30.01.2004
Fiica actriţei Maria Ploae (cu care seamănă foarte mult) şi a regizorului de film Nicolae Mărgineanu, Ana Mărgineanu a terminat în urmă cu doi ani regie de teatru, iar spectacolul ei de debut de la Teatrul LUNI, Deşeuri (după "Teatru descompus" de Matei Vişniec), i-a adus nominalizarea la Premiul UNITER (alături de actorul Marius Manole şi regizoarea Teodora Câmpineanu, care-a şi câştigat). A montat pe scena Odeonului Morţi şi vii, pe un text al lui Ştefan Caraman, după care s-a întors la Green Hours pentru "Arăt bine astăzi?" (după Xavier Durringer), pentru a experimenta teatrul de stradă, împreună cu alţi cinci tineri regizori, la Festivalul de Artă Medievală de la Sighişoara. Nominalizată şi la Premiile Prometheus pentru Debut, Ana Mărgineanu e un nume despre care va continua să se audă în teatrul autohton.


Iulia Popovici: Mama ta e actriţă, tatăl e regizor de film, fratele tău face muzică de film. Cum s-a făcut c-ai ales să faci regie de teatru?

Ana Mărgineanu: Am rămas în domeniu, dar n-am repetat totuşi ce fac părinţii mei. Glumesc, pe jumătate. Adevărul e că au fost discuţii – de ce să nu fac regie de film, nu actorie, pentru că nimeni din familie n-ar fi vrut să fac asta, nici măcar eu; cinstit e că erau şi mai puţini pe loc la teatru şi, şi mai cinstit, îmi place mai mult teatrul. Culmea, mi se pare că ai mai multe posibilităţi decât în film, mai ales că poţi să faci şi teatru-film (s-aduci un ecran pe scenă şi să filmezi); mi se pare că sunt foarte legate. Faptul că teatrul moare chiar în clipa în care se naşte, în care există, că nimic nu e repetabil, nimic nu se păstrează, nu poţi revedea nimic peste 20 de ani, mi se pare lucrul cel mai frumos. Cred că frumuseţea este efemeră şi n-ar trebui prinsă, fixată.

I.P.: Umblă vorba că eşti o regizoare dură, ştiai?

A.M.: Nu ştiu, mie nu mi-a spus-o până acum nimeni. Din contră, mi s-au plâns nişte oameni că sunt foarte calmă - şi m-a surprins foarte tare, fiindcă mi-au spus-o tocmai după ce făcusem o criză destul de serioasă, după mine, şi-mi arătasem toată duritatea.

I.P.: Ai montat de două ori "Cronici din toate zilele, cronici din toate nopţile", a lui Xavier Durringer. De ce-ţi place atât de mult acest text?

A.M.: L-am pus de trei ori, prima dată în anul III, la Teatrul Foarte Mic, apoi la Casandra şi acum la Green Hours. Când vezi spectacolul, oricare din astea trei, nu-ţi prea poţi da seama, dar dacă citeşti textul, realizezi că e incredibil, cred că cel mai bun pe care l-am citit vreodată, cel mai generos. Sunt mici fragmente, replici, autorul nu dă nici un fel de indicaţii, nu precizează nici personajul care le spune, nici ordinea în care trebuie spuse, absolut nimic. Poţi să faci orice scenariu vrei, orice puzzle, să aduci oricâte personaje vrei. Asta e o provocare continuă, poţi să faci piesa asta în mii de feluri, fără să semene, pot fi spectacole total diferite – şi ca scenariu, şi ca poveste, şi ca tot. De-aia l-am tot luat, am fost nemulţumită de rezultat, l-am mai făcut o dată crezând c-o să iasă mai bine, iarăşi nu mi-a plăcut, şi, în sfârşit, cel de la Green Hours, ultimul (cel mai scurt), mi se pare cel mai aproape de text.

I.P.: Pentru Durringer, ca şi pentru "Deşeuri", ai preferat o formulă de cafe-theatre. De unde această alegere?

A.M.: E iarăşi un spaţiu al libertăţii absolute şi mie asta-mi place foarte mult, îmi dă aripi. Sunt şi dezavantaje, e adevărat, teatrul de stat are foarte multe atuuri, le-am încercat, sunt încântată de ele, dar faptul că aici poţi să faci absolut orice, că responsabilităţile sunt, la urma urmei, foarte mici (sunt implicaţi mai puţini bani şi mai puţini oameni) şi dacă nu iese, nu e neapărat o tragedie, plus faptul că lucrezi cu absolut oricine vrei, îţi dă o imensă libertate. Culmea, tocmai datorită faptului că aici oamenii sunt foarte prost plătiţi, e clar că vin de drag şi că nimeni nu vrea să câştige cine ştie ce; cei care vin ştiu de la-nceput de ce-au făcut-o.

I.P.: Altfel spus, lumea e mult mai implicată şi ţine la ceea ce face.

