Un actor pe strada Ionescu

Inevitabil, pentru că oameni sîntem, orice spectator mai mult sau mai puţin profesionist are actori, regizori, scenografi şi chiar cronicari preferaţi. Sînt cei pe care, cum spune Miruna Runcan, "îi iubeşti pe scenă" (ori pe hîrtie). E scurtă lista mea "amoroasă", şi pe unul din primele locuri e Balázs Attila.

L-am cunoscut pe Attila cîndva prin decembrie anul trecut, la Festivalul Naţional de Teatru, înainte de reprezentaţia cu Pilafuri şi parfum de măgar a lui Purcărete (care, între aceste paranteze fie spus, lui nu i-a plăcut). Şi l-am cunoscut datorită prietenei noastre Oana Stoica, dintre ai cărei actori şi prieteni favoriţi face parte. Nu că nu l-aş fi ştiut ca actor dinainte (mai alergasem o dată după Lecţia, pe cînd umbla vorba c-o să vină la Festivalul "Piesa clasică pe scena teatrelor minorităţilor naţionale" - barbară denumire!), dar Attila e un personaj la fel de interesant în viaţa de toate zilele pe cît e pe scenă. Tot el e cel care ne-a ajutat să vedem Lecţia, la care intrarea se anunţa a fi imposibilă; cu o zi înainte, Oana îşi înregistrase tradiţionala de-acum emisiune de Crăciun cu Attila în sala de şedinţă de la redacţia Ziua, bînd ceai de la preţiosul nostru automat, în timp ce afara ploua ca pe vremea lui Noe, iar la colţul străzii trei nefericiţi făceau un sondaj despre iaurturi. Pe Attila îl culesesem de la Teatrul Act, Oana era în mari dispoziţii umoristice, în autobuzul 300 ne-am întîlnit cu Gabi Riegler şi-am avut ca şi o premoniţie despre Othello-ul lui Zholdak, la care Gabi n-a venit, iar Oana, eu şi Mihaela (Michailov) am sfîrşit prin a sta cinci ore în seara aceea. Interviul pe care-l citiţi aici, Attila mi l-a dat a doua zi, undeva la mansarda UNITER-ului, cu cîteva (puţine) ore înainte să plece spre Timişoara; o parte din discuţia noastră a apărut în Observator cultural, imediat după Festivalul Naţional de Teatru, o altă parte a fost publicată în Ziua, în ianuarie, dar, din motive de spaţiu tipografic, de-abia aceasta e varianta completă. Lectură plăcută!

(Iulia Popovici)


Scurtă fişă biografică : Balázs Attila, născut pe 9 decembrie 1969, actor al Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timişoara. A fost nominalizat şi premiat de UNITER, de revista "Criticai Lapok" din Ungaria (Premiul pentru o perioadă din carieră), Fundaţia Soros, Ministerul Culturii din Ungaria. Din spectacole: Falstaff după Shakespeare, Becket de Jean Anouilh, Lorenzaccio de Alfred de Musset, Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare, Tom Paine de Paul Foster, Cu ochi de copil de Raymond Cousse, Lecţia de Eugen Ionescu (direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, scenografia Adriana Grand).



Iulia Popovici: Spuneai că ai încheiat cu Lorenzaccio o perioadă din viaţa ta artistică. Ce s-a terminat şi ce începe?

Balázs Attila: Lorenzaccio a fost o sinteză a tot ceea ce-am făcut, şi am reuşit prin acel rol să compun jocul cu măştile - personajul şi masca, omul şi masca, ce se ascunde după ea, pînă unde e omul şi unde începe masca. Am exploatat într-un fel şi hotarele între om şi personaj, între actor şi om. Lorenzaccio fost un prilej foarte bun pe care l-am exploatat. Ce începe acum? A început un altfel de teatru, cu Ochi de copil şi cu Lecţia, aparent mai retras, dar numai aparent, pentru că forţele interioare care au explodat cu Lorenzaccio sînt acum mult mai intense - aşa cred şi aşa încerc să lucrez.

