Virgil Nemoianu: Delectarea şi dragostea sunt mai fertile decît ura şi adversitatea

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Virgil Nemoianu, am primit de curînd, din partea Editurii John Benjamins, un tom impresionant: Romantic Poetry, un volum colectiv scos sub egida Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată şi coordonat de Angela Esterhammer (University of Western Ontario). Apar aici 27 de eseuri, studiind influenţele reciproce, interrelaţiile mişcărilor romantice din întreaga Europă şi din America. La capitolul Poezie romantică şi proiecte naţionale, există două contribuţii ale unor specialişti, aşa-zicînd, “de-ai noştri”: Virgil Nemoianu (Catholic University of America) şi Monica Spiridon (University of Bucharest). Recunosc că m-a bucurat să-l văd pe Eminescu discutat şi analizat în acest context larg-comparativ şi să-l descopăr, la Index, între R.W. Emerson şi cehul Karel Jaromír Erben. Dar această activitate a Dvs., cu rezultate palpabile, pe teren american să fie motivul pentru care aţi cam “absentat”, în ultima vreme, din paginile publicaţiilor româneşti? Nu vă mai place atît de mult “iarba verde de acasă”, redescoperită după Revoluţie?

Virgil Nemoianu: Într-adevăr, activităţile mele americane s-au înteţit parcă în ultimele 18 luni. Uite, fără a oferi o listă cît de cît completă pot să-ţi enumăr următoarele. Închei o perioadă lungă de conducere în cadrul Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, unde am fost vreme de 6 ani unul din cei doi secretari-generali, apoi trei ani vice-preşedinte, fără a mai socoti obligaţii în diverse comisii şi altele de acest fel. (Invitaţiile în locuri “exotice” nu contenesc; nici nu le pot măcar da curs din lipsă de energie.) Simultan sînt membru în consiliul executiv al Asociaţiei Criticilor şi Cercetătorilor Literari (adversă, în domeniul nostru, “corectitudinii politice”) şi am fost organizatorul convenţiei acestei Asociaţii (plină de nume celebre) la Washington în octombrie.

Am căutat să fiu prezent în zonele social/politice americane. M-am numărat de pildă printre cei 67 de profesori şi persoane publice (nu lipseau dintre aceştia Fukuyama, Samuel Huntington, Michael Walzer, fostul senator Moynihan, profesorii Harvey Mansfield, Amitai Etzioni, James Q. Wilson şi mai ştiu eu cîte alte nume de mare rezonanţă) care au lansat un manifest, Pentru ce luptăm noi, extrem de documentat şi, aş spune, filozofic, justificînd politica actuală a Americii. În interiorul Americii ecoul manifestului nu a fost prea mare, în schimb s-a bucurat de o primire răsunătoare în Orientul Mijlociu, în unele ţări europene (Germania, de pildă), am primit răspunsuri ostile de la pacifiştii germani, de la un număr de intelectuali saudiţi, am răspuns acestora şi aşa mai departe. Merita să facem acest efort. Fac parte din conducerea Institutului “Faith and Reason” (Credinţă şi Raţiune) şi particip la manifestările acestuia.

Nici nu mai pomenesc activităţile strict profesionale: comunicări ştiinţifice, articole, evaluări, scrisori de recomandare, doctorate, cursuri, care de multe ori curg asupra mea copleşitor încît mai că mă fac să cred că am ajuns un fel de organ ministerial (fără avantajele respective, fireşte). Să mai vorbesc de lectură? Printre multe altele m-am angajat la începutul anului trecut în proiectul lecturii sistematice a principalelor romane clasice chineze, în traducere. E o mare plăcere, dar implică şi efort, şi timp. (Lungimea acestor romane e pe măsura dimensiunilor ţării care le-a produs, ce mai, Război şi pace parcă ar fi o broşură în comparaţie cu ele!)

