Bărbatul care urăşte Crăciunul

Bărbatul care urăşte Crăciunul mi-a întins mâna cu palma în sus.
 
Eram în mijlocul unui ocean de oameni care mişunau de colo-colo fără să ne ceară acordul, sufocându-ne în frământarea lor.
 
Nu ştiu ce a vrut să spună cu asta, aşa că gura mea a format politicos doar un nu vehement.
 
Poate a vrut să mi se ofere, poate a vrut să mă urc la el în palmă, să mă ducă acasă şi să mă închidă în tâmplă ori la el în coapsă. Dar palma lui întinsă spre mine a rămas o întrebare deschisă, trezind un nu decadent suspicios, care s-a rostogolit pân-a devenit avalanşă.
 
Stimate domn.
Stimate doamnă.
 
Dacă aş primi această palmă, s-ar presupune să încep să urăsc şi eu Crăciunul, ori eu nu urăsc Crăciunul, deşi nici nu-l iubesc.
 
Nu a răspuns. Era secretul lui.
 
Din masa lui musculară, scântei mici de dorinţă gravitau către mine atingând corpusculii similari la mine în corp, creând un vârtej în mijlocul pântecului meu, făcând fluturii despre care se vorbeşte atâta că ar trăi în femei, să înceapă să bată din aripi în mine.
 
Rămăsese cu mâna întinsă, aşteptând să urc treptele care duceau spre hăul care se căsca la el în palmă şi unde fatalmente aveam să mă afund. Fie c-aveam să doresc sau nu.
 
Nunununununununu.
Vă reneg.
 
Dar el stătea în continuare acolo, cu abisul lui în care mă invita să cad. Am privit în jos, la ce avea căscat în palmă, şi ca orice abis, nici urmă de fund.
 
În şliţurile lui verzi ca nişte lamele tăioase, în pupilele cărora gravitau răspunsuri la întrebări de către nimeni puse, se zărea lumea, cu tot ce era mai bun şi tot ce era mai rău în ea laolaltă. De un verde intens.