I.P.: Avînd în vedere că lucrezi atît de mult cu Victor Ioan Frunză, cum se armonizează această nouă perioadă artistică a ta cu programul teatral al directorului de scenă?

B.A.: Şi el începe să exploateze spaţiul într-un alt fel. Teatrul trebuie să se adreseze omului de azi, şi de aceea modalităţile pe care le alegi trebuie să fie adecvate.

I.P.: Profesorul din Lecţia e un astfel de om de azi?
 
B.A.: Absolut. Are melon. Înseamnă asta că e un om demodat? E un om de azi şi de ieri şi de mîine. E profesorul pe care-l avem în cap, pe care-am fi vrut să-l avem, omul care ne-ndeamnă, în care credem, poate să fie şi mentorul nostru, idolul nostru. Sigur că dacă n-are un pic de grijă, profesorul e depăşit; te uiţi la profesorii de şcoală generală sau de liceu şi-ţi dai seama atunci că procedează la fel cum o făceau şi atunci, nu mai răspund la ceea ce eşti tu acum. Au rămas la un anumit stadiu, pentru care sînt buni, dar dacă nu realizează acest lucru şi nu-l depăşesc, vor rămîne în urmă. Poate aşa erau şi cînd îi considerai idoli, dar nu-ţi dădeai seama de asta. Sau poate din contra, întorci capul şi realizezi că nu-i aşa. Rolul meu a fost să sintetizez aceste genuri de profesori, dar nu e atît vorba propriu-zis de un profesor; de-aia am vorbit de mentor - nu neapărat profesorul care vine cu catalogul sub braţ, poate e un om cu care te-ai întîlnit odată în cîrciumă şi ţi-a fost profesor, un necunoscut cu care-ai călătorit în tren 100 de km şi ţi-a rămas ceva de la el. Asta e ideea care trebuie prinsă cumva şi dată mai departe prin această piesă.

Pe de altă parte, cred că şi eu am ceva de spus, nu numai piesele respective. Această artă numită teatru e ceva foarte ciudat, care e şi nu e, pentru că literatură nu e. Se vorbeşte despre dramaturgie, despre literatura dramatică, care nu e teatru. Teatru e în momentul în care începi să rosteşti. Dar poţi să rosteşti şi citind, ceea ce iar e altceva. Eşti pus într-un cadru numit scenografie, decor, costume şi aşa mai departe, dar fără vorbe, rămîne doar un cadru, nu prinde viaţă; poţi să faci poze foarte frumoase cu decoruri, dar tot nu e teatru. La fel muzica, poţi s-o asculţi foarte frumos şi acasă, şi aşa mai departe. Toate astea, care în sine stau separat, adunate la un loc dau teatrul. Fără un element din astea, nu arată bine.

Teatrul trăieşte într-un fel şi prin actor, care e actor cît timp e pe scenă. Noi cînd discutăm acum, discutăm ca doi oameni, nu pot să zic că mă pun în rolul Profesorului. Nu mă pot pune în rolul Profesorului decît atunci cînd intru în acel cadru şi încep să trăiesc acea viaţă. De ce nu vorbesc în calitate de actor? Ca actor, am nevoie de foarte multe puncte de sprijin. Actorul e cineva care ştie să cînte un pic, să danseze un pic, să vorbească măcar cît de cît, dar nu e un bun dansator, nu e un bun cîntăreţ şi aşa mai departe.

Închizînd paranteza, şi eu, ca om, am avut ceva de spus - ce gîndesc despre mine, cum gîndesc, dar dacă următoarea întrebare va fi ce-am avut de spus, răspunsul e că nu ştiu, e ceva ce nu pot pune în cuvinte. Dacă te duci la spectacol, atunci vezi, atunci se naşte sensul.

I.P.: Montarea lui Victor Ioan Frunză e o variantă destul de neortodoxă a Lecţiei dacă e să ne raportăm la concepţiile tradiţionale despre teatrul absurd. Crezi că s-a spart astfel modelul, "pattern"-ul teatrului lui Ionescu şi al teatrului absurd în general?