A.M.: Clar, lumea e implicată şi când lucrează pe o scenă profesionistă, nu spun că n-ar fi, dar la un moment dat se ajunge la gândul: "Ei, pentru rahatul ăsta de salariu stau eu să repet 6 ore?". Ei, pe o scenă neconvenţională dispare din start asta, pentru că banii oricum nu sunt şi nu pentru asta stai. ën plus, faci totul cu mâna ta şi asta-ţi dă mai multă siguranţă; nu iese totul cum ar ieşi pe-o scenă mare, cu scenograf, cu maşinişti, luminişti, sunetişti, dar pe de altă parte, toţi aceşti "a 12-a mână" devin oarecum obositori şi foarte greu de ţinut sub control. Când totul e făcut cu mâna ta, e mult mai simplu.

I.P.: Dar ai lucrat foarte bine şi cu cei de la Odeon, la "Morţi şi vii".

A.M.: Foarte bine-am lucrat, Doamne fereşte să mă plâng de ei! Dar, cum să spun, a fost cumva un şoc să vezi o armată de oameni la dispoziţia ta. E complet altceva, nici nu mi se pare că fac acelaşi lucru, aceeaşi meserie, într-un teatru de stat şi la Green Hours. Diferenţa e imensă.

I.P.: Ţi-a părut rău că n-ai câştigat Premiul UNITER?

A.M.: Ca să fiu ticăloasă, trebuie să recunosc că pe undeva mă aşteptam să-l iau şi-am fost destul de surprinsă că n-am câştigat. Sunt destul de egoistă. Dar tristă sau supărată n-am fost deloc, chiar m-am bucurat pe urmă că nu l-am luat.

I.P.: De ce?

A.M.: Pentru că mi-a plăcut foarte mult să pierd împreună cu Marius Manole, să formăm o echipă de învinşi. Din punct de vedere sentimental, m-aş fi bucurat foarte tare să câştige Marius Manole, m-aş fi bucurat să câştig şi eu, oricare dintre noi doi ar fi luat premiul i-ar fi părut rău pentru celălalt, iar aşa, să nu luăm nici unul, a fost cea mai bună soluţie.

I.P.: Aşa s-a făcut c-ai început să lucrezi cu Marius?

A.M.: A, nu! A fost ocazia extraordinară a proiectului Sighişoara, în care puteai s-alegi actorii cu care vrei să lucrezi. Foarte rar se-ntâmplă aşa ceva, şi-atunci am putut lucra cu mulţi actori cu care voiam s-o fac şi n-apucasem: cu Ada Milea (şi a fost o colaborare extraordinară), cu Rodica Ionescu, Mădălina Constantin, cu care lucrasem în facultate şi pe urmă n-am mai apucat. Cu majoritatea dintre ei nu mai lucrasem niciodată, cu alţii-din facultate şi le duceam dorul. Iar unul din spectacolele făcute pentru Sighişoara mă tentează foarte mult să-l aduc în curtea de la Green Hours, de ceva timp gândesc momentul.

I.P.: Cum de v-aţi gândit să faceţi teatru de stradă, deşi nici unul dintre voi (Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Sorin Militaru, Alexandru Berceanu, tu) nu mai făcuse aşa ceva?

A.M.: A venit colegul şi prietenul nostru Alexandru Berceanu şi ne-a spus: "Hai s-o facem!". E adevărat că nici unul nu mai făcuse teatru de stradă şi nici nu-şi manifestase dorinţa nemijlocită s-o facă. Dar lucrul cel mai important a fost că ni se oferea ocazia să fim împreună, să avem un proiect comun care să ne reprezinte, puteam să facem ceva în care să nu mai fim fiecare singur, şi ni s-a părut că rezultatul ar fi mai puternic decât dac-am face separat câte ceva pe undeva. Cât a ieşit ceea ce ne-am propus, cât nu, rămâne de discutat.

I.P.: Totuşi, cât de apropiat a fost rezultatul de ideea iniţială?

A.M.: Am impresia că lucrurile au ieşit, raportat la condiţiile pe care le-am avut. S-au schimbat multe faţă de propunerile de la-nceput, şi-n momentul acesta, dacă din12 spectacole, câte-au fost acolo, trei au ieşit foarte bine, asta înseamnă deja o realizare; că noi am vrut să iasă toate bine şi n-a fost aşa, e adevărat. Dar chiar nu cred că se putea scoate, în condiţiile de acolo, mai mult decât s-a scos. De la prima la ultima discuţie s-a tot tăiat şi proiectul a fost ciuntit continuu, inclusiv au căzut 6 spectacole şi din 18 au rămas 12. Voiam să fie un singur spectacol, "Decameronul", semnat de toţi, care să aibă o unitate, un început şi un final; n-a fost un spectacol mare, au fost 12 mai mici; renunţările au venit pe parcurs – şi s-a tot renunţat ca să se poată face. La urma urmei, cred că e firesc să fie aşa.

I.P.: A meritat să renunţaţi la atât de mult numai să iasă?

A.M.: Dacă n-ar fi ieşit nimic, probabil aş fi spus că nu. Dacă m-ai fi întrebat la Sighişoara, clar ţi-aş fi spus că nu. Acum mi se pare c-a meritat, pentru toate contactele pe care le-am avut, pentru experienţa pe care-am câştigat-o, pentru cele câteva spectacole care-au ieşit.

(articol preluat din Ziua)

0 comentarii

Publicitate

Sus