Revendicându-se de la discipolatul la Constantin Noica, Vasile Dem. Zamfirescu este unul dintre discipolii care, chiar dacă de la început promitea un altfel de drum, a reuşit să ţină cel mai aproape de cerinţele maestrului. Traducător de limbă germană, profesor universitar, psihanalist practicant, editor, director al revistei "Psihanaliza", preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză afiliată I.P.A. şi,poate, înainte de orice altceva, filosof, Vasile Dem. Zamfirescu este autorul unei cărţi cu chip unic în spaţiul de profil românesc: Filosofia inconştientului, Editura Trei, în două volume care îşi aşteaptă, pentru desăvârşire, Epistemologia. Despre toate acestea, pe scurt, în interviul care urmează.
Ioana Scoruş: Stimate domnule Zamfirescu, tot căutând date despre dumneavoastră, am observat cu uimire că nu prea acordaţi interviuri. Să fie vorba despre un fel de refuz al dezvăluirii? Vă pun această întrebare având în vedere faptul că, prin natura profesiei dumneavoastră, aveţi permanent parte de dezvăluirile pacienţilor, în faţa cărora trebuie să rămâneţi învăluit. Să fie vorba despre o deformaţie profesională sau despre un fel de pudoare extremă?
Vasile Dem. Zamfirescu: Aveţi şi nu aveţi dreptate în privinţa nedezvăluirii mele. Dreptate aveţi în sensul că nu sunt într-adevăr o prezenţă de prim plan în mediatizarea culturii din România. Această situaţie se explică în parte prin firea mea, în parte prin postura de psihanalist, care, pentru a putea profesa în bune condiţiuni, trebuie să nu fie foarte vizibil. Consider însă că nu aici ar trebui căutată cauza principală. Vă mărturisesc, ceea ce ar putea să vă surprindă, că solicitările pe care le-am primit au fost puţine la număr, iar motivul care a dus la această situaţie este de fapt că modelul pe care eu îl reprezint nu are încă ecou în România. În timp ce în Franţa numărul celor care sunt în acelaşi timp filosofi şi psihanalişti este considerabil, în România sunt singurul care mă bucur de avantajele unei asemenea poziţii şi sufăr de pe urma dezavantajelor ei. Şi asta nu doar pentru că psihanaliza continuă să aibă un statut incert în România, ci şi pentru că la noi nu mai poţi să fii în acelaşi timp filosof şi psiholog, cum erau pe vremuri Rădulescu-Motru sau Ralea. Se pare că specializarea convine de minune comodităţii românilor! În ce priveşte viitorul, lucrurile devin promiţătoare: publicarea a numeroase cărţi de psihanaliză după 1990, transformarea psihanalizei într-un obiect de studiu în învăţământul superior, intrarea Societăţii Române de Psihanaliză în NATO-ul psihanalizei (Asociaţia Psihanalitică Internaţională), acţiuni în care am fost implicat în mod hotărâtor, mă fac să cred că post-mortem voi avea în sfârşit o poziţie de prim plan...
I.S.: Toţi cei care au citit dublul dumneavoastră Jurnal au aflat că întâlnirea cu Constantin Noica a fost una esenţială în ceea ce priveşte devenirea dumneavoastră. Prin ce anume v-a cucerit şi v-a convins Noica să-l urmaţi?
V.D.Z.: Prin faptul că, spre deosebire de profesorii mei de la facultate, ştia să-i asculte pe ceilalţi, mai ales pe cei tineri. Iar această ascultare nu era doar una exterioară, în sensul că te lăsa să vorbeşti, fără ca în schimb să te oblige să-l asculţi ore întregi, ci mai ales interioară, dacă pot spune aşa. Intuia înaintea noastră care ne este problema filosofică şi ne-o comunica imediat pentru a ne scurta drumul. În termeni psihanalitici, Constantin Noica determina printre tineri "transferuri" puternice, adică ne determina să-l iubim, fără a folosi această iubire pentru a ne manipula, ci pentru a ne ajuta să ne găsim mai repede sinele adevărat.
I.S.: Noica spunea că "vă pierdeţi vremea cu psihanaliza". Şi totuşi, dumneavoastră aţi mers mai departe pe acest drum - al inimii? - reuşind să rămâneţi aproape de cerinţele sale. V-aţi simţit vreodată defavorizat în raport cu alţi discipoli ai săi?