Ei bine, în aceste condiţii îmi era omeneşte imposibil să nu reduc activităţile dirijate spre România. Nu a fost însă acesta unicul motiv. Vreme de vreo 10 ani şi mai bine am scris zeci de articole, am publicat mai multe cărţi, am căutat să influenţez în direcţia pe care o socoteam cea mai bună unele treburi obşteşti din ţara în care m-am născut. Rezultatele au fost modeste, ca să nu zic neînsemnate. De aceea am decis că este timpul să cam închei treptat acest capitol destul de nerodnic din viaţa şi activitatea mea. Mă gîndesc cu niţel regret că aş fi putut face alte lucruri, mai vrednice, în aceşti ultimi zece ani: la urma urmelor, viaţa omului are şi ea limitele ei. M-am hotărît să mai dau din cînd în cînd un interviu (cum ar fi acesta de faţă) sau să răspund la solicitări privind amintirea unor oameni de mare suprafaţă de a căror protecţie şi amiciţie m-am bucurat, Doinaş, Steinhardt, sau alţii de acelaşi calibru, aceasta fiind cumva o datorie morală.

Într-un cuvînt, nu e vorba de pofte şi de preferinţe, ci mai ales de o lucidă cîntărire a propriilor putinţe, şi de măsurarea judicioasă a priorităţilor.

D.C.E.: De curînd, România a trecut printr-un eveniment, literalmente, istoric: a fost invitată să adere la NATO, la aproape 13 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Am fost vizitaţi de preşedintele George W. Bush şi de atît de simpatica şi distinsa first lady a Americii. Cu toată parada şi cu toată demagogia politicienilor (buni speculanţi ai rarelor noastre reuşite), momentul mi s-a părut foarte important. Cum l-aţi văzut Dvs. din Statele Unite ale Americii, cu ce sentimente, cu ce speranţe ori – eventual – îngrijorări? Credeţi că există, în general, o anumită defazare între preocupările Lumii Noi şi cele româneşti-europene, dincolo de obişnuitele diferenţe culturale? Putem spune că, acum, sferele s-au apropiat mai mult?

V.N.: Poate ştii, poate nu, că am exprimat de mai multe ori public părerea mea că după 1989 ţările cuprinse în fîşia geografică dintre Baltică şi Egee ar fi trebuit să primească statutul de neutralitate perpetuă şi dezarmare totală (inclusiv fostul R.D.G.). Mi se părea, mi se pare şi azi, soluţia cea mai benefică economic pentru aceste ţări în curs de reconstruire, precum şi modul cel mai sigur de a evita atrocităţi precum cele de la sud de Dunăre. După cum şi securitatea statelor din zonă ar fi fost astfel mai bine păzită.

Mă rog, nu s-a întîmplat aşa, lucrurile au luat altă direcţie. Să sperăm că va fi bine. Un lucru e sigur: psihologic, pentru România intrarea în NATO a fost un ajutor enorm. Dacă e să caut alte aspecte pozitive, aş mai pomeni o anume disciplină impusă clasei politice din România, disciplină pe care, vai, s-ar părea că nu şi-o poate impune singură, iar populaţia votantă de asemeni are dificultăţi în a o impune. În fine, mai e un aspect foarte important, cel puţin din punctul meu de vedere: România caută să se insereze şi în structurile europene. Ei bine, acestea din urmă nu mi se par defel sănătoase la ora actuală, nici măcar dezirabile: ele tind spre un fel de dictatură birocratică (“moale”, cum spunea Tocqueville) care ar putea implica pentru România şi anume dezavantaje, nu numai avantaje. În aceste condiţii, o anume “scurt-circuitare”, o anume orientare directă şi nemijlocită spre însuşi centrul de iniţiativă al lumii moderne (America) nu strică defel. Ea dovedeşte o anume abilitate (înţelepciune? – sau e cuvîntul prea “greu”?) din partea administraţiei româneşti actuale.

