D.C.E.: Stimată doamnă Marta Petreu, sunteţi poetă şi eseistă, conducătoarea unei reviste culturale lunare (“Apostrof”) şi editoare, o prezenţă activă în viaţa noastră literară şi, totodată, profesoară de filosofie la Facultate. Nu de mult aţi publicat o carte masivă despre Cioran, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României“, ce a „înghiţit“, ca documentare, multe ore de cercetare a surselor, în biblioteci. Întrebare firească: aveţi, pentru această ubicuitate, vreo formulă secretă? Cum reuşiţi să faceţi, în acelaşi timp, atâtea lucruri, şi să le faceţi bine?
M.P.: Tânărul meu coleg şi prieten, fac, e adevărat, o mulţime de lucruri, cele pe care le-ai enumerat; şi altele. Cu timpul, vei descoperi, pe pielea ta, cred, „formula secretă“ a „ubicuităţii“, cum o numeşti: munca. Muncesc. Continuu. E o însuşire cam... neromânească, deşi şi-a găsit, în filosofia românească, doi teoreticieni: Rădulescu-Motru şi Blaga. Secretul e altul: îmi place să muncesc, chiar dacă e vorba de munci foarte umile, cum ar fi să fac curat în redacţia “Apostrofului”. Când m-am maturizat, ceea ce mi s-a întîmplat târziu, cam la 35 de ani, am descoperit plăcerea de a munci şi faptul că, în muncă, poţi să fii singur, fără ca asta să-ţi strice bucuria.
Cinstit vorbind, fac în acelaşi timp lucrurile pe care le-ai spus, mai puţin poezia... N-am mai scris un vers de nu mai ţin minte când. Cred că pentru poezie e nevoie, pe lângă vocea zeului care-ţi dictează, şi de lene... Lenea, ca libertate, ca aşteptare a vocii care-ţi dictează.
D.C.E.: La care dintre „faţetele“ Dvs. ţineţi cel mai mult, în ipoteza că există, totuşi, un „clasament afectiv“ al lor?
M.P.: Nu ştiu. Le iubesc pe rând pe toate. Totuşi, cred că ţin cel mai mult la poezie. Restul este, cum spuneam, mai multă muncă decât talent.
D.C.E.: Revenind la cartea despre Cioran: nu vi se pare oarecum inactuală studierea vinovăţiilor „de dreapta“ ale intelectualilor noştri, într-un context în care, de regulă, sunt studiate, dimpotrivă, cele „de stânga“? După Revoluţie, cu câteva excepţii ce confirmă regula, analiştii noştri (cei serioşi şi cei cu ghilimele) s-au aplecat asupra Gulagului, lăsând Holocaustul, ca să zic aşa, pentru altă dată. Desigur, extremele se ating; dar de ce oare nu se ating ele şi într-o analiză „globală“ a extremismului politic?
M.P.: Să nu ne grăbim. Pentru o analiză „globală“ a extremismelor care au umplut secolul de sânge şi de durere e nevoie, întâi, de analize de detaliu. Predau istoria filosofiei româneşti, deci am venit în contact obligatoriu cu extrema dreaptă românească. Cum i-aş putea preda pe Nae Ionescu şi pe discipolii lui, Cioran, Eliade, Noica etc., fără o analiză a extremismului legionar? Încet, încet, însă, mă apropii şi de descifrarea totalitarismului de extremă stângă. De pildă, ocupându-mă de evoluţia lui Eugen Ionescu, am fost obligată să iau act de mecanismele şi înscenările totalitarismului comunist, cărora Ionescu le-a căzut victimă în 1946. Între extrema dreaptă legionară şi extrema stângă comunistă este, din punctul de vedere românesc, o deosebire importantă. ªi anume, aşa cum observa şi Alexandru George într-un articol de la începutul anilor ’90, legionarismul este produsul nostru naţional, revolta inconştientului nostru colectiv rău şi ranchiunos. Comunismul, în schimb, nu e o creaţie românească, ci un produs de import, impus aici prin tratate internaţionale şi prin forţa armelor sovietice. Apoi: tinerii intelectuali interbelici – precum Cioran, Eliade, Noica etc. – care au cochetat cu legionarii au făcut-o