alte lucruri, înşelăciuni ale propriei minţi, dacă ne-am recunoaşte propriul eu ca vis, reflecţie în apă, umbră, ecou.

Dacă nu ne-am judeca pe noi înşine atât de aspru, căci atunci i-am putea judeca şi pe ceilalţi mai blând, dacă n-am cere atât de mult de la noi şi am spune: e îndeajuns de bine, gata, dă drumul. Să refuzăm să trăim dintr-un gând relativ în altul, căci realitatea nu este alcătuită din gândurile noastre. Să-mi deschidem pumnul şi să dăm drumul. Nu e nimic de căutat, nu e nimic de găsit. Totul se întâmplă de la sine.

Dacă se întâmplă, e bine. Dacă nu se întâmplă, iarăşi e bine.

Nu există nici un lucru asupra căruia ar trebui să ne facem griji, nu există nici un lucru faţă de care e nevoie să ne fie frică. Există mulţi alţi oameni care suferă în acest moment la fel ca noi, iar suferinţa aceasta comună ne aduce mai aproape unul de celălalt.

Să deschidem pumnul.


(Mulţumesc Institutului Aryatara din München care mi-a pus materiale la dispoziţie, toate sursele pentru aceste texte reprezentând gândirea budistă, şi mulţumesc tuturor celorlalte texte budiste citite de mine deocamdată scrise de Dalai Lama, Lama Thubten Yeshe, Pema Chödrön, Sylviei Wetzel, Lama Yeshe Losal. Iar lectura nu se va opri aici. De abia a început. Precum abia am început şi eu să scriu pe tema aceasta.)