Cuvîntarea preşedintelui Bush la Bucureşti a fost excelentă. Am rămas uluit văzîndu-l pe cutare mult-respectat comentator cum strîmbă uşor din nas: pesemne că ideologismul său feroce îl dirija zor-nevoie (pe el şi pe alţii) spre astfel de “analize rezervate”. În primul rînd discursul a dovedit oricărui român care îşi foloseşte facultatea de judecată cît de puţin că America e departe de a fi acel cuib de “corectitudine politică” care ni se tot prezintă pînă la saţietate, ci că America e întîi şi întîi un loc al normalităţii, al valorilor demnităţii, curajului, libertăţii şi, da, al continuităţii şi stabilităţii.

În al doilea rînd a prezentat publicului o tipologie umană mai aproape de cea a americanului mediu: George Bush jr. e un om degajat, omenos, sigur de sine, onest, brav, prietenos, magnanim, curtenitor, voios, religios. Adică un american foarte, foarte diferit de fostul preşedinte Clinton şi de echipa sa. În fine, mie unuia mi-a părut bine că preşedintele Bush a subliniat că România poate şi trebuie să funcţioneze ca o punte de legătură cu Rusia, că trebuie să se dezbare de complexele şi resentimentele (altminteri lesne de înţeles şi de scuzat) pe care le nutreşte faţă de vecina răsăriteană. De mult militez pentru acest punct de vedere atît de rar împărtăşit. Antipatiile se cuvin a fi canalizate împotriva tiraniilor de orice fel, împotriva secularismului, împotriva leneviei şi pasivităţii, spunea subtextul cuvîntării respective, care îndemna de fapt spre încrederea de sine, spre vigilenţa libertăţii, spre specificitate în contextul legăturii cu ţările aliate, spre munca organizată şi dreptate socială.

Se vor realiza acestea? Cine poate şti? Dar măcar o înţelegere ceva mai bună a adevărurilor şi valorilor americane sper că tot se va fi realizat.

D.C.E.: Dar spectrul politic (teoria şi principiile politice, chiar şi practica politică) în America, ori în Vestul Europei, cum se aseamănă cu cele din România? Diferă semnificativ? Se pot face “traduceri” dintr-o “limbă” în alta? Există o anume sincronizare?

V.N.: Diferenţele rămîn mari. Toate, dar toate ţările occidentale se bazează pe sisteme bipartite sau multipartite. România mi se pare în continuare o ţară monopartită, asemănătoare, să zicem, cu Egiptul, unde se admite un colţişor de circa 10% pentru opoziţie, aşa, de ochii lumii. Fără reconstituirea unui partid creştin-democrat modern şi viguros (fie chiar şi numai ca partid de opoziţie, de “veghe”, cum spunea un prieten), pericolul naţionalismului populist va rămîne mereu viu, va atîrna ca o spadă a lui Damocles deasupra (nu a unui om, ci a) întregului peisaj politic. La rîndul lor democraţii ar trebui să se coalizeze cu liberalii spre a obţine credibilitate şi pondere. Abia atunci, cu aceste condiţii îndeplinite, şi chiar admiţînd că socialiştii ar rămîne la putere, am putea vorbi de sfîrşitul tranziţiei. Evident, pasul următor ar trebui să fie regularizarea unei anume rotaţii la putere, aşa cum o vedem în destule ţări vecine României. O independenţă sporită şi fortificată a judiciarului (am spus-o de mult) este indispensabilă. În acest cadru ar fi de presupus că şi economia ar depăşi statutul de “capitalism stihinic” în care se află azi şi ar intra în modurile de întreprindere de piaţă, moderate de un sistem de asigurare socială adecvată. Cîtă vreme se menţine sistemul actual, mult discutata “corupţie” nu văd cum poate dispărea.

Cît de repede s-ar putea înfăptui astfel de deziderate? Mai degrabă te-aş întreba eu, iar nu altminteri.