de bunăvoie, alegând, în condiţiile unui stat democrat şi ale unui sistem politic pluralist, alegând deci în deplină libertate mişcarea politică cea mai reacţionară apărută vreodată în România. Dimpotrivă, intelectualii care au „optat“ pentru comunism au făcut-o în condiţiile unui stat totalitar cu partid unic; „opţiunea“ n-a mai fost, pentru aceştia, alegere, ci adeziune cu de-a sila. E o diferenţă importantă, care nu trebuie uitată şi care, după părerea mea – de om născut într-un stat comunist cu partid unic, deci de om născut fără să ştie pe viu ce este democraţia – relativizează, în foarte multe cazuri, probabil nu în toate, responsabilitatea moral-intelectuală a adeziunii la comunism. Uite, să dau un exemplu: în 1938, Noica intră în Legiune, iar în 1940, înainte şi după instaurarea statului naţional-legionar român, scrie o serie de articole entuziast şi implacabil legionare. Gestul lui – căruia îi cunosc circumstanţele: l-a scos din minţi asasinarea în închisoare a lui Codreanu, deci un fapt incalificabil pentru un stat de drept – e o opţiune liberă. Închis de regimul comunist, Noica se arăta dispus, în închisoare, după cum povesteşte în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, să devină „antrenor de marxism“, deci să pactizeze cu călăul, ca să zic aşa. Ei bine, pentru prima lui opţiune, făcută în libertate, poate fi judecat din punct de vedere moral; pentru a doua lui „peripeţie“, gândită în închisoare, nu mai poate fi judecat. Or, în anii socialismului real întreaga Românie era, de fapt, o închisoare, una cât ţara. Vinovăţiile pentru Gulag trebuie căutate, cred, sus de tot, la nivelul mecanismelor de decizie, de conducere, de supraveghere, sau la vârful mecanismelor de execuţie, şi mai puţin, poate deloc, la nivelul indivizilor care s-au supus. Aşa gândesc acum. Poate că dacă m-aş apuca de cercetat cu de-amănuntul epoca comunistă, mi-aş nuanţa sau schimba părerea.
D.C.E.: Mi se pare că sunteţi un spirit „eminamente“ raţionalist. „Pâcla“, „ceţurile“, neclarităţile şi ambiguităţile „lirice“ din discursul intelectualilor atraşi de mişcarea de extremă dreaptă le-aţi izolat, pentru a le respinge, într-o analiză rece, deloc impresionată (dimpotrivă!) de căldura lor.
M.P.: O, biata raţiune! Încerc şi eu să gândesc, să fiu onest şi corect. Discursul neguros al extremei drepte legionare seamănă, nu în puţine puncte, cu Programul PCR, aşa că mi-a fost uşor să nu mă las contaminată de el. De fapt, m-a impresionat teribil. Am lucrat, la cartea mea despre Cioran, 4 ani lungi şi laţi. Intenţia mea a fost să scriu o carte mică, de vreo sută şi ceva de pagini, în care să explic Schimbarea la faţă... şi sateliţii ei. Singurul fapt încurajator din punct de vedere moral pe care îl aveam era regretul, ruşinea resimţite de Cioran pentru această peripeţie politică a vieţii sale. Ei bine, m-am tot întins cu documentarea, am citit sute, mii de pagini ale extremei drepte, legionare şi nelegionare. M-au umplut de oroare. Citind textele de extremă dreaptă – repet, nu numai legionare, şi nu doar interbelice, ci şi anterioare perioadei interbelice – mi-a fost rău şi ruşine. Mi-a fost rău şi mi-a fost frică şi citind unele din textele lui Cioran, în special articolele din epoca germană. M-am întrebat, cu frică, ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aş fi trăit atunci, m-ar fi cuprins oare şi pe mine greaua boală a străfundurilor româneşti, ultranaţionalismul? Crede-mă, n-a fost, din punct de vedere moral, o cercetare uşoară. Contactul cu răul tulbură raţiunea. Nu uitaţi că eu nu am în