V.D.Z.: Foarte rar, da. Constantin Noica stăpânea în mod desăvârşit arta de a menţine coerenţa grupului de discipoli, chiar dacă fiecare dorea să fie cel mai bun şi să primească pentru aceasta confirmarea maestrului. Una dintre metode era de a da de înţeles sau de a spune direct fiecăruia, evident în particular, că este cel mai bun. Într-una din plimbările pe care le făceam prin cartierul Drumul Taberei, mi-a spus că aş fi cel ales de el, clasamentul în ceea ce priveşte "cincinalul Goethe" fiind ţinut la zi în mod public (comunicat tuturor), clasament în care am deţinut un timp prima poziţie, fiind ultimul care l-a abandonat. Mă gândesc acum că cele două volume ale Filosofiei inconştientului au legătură cu încercarea mea de a-l convinge că sunt cel mai bun, în sensul că aş putea fi singurul care realizează măcar parţial proiectul pe care l-am stabilit împreună.
I.S.: Ce anume v-a făcut să mergeţi cu atâta tenacitate pe drumul acesta, într-o epocă în care psihanaliza era prohibită? Aţi sperat vreodată în intrarea în normalitate?
V.D.Z.: În relaţia cu tatăl, fie el şi spiritual, există nu numai admiraţie şi iubire, ci şi opoziţie. Pe lângă un ataşament profund faţă de vocaţia iconoclastă a psihanalizei, dorinţa de a-mi păstra identitatea chiar şi în faţa maestrului iubit trebuie să fi contribuit la menţinerea mea pe drumul psihanalizei, fără să fi existat vreun moment speranţa că va veni o zi când psihanaliza nu va mai fi interzisă în România.
I.S.: Jurnal-ul prezintă foarte clar "povestea unei burse" ratate. Datorită neacceptării unor compromisuri, aţi ratat-o. Simţiţi că aţi pierdut ceva şi, dacă da, ce anume?
V.D.Z.: Întotdeauna când câştigi ceva, în cazul burselor mele ratate înainte de 1990 în Germania, pierzi altceva: preţul pentru menţinerea coerenţei interioare a fost ratarea întâlnirii cu Occidentul la 30 de ani, atunci când puteam învăţa mai multe de acolo.
I.S.: Credeţi că s-ar fi schimbat ceva în destinul dumneavoastră dacă aţi fi ajuns în Germania?
V.D.Z.: Cu siguranţă că destinul meu s-ar fi schimbat dacă aş fi ajuns la tinereţe în Germania. Întrucât pentru mine este vorba despre un capitol închis, nu vreau să mă gândesc la modalităţile concrete ale modificării destinului meu.
I.S.: Care credeţi că sunt cauzele intelectualităţii române în refuzul de a accepta valabilitatea dovedită a psihanalizei?
V.D.Z.: Pentru că la această întrebare am mai răspuns în câteva rânduri, vă propun acum un răspuns prin exemplificare: să-i comparăm pe intelectualii români de valoare care au trăit în Occident, un Mircea Eliade de exemplu, cu intelectualii români de valoare egală, care au trăit după cel de-al doilea război mondial în România. Mă gândesc desigur la Constantin Noica. Atitudinea faţă de psihanaliză va constitui punctul de vedere din perspectiva căruia realizez punerea în paralel. Atât Eliade cât şi Noica l-au avut ca profesor preferat pe Nae Ionescu, recunoscut ca fiind un adversar radical al psihanalizei. Este de presupus că ambii împărtăşeau la un moment dat aceeaşi rezervă mai mult sau mai puţin accentuată faţă de psihanaliză. Fără să devină un adept al psihanalizei, Eliade are cunoştinţe întinse în domeniu, atât în ceea ce priveşte psihanaliza freudiană, cât şi cea jungiană, ceea ce aflăm din jurnalul său, dar mai mult din studiile sale în care aseamănă activitatea psihanalistului cu cea a şamanului. Dintre psihanalişti, Jung este acela care întruneşte într-adevăr aprobarea şi chiar admiraţia lui Eliade. Împreună au participat la întrunirile selecte de la Eranos.
În schimb, Constantin Noica, pentru că a rămas în România, într-o cultură nu numai comunizată, dar din care lipsea psihanaliza, şi-a menţinut rezerva antebelică faţă de psihanaliză. Lecturile sale în domeniu au rămas sumare, chiar dacă a mai făcut încercări să îl citească pe Freud sau pe Jung. În timp ce un filosof ca Ricoeur îi dedică o carte masivă lui Freud, Noica mă îndemna să nu-mi pierd timpul cu psihanaliza care nu ar aduce nimic pentru filosofie.