D.C.E.: Din cîte am auzit, americanul “standard” are nu doar un cult al muncii (protestant), ci o adevărată febră: e workoholic şi i se pare că niciodată nu munceşte şi nu cîştigă îndeajuns. A fost dificil pentru Dvs. să receptaţi acest tipar şi să vă adaptaţi la el? În lumea universitară în care trăiţi, situaţia e mai relaxa(n)tă, din acest punct de vedere?

V.N.: Să ştii că americanul de rînd nu munceşte neapărat mai mult decît un italian sau un român harnic, poate chiar mai puţin. Diferenţa e alta. Munceşte mult mai organizat, e mult mai încredinţat de valoarea muncii sale, munca este pentru el sau ea lucru mult mai central în viaţă decît pentru membrii altor societăţi. Vacanţe de 6 săptămîni ca-n Europa de Vest? Nici vorbă de una ca asta. Pensionari la 50/55 de ani ca-n România? Nici pomeneală. De fapt toată lumea tinde să lucreze cît mai mult, pînă spre sfîrşitul puterilor. Sigur, excepţie fac bolnavii şi cei foarte bogaţi, care-şi permit să se retragă din vreme. Dar uite, chiar şi aceştia din urmă. Să-l luam pe George Soros. A pornit de jos, a ajuns extrem de bogat, a constituit instituţii filantropice, o universitate şi mai ştiu eu cîte altele. E un om de o anume vîrstă. Acum scrie cărţi, îşi dă cu părerea despre mersul lumii economice, despre probleme sociale etc.

Alt caz. Thomas Monaghan, pornit şi el de jos, a construit reţeaua alimentară Domino’s Pizza, cu mii de unităţi. La un moment dat a zis: gata. A vîndut totul, obţinînd circa 1 miliard de dolari. A rezervat o parte pentru familie, dar cu marea majoritate a acestui miliard a hotărît (fiind un catolic fervent) să ctitorească o universitate “Ave Maria” care să stea în rînd cu universităţile bune ale Americii. Procesul e în curs. Chestiunea nu e dacă va reuşi sau nu, după cum chestiunea nu e dacă aceste cărţi ale lui Soros sînt foarte bune sau nu. Ce mă interesează aici este să dau două exemple de oameni care spre bătrîneţe ar fi putut prea bine să stea cu burta la soare, să ducă o viaţă de lux şi distracţie, să beneficieze de veniturile obţinute în realitate chiar prin propria lor iscusinţă şi muncă. N-au putut, nu i-a lăsat conştiinţa: într-un fel, poate muncesc mai mult acum decît în trecut.

Vezi, de aici vine şi ostilitatea mea faţă de “corectitudinea politică”. Aceasta se bazează pe specularea adversităţilor dintre clase, rase şi religii, sexe etc., căutînd în fond să instituie un sistem centralizat, controlat, al dependenţei indivizilor de autorităţi şi al clientelismului. Etica muncii e pusă sub semnul întrebării, normalitatea vieţii şi natura umană se văd periclitate, individualismul şi libertatea sînt încetişor digerate de o egalitate vorace. O variantă de comunism, în fond. Acum vreun an arătam într-un articol publicat la Bucureşti cum tocmai cei care se bat zgomotos cu pumnul în piept că sînt mari americanofili – sînt de fapt cei mai antiamericani dintre toţi. Acum ar fi cazul să adăugăm că cei care (în America sau în România) proslăvesc demagogic “multiculturalismul” rîvnesc de fapt după crîncene omogenităţi.

În contrast net, America de azi se bazează pe zigzag-ul între diverse modalităţi (căci ar fi cazul să adăugăm aici şi puzderia de variante intermediare pe care nu le mai înşir, întrucît vorbim aici în termeni de generalităţi, după regula jocului, aşa cum a impus-o întrebarea), pe multiplicităţi, schimbări, dinamisme neîncetate, unele minunate, altele neplăcute.