B.A.: Au început să dispară prejudecăţile despre absurd sau, cel puţin, au început să se limpezească nişte lucruri pentru noi, pentru că nu cred că Ionescu a scris piese pe care să fi vrut să nu le-nţeleagă nimeni. Eu unul nu cunosc un autor care să scrie nişte texte pe care să le vrea reprezentate, dar care să fie, în acelaşi timp, de neînţeles pentru nimeni. Ionescu a creat un teatru absolut coerent şi logic; în capul nostru s-au creat confuziile care ne fac să credem că absurdul e ceva ce cunoaştem, dar nu înţelegem, e departe de noi, îl ştiu numai cîţiva, iar cei care au impresia că ştiu nu dau secretul mai departe sau îl dau numai celor avizaţi, şi aşa mai departe.
Din punctul ăsta de vedere, cred că Ionescu habar n-avea că scrie piese absurde, eticheta i s-a pus mai tîrziu.

I.P.: Vlad Mugur spunea că Ionescu însuşi i-a zis la un moment dat că el e cel mai realist autor al secolului şi nimeni nu-l înţelege. Altfel spus, foarte mulţi dintre cei care au montat piesa au căutat mai curînd contextul decît textul.

B.A.: Da, aduc biblioteca pe scenă. Vin cu tot ce-am citit, cu toate filmele pe care le-au văzut, cu toată muzica. Biblioteca pe scenă - de ce ? E altceva. Biblioteca îşi are locul ei acolo, dar nu e singurul lucru, trebuie s-o ai în cap, nu s-o arăţi pe scenă. Eu n-am bibliotecă că n-am loc în casă.

I.P.: Voi aţi fost în turneu cu Lecţia în Ungaria. Cum a fost primit spectacolul, pentru că am impresia că acolo contextul contează mai puţin?

B.A.: Aici ai dreptate. Frunză spunea la repetiţii că limba maghiară e mai propice acestui limbaj de teatru, pentru că dă mai multe posibilităţi jocurilor de cuvinte. Ciudat, şi în franceză sînt mai multe jocuri de cuvinte care pot fi transpuse inteligibil în româneşte, dar în maghiară limbajul e mai subtil, şi de aceea s-a înţeles mai bine. La spectacolul de la Bucureşti, la festival, toată lumea avea căşti cu traducerea şi era cu un ochi la ce se-ntîmplă pe scenă şi o ureche la textul în româneşte. Iar reacţiile erau încetinite; or, ritmul e atît de alert, încît nu-mi permite s-aştept să se-nţeleagă. Nu e timp, în asta constă într-un fel şi arma Profesorului, fiindcă Eleva intră de la-nceput într-o capcană, fără să observe că e o capcană, şi totul trebuie să fie ca un carusel, în care ea se învîrte mereu pînă ameţeşte. După ce-a ameţit, nu mai are scăpare.

I.P.: Tot Vlad Mugur, care a montat de cîteva ori la Budapesta, spunea în convorbirile lui cu Florica Ichim că publicul din România e mult mai receptiv decît cel din Ungaria, pe care "nu-l caracterizează umorul", e mai cerebral, să zicem. Crezi c-aşa e?

B.A.: În cazul nostru a fost invers, la jocurile de cuvinte publicul reacţionează foarte bine, mai bine decît cel din România, probabil din cauza traducerii. Dar în ansamblu, dacă e să mă gîndesc şi la celelalte piese, spectatorii de aici înţeleg mai bine. E cumva opusul a ceea ce zicea Mugur. Însă, oricum, am avut public care a reacţionat foarte bine în timpul spectacolului, iar la sfîrşit abia a aplaudat, şi public aproape apatic pe durata piesei, dar care s-a dezlănţuit la aplauze; nu ştiu, poate se concentraseră mai mult, eu simţeam că nu-i prinsesem şi totuşi ei fuseseră captivaţi.

