Daniel Cristea-Enache: Cronicar fără revistă nu se poate

Elena Vlădăreanu: De curând ai primit Premiul Academiei pentru Concert de deschidere, care a mai luat şi alte premii importante şi care, culmea, este prima ta carte. Cât de important mai este astăzi în România un premiu pentru un scriitor, cu atât mai mult dacă este un debutant?

Daniel Cristea-Enache: Cum am mai spus, Concert de deschidere a fost o carte norocoasă: a obţinut trei premii prestigioase (al "României literare", al Uniunii Scriitorilor şi, acum, al Academiei Române) şi a fost nominalizată la Premiul "Prometheus". Pe toate le dedic lui Valeriu Cristea. Eu nu fac parte dintre scriitorii care declară că nu-i interesează premiile şi, în general, soarta cărţilor pe care le publică. Atunci de ce le mai publică?... Cred că sunt niţel ipocriţi. Pe mine recunosc că m-au interesat atât receptarea critică (laude plus obiecţii, puncte de vedere care să-l amendeze sau să-l completeze pe al meu), cât şi aceste distincţii, care m-au bucurat la superlativ. Aceasta şi datorită criticilor de primă mărime ale căror semnături se regăsesc pe diplome, dat fiind că au condus juriile respective: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion. Trei dintre cei mai importanţi critici ai noştri. Investiţia lor, girul acordat mă onorează şi mă motivează suplimentar. Nu că îmi schimbă felul de a fi şi de a scrie; mai exact spus, îl omologhează - ceea ce mi se pare foarte important, mai ales pentru un debutant. În special tinerii au nevoie de voci autorizate (profesional şi moral) care să le întâmpine, să le comenteze şi să le (in)valideze operele. Degeaba primeşti după ani şi ani nişte elogii calpe, uşor transmisibile, de la criticul Cutare, dacă el nici măcar n-a avut curiozitatea să se uite pe cartea ta de debut, trimisă odată cu atâta încredere. Atunci aveai nevoie de opinia şi judecata lui; când deja eşti cunoscut şi apreciat, laudele sale sunt tardive...

Acesta este şi motivul pentru care urmăresc cu toată atenţia, în paginile "Adevărului literar şi artistic", debuturile ultimilor ani. Şi am avut bucuria de a descoperi până acum mai mulţi autori - colegi de generaţie - absolut remarcabili, cu volume de poezie (Marius Ianuş, Zvera Ion, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Gelu Vlaşin), proză (Bogdan Popescu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Constantin Popescu, Florin Lăzărescu, Adrian Buz), critică literară şi eseu (Sanda Cordoş, Ciprian Şiulea, Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, Antonio Patraş, Gabriel Coşoveanu). Ei vor marca un capitol, un moment important în istoria noastră literară. Mulţi, când se gândesc la istoria literară, vizualizează nişte sertare prăfuite şi pline de pânze de păianjen. De fapt, ea se face sub ochii noştri: acum, aici, cu noi sau pe lângă noi...

E.V.: Care sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi critica de întâmpinare?

D.C.E.: Sper să nu dau, cu cele ce voi spune, impresia de optimism deplasat. Nu cred că există probleme cu adevărat importante cu care se "confruntă" criticul de întâmpinare. Nu este băgat în seamă, nu are suficient public? Depinde numai şi numai de el să şi-l câştige, fără să alunece în extrema scălâmbăielilor cu rating. Sunt prea multe cărţi de citit şi de comentat? Iată un climat cultural cu adevărat tonifiant. Riscă să fie calomniat şi injuriat de autorii pe care i-a criticat? Mi s-a întâmplat şi mie, acestea sunt riscurile meseriei. (Unul a scris că mi-am luat numele prin fraudă, altul ? că am intrat în anul morţii...) E o atmosferă tulbure, ceţoasă, de confuzie a valorilor şi imixtiuni ideologice? Haideţi atunci să încercăm noi, care cum putem, o limpezire axiologică. N-ai spaţiu de exprimare? Dar gem tarabele de publicaţii; este imposibil să nu găseşti un colţişor al tău. Şi aşa mai
departe.

Până la urmă, singura, dar chiar singura problemă reală a criticului literar (a scriitorimii noastre, în ansamblul ei) este cea materială. Cu rare excepţii, autorii români nu-şi pot câştiga traiul din munca lor la masa de scris. E chiar revoltător să vezi cum un agramat unsuros învârte miliarde furate, în timp ce un mare creator se află la limita subzistenţei. Aceasta, da, e o problemă. Înseamnă că mă văicăresc dacă o numesc? N-aş vrea să sune aşa.

E.V.: Ai debutat cu o antologie de cronici literare. Recent, ţi-a apărut o a doua carte, un volum de dialoguri cu Ileana Mălăncioiu. Care crezi că este mediul propice manifestării unui critic literar: mass-media sau cărţile?

D.C.E.: Antologie de cronici? Mai curând, sper, volum de cronici: nu am luat cu furca texte publicate de-a lungul anilor pentru a le arunca în spaţiul cărţii de debut. Oricât nu s-ar părea (având în vedere dimensiunile Concertului), am făcut o selecţie drastică şi am încercat să construiesc o imagine a întregului. Aceasta n-o poţi obţine a posteriori, printr-un hocus-pocus critic; ea survine atunci când cronicile au fost scrise, de la bun început, ca nişte cărămizi ale unei construcţii mai ample. Cam în aceeaşi logică a discuţiei, Recursul la memorie, cartea de convorbiri cu Ileana Mălăncioiu, nu este un volum de dialoguri divergente şi autonome, ci chiar un dialog extins şi, zice-se, substanţial. Mie nu-mi plac defel dispersia şi fragmentarea postmoderne, relativismul extrem şi spargerea structurilor esenţiale; sunt, horribile dictu!, modern-totalizant. Dar mă amuză, în acelaşi timp, scrâşnetul totalitar al multor postmoderni cu patalama...

Ca să răspund însă la ultima întrebare: mediul propice al unui critic literar e traversat şi definit de mai multe axe. Biblioteca, mai întâi, cărţile fundamentale pe care le-ai citit. Un critic incult este o contradicţie în termeni. Masa de lucru, apoi, biroul la care criticul de întâmpinare trudeşte efectiv, pentru a-şi scrie săptămânal cronica. Vine la rând revista în care publici, parte componentă din mass-media, secţiunea cu profil cultural. Cronicar fără revistă nu se poate. În fine, cărţile pe care tu însuţi le scrii. Ele pot reuni cronici, conturând finalmente o listă canonică, sau pot materializa alte proiecte (studii mai întinse, monografii, sinteze, acea Istorie cu majusculă pe care o visează orice critic literar).

Pentru cărţile publicate, mulţumesc editorilor: Fundaţia Culturală Română şi Polirom. Pentru spaţiul pe care îl umplu cu articolele mele, am a mulţumi "Adevărului literar şi artistic", "Adevărului", "Caietelor critice", precum şi craiovenelor "Ramuri". O menţiune specială pentru LiterNet, un site cultural de o consistenţă pe care nu o au multe publicaţii cu pretenţii şi ifose. Dar cel mai mult îi datorez (şi deci îi mulţumesc) criticului C. Stănescu, care a investit în mine de la bun început. Acum şapte ani, i-a oferit unui tânăr cu numele meu şansa de a face cronică în paginile unei reviste culturale de prim rang. Restul, mă rog, se ştie...

(Interviu preluat din Cotidianul)