Cei care (de provenienţă din România sau din alte părţi) vizitînd America, intră în contact numai cu lumea cvasi-intelectuală, numai cu industria prelucrării informaţionale (zisă colocvial “the media”), cei care au de-a face doar cu anume pături (mai ales din birocraţiile federale sau locale), cu parazitarele ONG-uri, evident nu au cum să înţeleagă America în toată rotunjimea şi complexitatea ei. Cu atît mai puţin dîmboviţenii ignari care au cunoştinţe de pe hîrtie, nu de pe teren, de la faţa locului. Ca să fiu drept, se cuvine să adaug că am văzut eseuri folositoare, echilibrate şi înţelepte în presa românească, de la care ar fi fost multe de învăţat (de pildă în “22” au scris foarte bine atît Aurelian Crăiuţu, cît şi Andrei Brezianu, cunoscători în adîncime ai realităţilor, de la faţa locului; au mai fost şi altele), dar, zadarnic, tot simplismul agitat al semidocţilor şi al fudulilor dedaţi slugărniciei mecanice pare să predomine.

D.C.E.: Rămînînd pe scena culturală românească. Nu demult, în jurul ultimei cărţi a lui H.-R. Patapievici, Omul recent, s-a iscat o polemică, de o parte fiind revista “Observator cultural”, care a făcut o campanie demascatoare (“viol în grup”, a zis autorul cărţii, dar el, fiind în cauză, nu poate fi şi arbitru), iar de cealaltă: “România literară”, “22”, “Adevărul literar şi artistic”, “Vatra”, “Academia Caţavencu”... Nu ştiu dacă am citit chiar toate intervenţiile: cert este că, aşa cum ne-a explicat Mircea Cărtărescu, avem aici (reproduc din memorie) delimitarea a două grupuri: unul liberal, dar conservator, altul tot liberal, dar progresist. Dreapta “clasică” versus stîngismul corectitudinii politice de peste Ocean. Cum vedeţi Dvs. această dispută în jurul cărţii lui H.-R. Patapievici?

V.N.: S-ar părea că s-a închis acest capitol. Am scris şi eu o recenzie, de fapt două (una aici în America, într-o revistă de specialitate). Am văzut şi o parte din isteriile izbucnite împotriva lui Patapievici. Nu prea le-am dat importanţă: pizmătăreţi şi nătîngi au existat dintotdeauna şi vor exista şi mai departe, cît vedem cu ochii. Aşa că n-am fost prea tulburat. A fost o singură observaţie care m-a lăsat mască: aceea că Patapievici ar fi “diletant”. Cum se poate spune o atare prostie? Îşi dă seama oricine că Patapievici are un domeniu al lui, specific şi clar, domeniu în care e probabil pe locul întîi în România, eu unul n-am auzit de altcineva, sau n-am citit pe nimeni care să-i fie măcar comparabil. Este vorba de zona dialecticii ştiinţă-religie. Această arie de cercetare era, într-adevăr, mai extinsă în secolul 19, este ceva mai restrînsă în secolul 20, dar e departe de a fi abandonată sau trecută cu vederea. Ea continuă să fie dezbătută pe larg, de oameni de valoare, atît oameni de ştiinţă, cît şi filozofi sau teologi. În cartea Omul recent Patapievici face un pas mai departe, intrepid şi interesant. El discută cam ce implicaţii politice ar putea decurge din această dialectică. Părerile lui au substanţă, mie mi se par adevărate în bună măsură. Dar, mă rog, îmi imaginez bine că cineva poate fi în dezacord. De aici pînă la a spune că X e “diletant” e o distanţă enormă.