Am fost primiţi foarte bine în Ungaria, am luat şi un premiu destul de important la un festival, am jucat cîteva spectacole şi la Budapesta, iar publicul a reacţionat prompt. Ei nu sînt obişnuiţi cu un astfel de ritm, cu un astfel de teatru; nu vreau să generalizez, să spun că teatrul românesc e aşa şi cel maghiar e altfel, deşi ştiu cum sînt, m-am scăldat în ambele ape. (Am jucat în româneşte în România, în ungureşte în Ungaria, în ungureşte în România, mai rămîne să joc în româneşte în Ungaria.) A fost o muncă de pionierat, pentru că înainte de mine, puţini au făcut aşa ceva, şi în afară de Victor Ioan Frunză puţini au avut încredere în mine. După aceea au venit şi alţii, şi-n general nu se spune cine a început, pentru că pe acel drum n-am făcut eu carieră, ci am pus o bază şi asta-mi ajunge.

I.P.: Simţi puternic presiunea publicului?

B.A.: E normal, exişti pentru spectatori, pentru ei joci, dar asta nu înseamnă că tragi cu ochiul tot timpul. Trebuie să simţi publicul, iar dacă n-o faci se vede. Ai această putere, ţi-e dată pentru o oră, pentru două, pentru mai mult sau mai puţin, de a avea o mînă de oameni pe care-i conduci pe un drum pe care tu-l cunoşti şi ei, nu. Eşti o călăuză prin textul piesei, prin spectacol; dacă poţi, îi duci pe toţi în grup; dacă nu rămîn unii în urmă, dacă nu se uită după copaci, pe pereţi înseamnă c-ai reuşit, înseamnă că spectacolul şi-a căpătat sensul.

I.P.: Spuneai la un moment dat că în Lecţia există şi un al patrulea personaj - dulapul. Cum comunici cu un asemenea personaj?

B.A.: Nu întotdeauna decorul este al "n+1"-lea personaj, dar acum, cu dulapul, chiar e adevărat. Cum comunici cu el? În timpul repetiţiilor, cînd nu mai ai nici o speranţă şi crezi că se va dărîma totul, treci lîngă dulap şi el se mişcă. Vine apoi şi ideea scenografică de bază, care e dată, şi deci porneşti de undeva. De foarte multe ori cînd am lucrat cu Frunză, am făcut mizanscena într-o sală mică de repetiţii, iar piesa am jucat-o într-o sală cu decoruri. Nici Lecţia n-am repetat-o mereu cu dulapul; ştiam că există, dar nu întotdeauna ai nevoie de decor. Trebuie să cunoşti bine textul, să intri mai mult în pielea personajului şi atunci şi lucrurile din jurul tău prind viaţă; poate reuşeşti să dai viaţă printr-o atingere. Totul capătă culoare. Se vede cum te porţi cu elementele de decor şi se transmite şi celor de lîngă tine, la maşinişti, la costumieri, la recuziteri, la toţi; cum o faci tu, o vor face şi ei. În Cu ochi de copil, ştiu că foarte multe păpuşi au nume, nu le-am botezat eu, ci recuziterul, şi toată lumea le cheamă pe nume. Nu mai sînt nişte obiecte pe care le folosim, sînt nişte lucruri cărora le dăm viaţă prin felul în care le tratăm.

I.P.: Anul acesta ai primit în Ungaria un premiu foarte important, o distincţie "pentru o perioadă din carieră", care se obţine o dată-n viaţă. Ce-ţi (mai) doreşti, profesional vorbind, pentru anul care va veni, acum, cînd împlineşti şi "vîrsta christică", 33 de ani?

B.A.: Noroc, să nu fiu răstignit pentru ce-am făcut pîn-acum în viaţa de actor, să nu fiu pus la zid. Şi dacă nu sînt pus la zid şi nici răstignit, să nu fiu nici ignorat. Asta-mi doresc şi-n continuare, dar înmulţit cu zece.


(Observator cultural nr. 146, 10-16 decembrie 2002; Ziua, 9 ianuarie 2003)