Văd, prin urmare, în absenţa informaţiilor despre psihanaliză una din principalele cauze de a o accepta. În România, psihanaliza înseamnă Freud de până la 1915, care ar explica totul prin tendinţele sexuale refulate. O astfel de tendinţă nu ţine seama de ultimul Freud, cel de după 1920, care îşi mută interesul asupra Thanatosului (agresivităţii distructive) şi inconştientului "de sus" (supra eu). Şi, mai ales, o astfel de concepţie nu ia în considerare înnoirile aduse de psihanaliza postbelică, numeroase şi importante, cum ar fi de exemplu cea a copilului. La aceasta se adaugă efectele subtile ale îndoctrinării comuniste care nu a acceptat niciodată psihanaliza, precum şi rezistenţele naturale faţă de o disciplină care pune în discuţie iluzia narcisică despre eu-l nostru ca stăpân în propria casă.
I.S.: Spuneaţi într-un interviu că "secolul XXI va fi psihanalitic sau nu va fi deloc". Vă rog să dezvoltaţi puţin.
V.D.Z.: În interviul despre care vorbiţi spuneam că în România secolul XXI va fi psihanalitic sau nu va fi deloc. Sensul era că implantarea durabilă a psihanalizei în România poate contribui la schimbarea mentalităţilor, aducând românilor capacitatea de a se asuma, de a accepta că la tot ceea ce li se întâmplă în plan social şi personal au o contribuţie importantă. Parcurgând etapa psihanalitică, România va consuma momentul iluminist omis datorită vicisitudinilor istoriei.
I.S.: Care este astăzi poziţia psihanalizei în raport cu celelalte derivate ale sale care necesită timp mai scurt şi cheltuieli mai puţine? Prin ce anume rezistă ea?
V.D.Z.: Nu toate psihoterapiile scurte sunt derivate din psihanaliză. Faţă de toate psihanaliza rezistă prin rezultatele la care conduce, dacă este reuşită, şi anume la schimbări importante ale gândirii şi comportamentului în sensul creşterii performanţei sociale şi personale al regăsirii de sine. Nu degeaba se spune că psihanaliza te ajută să te naşti a doua oară.
I.S.: În Filosofia inconştientului spuneţi că aceasta este "cartea vieţii". De ce credeţi că aţi ajuns la apogeul creaţiei?
V.D.Z.: Spuneam "cartea vieţii" pentru că tot ce făcusem până atunci se aduna în această carte, dar şi pentru că presimţisem că nu voi mai scrie cărţi de filosofie.
I.S.: Aţi primit reacţii în urma apariţiei acestei cărţi? Şi, dacă da, au fost ele pe măsura aşteptărilor?
V.D.Z.: Şi da şi nu. Da, deoarece câţiva dintre foştii mei studenţi de la filosofie au scris şi au vorbit despre carte. De asemenea da, pentru că reacţiile au fost puţin numeroase din partea filosofiei oficiale şi a criticilor literari, mai curând inexistente. Nu, pentru că aş fi dorit un ecou mai puternic.
I.S.: Cum se raportează omul Vasile Dem. Zamfirescu la una din marile adevăruri de neeludat ale omenirii, moartea?
V.D.Z.: Încerc să fiu consecvent cu mine însumi, adică să iau partea bună a acestui rău absolut, căutând să elimin risipirea în activităţi care din perspectiva sfârşitului sunt derizorii. Mă simt astfel eliberat de obligaţii şi distracţii inutile.
I.S.: Aveţi vreo clipă senzaţia că sunteţi un întemeietor de şcoală psihanalitică? Vreau să spun: aţi simţit vreodată că deveniţi maestru?
V.D.Z.: Nu mă simt întemeietor de şcoală, mai bine zis nu încă. În schimb sunt conştient că am contribuit substanţial la dezvoltarea psihanalizei în România prin introducerea ei în învăţământul superior, prin cărţile pe care le-am scris sau publicat în seria Biblioteca de psihanaliză a Editurii Trei, precum şi prin activitatea mea de psihanalist.
I.S.: Care sunt cele mai mari împliniri ale vieţii dumneavoastră?
V.D.Z.: Consider cea mai importantă împlinire a vieţii de până acum faptul că am fost mereu pe drum, că nu m-am oprit niciodată.
I.S.: Cum se relaxează un om atât de activ ca dumneavoastră?
V.D.Z.: Alternând activităţile.
I.S.: Ce proiecte de viitor aveţi?
V.D.Z.: Să-mi menţin plăcerea de a trăi.
I.S.: Vă doresc să realizaţi ceea ce v-aţi propus şi vă mulţumesc, în numele cititorilor L.A.&I., pentru disponibilitate.
(acest interviu a fost publicat în suplimentul cultural L.A.&I. al ziarului Cotidianul)