Acum, că m-ai întrebat de Cărtărescu, să profit de ocazie. Mă consider a fi în relaţii amicale cu el, lucru de care sînt mîndru, şi mai ales văd în el un scriitor foarte bun. Ce să spun? Cînd am citit volumul II din Orbitor am fost încîntat. Acest Bildungsroman cu îndrăzneţe alunecări spre fantasticul cel mai delicios (şi uneori sublim) este NU o carte bună a ultimilor 10 ani, ci una din cele mai bune cărţi de proză ale literaturii române în ansamblu. Nici mai mult, nici mai puţin. Sînt convins de asta.

Nu sînt însă de acord cu formula citată în întrebare, fie că îi aparţine lui Mircea Cărtărescu, fie că nu-i aparţine. Cum ziceam mai sus, “corectitudinea politică” nu este “liberală”, şi mai ales nu este “progresistă”. Ea este o vechitură, o rămăşiţă jalnică a comunismului, cu pretenţii de noutate. Reprezintă răul reacţionar în formă pură. Libertate nu are în ea nici cît e negru sub unghie. Dacă ar fi să aplicăm aceleaşi criterii metodologice la o carte cum ar fi de pildă Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, ar trebui iute (ca membri responsabili ai “societăţii civile”, nu-i aşa?) să o denunţăm, să-i cerem interzicerea, precum şi sancţionarea post-mortem a autorului, întrucît, comparativ, “cartea cu probleme” e o blîndă jucărie de copii. Poate vom vedea şi astfel de minuni sub flamura eurocraţilor.

D.C.E.: Îmi spuneaţi de curînd, într-un mesaj trimis prin e-mail, că nu aţi auzit de numele unor tineri şi foarte tineri critici pe care eu îi preţuiesc şi în care am încredere. Există autori mai tineri, intelectuali pe care îi prizaţi, care să vi se pară promisiuni autentice în actualul peisaj cultural românesc? Puteţi să daţi cîteva nume? Dacă da, care credeţi că sunt şansele lor?

V.N.: În materie de critică literară sînt mult mai confuz decît în trecut. Se scurg generaţiile, plus că văd în România o descentralizare mult mai pronunţată, deci practic nu mai pot urmări lucrurile la fel de atent. Oameni pe care-i ştiam de vîrsta mijlocie, un Nicolae Manolescu, un Mihai Zamfir, un Gheorghe Grigurcu (admirabil de lucid şi articulat), un Mircea Iorgulescu şi alţii apar acum drept “decani de vîrstă”. Au cîştigat în integritate şi înţelepciune. Din generaţia mijlocie îmi vine în minte mai ales Monica Spiridon, bine cunoscută şi pe plan internaţional. Sau Ion Simuţ de la Oradea, care a dat cîteva lucruri mai cutezătoare, dovezi de independenţă a gîndirii în orice caz. La fel Ruxandra Cesereanu de la Cluj, o minte foarte ascuţită, combinată cu acribie vrednică de laudă. Acestea (şi altele care-mi scapă) ar fi dovezi de varietate descentralizată, nu?

Numai că parcă nu există o legătură ca lumea între aceste cazuri şi “presa centrală” (categorie pe care o credeam dispărută odată cu comunismul, dar văd că încă nu este cazul). Iată, de pildă, brusc primesc o carte extrem de solidă din Craiova semnată de un tînăr universitar de acolo, Gabriel Popescu (Metamorfozele hermeneuticii) – numele mi-ar fi rămas necunoscut, dacă interlocutorul nu s-ar fi prezentat. La Bucureşti, la Cluj este cunoscut oare? Am impresia că nu. Tot din Craiova am reţinut numele lui Ion Militaru, iarăşi ignorat la Bucureşti, pare-mi-se.

Un caz masiv, grav, este cel al lui Corneliu Mircea de la Timişoara. Acesta, un filozof de suprafaţă, cu peste o jumătate de duzină de volume semnificative (anul trecut i-a apărut un fel de sinteză, Facerea. Tratat despre fiinţă, scrisă însă, am impresia, încă în 1993), discipol noician (“nicasian” cum îmi propunea de mult distinsul filolog Mihai Nasta să adjectivăm) de la distanţă, nu este nici măcar recenzat, deşi eu l-aş pune în rînd cu Marga sau Pleşu.