spate experienţa vie, trăită, a democraţiei, a ce e bine şi drept, a ce se cuvine. M-am născut într-un stat totalitar şi am fost intoxicată, ca toţi ceilalţi, de ideologia acestuia. Iar adevărul şi binele, dezirabilul social şi politic nu le-am putut obţine prin simpla întoarcere pe dos a ideologiei comuniste – care a fost mediul meu de viaţă până la 35 de ani. Cercetarea epocii interbelice mi-a spulberat nişte iluzii intelectuale – de pildă, iluzia c-a fost o epocă autentic democratică – şi m-a umplut, pe moment, de tristeţe. Oricum, e trecutul nostru, trebuie să ni-l asumăm aşa cum a fost, plin de boli colective şi de vinovăţii. Cred că cheia unor excese din epoca socialismului real se află în perioada interbelică şi-n excesele ei. La fel, cred că cheia multor eşecuri din ultimii 10 ani – corupţie, politicianism, justiţie precară, comportament nedemocratic –, inclusiv cheia configuraţiei politice actuale, când Corneliu Vadim Tudor a ajuns în turul doi al prezidenţialelor, se află în tot ce s-a întâmplat din 1918 încoace. Democraţia este o realitate care se învaţă, iar noi, românii, n-am avut timp s-o învăţăm temeinic: cei 20 de ani de democraţie interbelică au fost minaţi subteran de extremism, iar jumătatea de secol de comunism ne-a distrus orice amintire a normalităţii.
D.C.E.: Acest raţionalism, indispensabil omului de ştiinţă, nu vă incomodează în ipostaza de poet? Nu exclude el lirismul, acel inefabil de care vorbea Vladimir Streinu, mărturisindu-şi neputinţa de a-l mai diseca?
M.P.: Se pare că da. Spre durerea mea, aşa cum ţi-am mai spus, n-am mai scris de ani de zile nici un vers...
D.C.E.: Trecând la o altă „faţetă“: după zece ani de “Apostrof”, se poate risca un bilanţ. Care au fost victoriile acestei reviste, şi care au fost eşecurile ei, în caz că recunoaşteţi vreunul? Nume noi, descoperite de “Apostrof”, probleme „vechi“, rezolvate într-un mod specific? Care este specificul revistei, nota sa particulară?
M.P.: În anii ’80, după terminarea facultăţii, visam – la propriu, adică în somn – că fac o revistă; ieşeau la lumină, în somn, amintirile paradisiace de la “Echinox”, din timpul studenţiei. Am fost un om norocos, am ajuns să am o revistă şi s-o duc 10 ani. Am ţinut de ea cu ghearele şi dinţii, a fost jucăria mea, pe care am apărat-o cu încăpăţânare de copil. Căci a fost mereu periclitată. O iubesc. Sunt fericită să public textele bune ale altora, să fac numere splendide, să fac farse. O împodobesc număr de număr. E o revistă bună şi, vorba unei prietene, „vizibilă“. Înseamnă că am reuşit. Adică, eu şi cei trei-patru oameni care o facem, redacţia de „apostrofi“, facem un lucru bun, cu care o să intrăm în istoria literară. Victorii? am publicat aproape pe toţi scriitorii pe care am vrut să-i public; cu texte excelente. Eşecuri? da, de pildă, am vrut să fac – prin ’91, cred – un interviu cu Gellu Naum, şi m-a refuzat, pe motiv că e o revistă excesiv de politică... Las’ că şi eu m-am răzbunat, i-am făcut o farsă de toată frumuseţea, şi exact în stilul lui avangardist: i-am publicat o frază despre nişte ghete, ca reclamă pentru încălţămintea de la Fabrica Clujana. Iar fabrica mi-a plătit pentru reclamă, desigur!
Mă distrez copios făcând revista, recunosc.
Specificul revistei (şi al editurii): recuperările, documentele, „dosarele“. Am publicat autori tineri: Judith Meszaros, sprijinită copios în debutul poetic; în cercetare şi eseistică, Sanda Cordoş, a cărei carte am publicat-o anul trecut; în proză, Ileana Urcan, al cărei roman e încheiat şi din care am publicat mereu fragmente.