Mai recent s-au afirmat cîţiva tineri cum ar fi Ovidiu Hurduzeu (din California) – extrem de original şi de îndrăzneţ în scriitură, “împotriva curentului”, dovadă de originalitate, chiar dacă unii şi alţii nu sînt de acord cu el. Omul are un stil incisiv, uneori prea pasionat, dar a cîştigat mult din experienţa cu linia “libertariană” din America. Iute s-a pomenit înjurat de conformiştii de la putere.

Ceva mai cunoscut, dar tot marginalizat, e Cristian Bădiliţă. Acesta e un tînăr învăţat de primă mînă, are un doctorat de la Paris, traduce Patericul şi are un proiect de traducere a Septuagintei, a publicat considerabil atît în România, cît şi în Franţa, a organizat conferinţe internaţionale, se bucură de vizibilitate şi stimă în cercuri de specialitate, inclusiv internaţionale. Totodată însă e capabil să scrie în stil foiletonistic, accesibil, şi chiar o face destul de frecvent. E una din valorile cele mai net incontestabile ale prezentului, la 30 de ani abia trecuţi.

D.C.E.: Aţi scris, la moartea lui Ştefan Aug. Doinaş şi a soţiei sale, Irinel Liciu, rînduri impresionante prin firescul lor. În încheierea acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, aş vrea să ştiu nu numai dacă aveţi o vocaţie a prieteniei, ci şi în ce măsură spiritul critic poate suferi, în ceea ce vă priveşte, dintr-un asemenea motiv. Amiciţia sau dragostea nu înceţoşează afectiv acea “transparenţă” a criticului de care vorbea Maiorescu? Virgil Nemoianu, autorul unei monografii despre Doinaş, cum a rezolvat această problemă?

V.N.: Să luăm lucrurile cronologic. Foarte tînăr fiind, am învăţat de la Negoiţescu o disciplină extrem de riguroasă a obiectivităţii în analiza literară. Am căutat să mă supun acesteia, în atare măsură încît mă feream să devin mai apropiat de oameni (bărbaţi sau femei) care nu se găseau la un nivel profesional pe care-l socoteam eu corespunzător, chiar dacă aceştia sau acestea îmi arătau o sinceră afecţiune şi admiraţie. Pe de altă parte, căutam să mă arăt strict obiectiv chiar faţă de anumiţi “adversari” (literari sau academici) atunci cînd dibuiam la ei valori autentice. Eram convins că aceasta e comportarea modernă, civilizată, occidentală. Care nu mi-a fost surpriza sosind în America şi observînd că acolo domnea un subiectivism de-a dreptul deşănţat şi că dacă cineva nu e pe aceeaşi baricadă ideologică cu tine, nu-ţi mai pasă de nimic, loveşti dur insul cu pricina! Eu am căutat să rămîn însă acelaşi, lucru ce mi-a adus chiar diverse ponoase de-a lungul anilor.

Un exemplu mărunt. Am tot scris în variante succesive ale unei enciclopedii de literatură modernă de-a lungul deceniilor. Editura “Unger” de literatură mondială a secolului XX. Întîi în versiunea 1980 (articol despre literatura română de pînă la 1970), apoi volumul suplimentar din 1990, apoi în seria nouă “Dictionary of Literary Biography”. Eu căutam de fiecare dată să sintetizez părerile general-acceptate, nu neapărat să le impun pe ale mele. În felul acesta nici măcar nu pot spune că mă “dezic” de articolul din 1980, căci într-un fel e desprins de mine, reprezintă opinia generală, echilibrată să-i zicem, din acel moment.