Cu ce ne lăudăm: cu Procesul „tovarăşului Camil“ [Petrescu], cu relansarea lui I.D. Sîrbu, cu dosarul Soranei Þopa; cu scrisorile de tinereţe ale lui Cioran către Þincu; cu debutarea – postumă! – a lui Arthur Dan; cu Straja dragonilor a lui Negoiţescu; cu numărul Caragiale, din anul 1992; cu numărul Vona-Ovidiu Constantinescu; cu Petru Dumitriu (Vârsta de aur...); cu volumul de poeme al lui Mircea Zaciu, pe care îl vom lansa peste câteva zile. Cu „ancheta foamei“ de-acum câţiva ani, cu „ancheta Mioriţei şi Meşterului Manole“. Cu dosarele Zaharia Boilă de anul acesta. Cu toate năzbâtiile, serioase şi „ne-“, pe care le facem. Căci existăm.
D.C.E.: Contactul (şi contractul) cu studenţii este, bănuiesc, înviorător. O penultimă întrebare, aplicată „ultimei“ faţete a activităţii Dvs.: din generaţia tânără, pe cine mizaţi ca voce distinctă, personală, „plină“ în discursul filosofic? Există deja vreun nume, printre studenţii Dvs.?
M.P.: Da. Ai pus degetul pe rană, cum se spune. Aş vrea eu să fac descoperiri...
Pe vremea când eram profesor de liceu, elevii mei mă scăldau într-o dragoste enormă şi continuă. La facultate, unde sunt conferenţiar de filosofie românească, nu numai că nu sunt iubită, dar nici măcar nu am succes. Studenţii mei – pe care îi primesc, gata formaţi şi deformaţi, în semestrul II al anului III – nu au prea mare stimă pentru filosofia românească. Am avut certitudinea că faptul că eu vorbesc clar şi cu informaţii precise îi face să mă creadă cam... proastă. Faptul că fac corelaţii cu literatura, cu muzica, cu pictura, îi face să mă considere „poetă“, în sensul peiorativ al cuvântului. Secţia de filosofie a Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Cluj e orientată spre alte direcţii decât cercetările mele. Studenţii secţiei filosofice au impresia că filosofia pogoară, precum duhul sfânt, asupra capetelor plecate, şi că n-are nimic de-a face nici cu istoria, nici cu politica, nici cu celelalte domenii – literatură, artă, muzică, teatru etc. – ale unui câmp stilistic dat. Aşa că... sunt un profesor nu numai fără succes, dar şi fără „învăţăcei“. Gândeşte-te, având o revistă la dispoziţie, nu găsesc un student care să-mi facă cronică de carte filosofică ori general teoretică în “Apostrof”. Am exagerat niţel, dar numai niţel; am, desigur, în fiecare an, un număr mic de studenţi buni; sfârşitul facultăţii îi risipeşte în patru vânturi... De pildă, am făcut câteva tentative de a publica studenţi şi absolvenţi care mi se păreau promiţători, cum au fost Mihai Giurgea (cu un studiu despre Camil Petrescu), Călin Drăgan (cu mici eseuri psihanalitice) şi alţii. Dar, după două-trei colaborări, se volatilizează nu ştiu unde, îi pierd şi nu-i văd reapărând în altă parte. Singura mea reuşită în domeniu este Alexander Baumgarten, tânăr coleg de la catedră, iar nu fost student, a cărui carieră de traducător din latină am sprijinit-o prin publicarea a două cărţi, două volume Anselm din Canterbury...
D.C.E.: Nu e un truc prea original, dar e încă funcţional: cu mulţumirile cuvenite, vă rog să vă puneţi o singură întrebare (pe care, fireşte, n-am avut inspiraţia să vi-o adresez), răspunzând apoi la ea.
M.P.: Cred că a fost de ajuns. Îţi mulţumesc.
(Cluj, 29 nov. 2000)
(Adevărul literar şi artistic, nr. 547/ 5 dec. 2000)