Monografia dedicată lui Doinaş, Surîsul abundenţei, am căutat de asemeni să o ţin într-un ton descriptiv, cititorul atent va observa şi momente critice, chiar şi în concluzie. Elementul subiectiv? Prietenia? Eu aş vedea lucrurile puţin altfel. Mi se pare că orice apropiere critic-literară e mai utilă şi mai fertilă cînd se bazează pe delectare şi dragoste, decît atunci cînd se bazează pe ură sau adversitate. Dacă ceva sau cineva nu-mi place, poate e mai bine să nu-mi pierd vremea scriind, să las tema pe seama altora. Ştiu că această părere nu e defel populară în ziua de azi. Critica literară hegemonică în Vest (şi tot mai des şi în Est) se întemeiază pe principiile contrastului, adversităţii, ale puterii opresive, ale urii, adică le socoate pe acestea ca fiind resorturile principale ale existenţei umane, ale creativităţii culturale (atunci cînd aceasta mai e cît de cît acceptată!) şi, în consecinţă, ale examinării literare. Eu nu vreau să mă împac cu această conduită sau gîndire. Actul critic, susţinea cu ani în urmă eseista americană Susan Sontag, e mai bine să fie văzut ca un soi de erotică; hermeneutica vine ulterior. În orice caz, ura e simplă negativitate: din nimic, tot nimic se obţine. Dacă nu cumva eşti sau te socoţi Dumnezeu.

Nu acesta e însă ultimul cuvînt – ajungem şi la prietenie. Vezi, să-ţi mărturisesc ceva. În tinereţe eram convins sincer că am un “talent” al prieteniei, o “vocaţie”, cum se spune. Au trecut deceniile şi am constatat întîi că nu-mi mai fac prieteni noi cu aceeaşi uşurinţă, nici chef nu prea mai am. N-a trecut mult şi am constatat că încep să mă desprind şi de mulţi prieteni vechi, să devin mai irascibil şi plictisit, mai ursuz şi mai încăpăţînat. Uneori mă surprind că-mi place mai mult să corespondez (inclusiv prin poşta electronică) decît să văd oamenii fizic, faţă-n faţă. Chiar cu Doinaş m-am “despărţit” în relaţii destul de reci, lucru de care-mi pare acum rău şi mă socotesc vinovat.

Acum, despre prietenie şi critica literară, să-ţi spun aşa. Întîmplarea face că am citit zilele acestea un superb articol filozofic pe tema prieteniei (şi în linie aristoteliană) scris de filozoful Robert Sokolowski în “Review of Metaphysics” de la noi. Filozoful demonstrează că prietenia implică valorile etice “cardinale” deduse de urmaşii eticii aristoteliene (rămîne şi azi cea mai bună şi mai înţeleaptă etică scrisă vreodată, poate numai Etica lui Nicolai Hartmann să se apropie de ea) – cumpătarea, curajul, dreptatea, prudenţa. Toate acestea sînt implicite în benevolenţa prieteniei, îi sînt indispensabile. Dacă filozoful cu pricina are dreptate, atunci prietenia, departe de a contraveni actului critic, se potriveşte de minune cu acesta. Devine chiar indispensabilă pentru el, un fel de fond estompat, dar extrem de real. Şi bătrînul critic de la Chicago, Wayne Booth, vorbea despre “prietenia” cu o carte şi (implicit) cu un autor, chiar dacă nu-l cunoşti personal. Ştiu că te refereai în întrebare la prietenia directă, personală, fizică, dar exemplele de mai sus includ cumva şi răspunsul la această întrebare, oferind simultan un cadru mai general-filozofic. Prietenia liberă şi gratuită este o virtute care ajută actul critic, nu-l împiedică. Înţelegerea frumosului nu e deplină sau adevărată fără virtute, după cum morala nu e deplină dacă la graniţa ei nu se află frumosul.

Bethesda MD, decembrie 2002

Notă: Interviul cu Virgil Nemoianu a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 646/ 10 dec. 2002.