Ştiu că "viaţa cotidiană e un spectacol". Nu, nu am citit cartea lui Erving Goffman (Ed comunicare.ro, 2003), dar trăiesc din spectacolul de zi de zi care se petrece lîngă mine. Mă cheamă... , dar mai bine să nu îţi spun acum cum mă cheamă.
Dimineaţa cînd mă trezesc mă gîndesc: oare ce voi mai descoperi astăzi? Sunt plătit ca să văd lumea altfel decît tine. Nu-mi iese întotdeauna treaba asta, dar cînd ies pe stradă, cînd vorbesc la telefon cu prieteni sau necunoscuţi, mintea mea caută amănunte pe care tu nu le auzi / vezi.
Fac asta zi de zi şi, recunosc, uneori întrec limita. Caut senzaţionalul şi acolo unde nu există, pentru că trebuie să-mi fac treaba. Asta mi-e meseria, trebuie să-ţi arăt că viaţa cotidiană e un spectacol. Iar tu trebuie să fii şocat şi să te întrebi: oare cum e posibil aşa ceva? Dacă ai spus asta, înseamnă că te-am trezit din amorţire şi că pentru o clipă am intrat în mintea ta. Înseamnă că o să îţi aduci aminte de mine şi ai să vii mîine să mă revezi.
Nu mă întreba dacă am fost corect încercînd să te "trezesc", n-ai aflat că scopul scuză mijloacele?! În plus, nu sunt singurul care face meseria asta şi, cum am concurenţă, lupta e aprigă.
***
Natural Born Killers este povestea a doi oameni celebri. Mickey şi Mallory Knox nu au cîştigat premiul Nobel, nu au întrecut recorduri mondiale, nu au parcurs un drum normal către celebritate.
Îndrăgostiţii Mickey şi Mallory Knox au ucis oameni. Mulţi oameni. Au avut grijă să lase cîte un martor la fiecare crimă, au avut grijă să ucidă doar în oraşele mari ale Americii. De restul s-a ocupat mass media.
***
Un grec aflat clandestin în România, omoară cu sînge rece o casieră de la o casă de schimb valutar. E însoţit de iubita sa, o româncă despre care nu se ştie mare lucru. Urmează anchete, analize şi, după o vreme, grecul ajunge la puşcărie. Buletinele de ştiri încep cu aceeaşi veste: poliţia română a dat clasă poliţiei greceşti şi l-a prins pe unul dintre cei mai faimoşi criminali eleni.
De aici încolo, zeci de pagini, reportaje şi anchete despre grec, iubită, neamurile elene, comportamentul din puşcărie etc etc etc. Grecul e vedetă. Şi deja aveţi în minte numele lui: Pasaris.
Un român fură maşini de lux în Spania. Deşi are 23 de ani, are exerciţiu în meseria aceasta pentru că a furat mult şi în România, dar nu a fost prins. Într-o altercaţie, poliţia catalană îl împuşcă (nu răspunsese somaţiei) şi ajunge într-un spital cu pază la uşă. Spectacolul începe. "Radu Bolgiu, regele hoţilor de maşini, a dat o mare ţeapă poliţiei române: s-a lăsat prins de poliţia catalană" anunţă o crainică zîmbitoare.
Aţi văzut Natural Born Killers? Grecul şi hoţul de maşini sunt asemenea criminalilor celebri din film: eroi la / din jurnalele de ştiri. Dar filmul ca şi fila de jurnal de astăzi nu este despre ei, ci despre cei care i-au făcut staruri.
E în film un reporter obsedat de cei doi criminali. Se duce în puşcărie să le ia un interviu, îi urmăreşte pas cu pas şi îi ajută indirect în demersul lor de a deveni cunoscuţi în toată lumea. Şi în obsesia lui pentru cei doi criminali, devine de-a dreptul penibil.
Televiziunile concurente se luptă şi ele să obţină informaţii despre cei doi criminali şi începe o cursă între reporteri în dorinţa de a prezenta evenimentele din cît mai multe unghiuri. Peste noapte Mickey şi Mallory ajung în toate ziarele, la toate televiziunile, apar tricouri cu numele lor, iar o adolescentă spune în faţa camerei: "Crimele sunt un lucru rău. Dar dacă aş fi criminal în serie, mi-ar plăcea să fiu Mickey şi Mallory".
Filmul lui Oliver Stone a avut premiera în 1994 şi la vremea evenimentelor cu grecul Pasaris am avut un sentiment de déja vu. L-am retrăit la începutul acestui an.
Pe fondul unei lipse de ştiri (întotdeauna de sărbători, reporterii au probleme cu găsirea unor subiecte pentru că politicienii sunt în concediu, instituţiile statului sunt în vacanţă şi, în general, mai toată lumea petrece), ne-am trezit cu un erou peste noapte.
Desigur, aşa cum există eroi pozitivi trebuie să existe şi eroi negativi. Deşi în cazul hoţului de maşini, după cum l-a prezentat fiecare dintre televiziuni, era destul de greu să spui dacă era un personaj bun sau rău.
Îl cheamă Radu Bolgiu şi e vedeta începutului de an 2004. E atît de cunoscut încît nu doar îi ştim numele (pînă acum o săptămînă, habar n-aveam cine este), dar îi ştim părinţii şi prietenii, ştim ce şcoală a făcut şi alte amănunte la care nici măcar nu ne-am gîndit.
Nu e meritul lui că ne-a intrat în case. Nu e nici meritul poliţiei catalane (care, între noi fie vorba, nu cred că a tras ţeapă poliţiei române cum a zis o duduie de la ştiri al cărei editor cred că băuse mai mult de sărbători). E meritul unui reporter zelos care s-a trezit într-o dimineaţă ştiind că în seara respectivă trebuie să prezinte povestea lui Radu şi că trebuie să spună, încă o dată, ceva NOU. A ajuns în casa părinţilor lui, a vorbit cu prietenii lui şi cu poliţiştii romani. A ieşit în stradă ca să relateze într-un decor în conformitate cu veştile (o parcare plină de maşinile de lux pe care le ţintea Radu). Sau s-a dus pînă în Spania ca să relateze din faţa spitalului în care e internat.
Şi în goana aceasta nebună - pentru o noutate pe care să o prezinte în timp ce concurenţa caută aceleaşi lucruri ca şi el - scopul iniţial, informarea, s-a pierdut şi a rămas doar spectacolul. A rămas doar forma fără fond; doar ambalajul, unghiul spectaculos, decorul din spate, zîmbetul cu care îşi însoţeşte vorbele sau genericele, liner-ele cu titluri spectaculoase şi muzica dramatică cu care se deschid sau închid relatările lui.
Aşa că a ajuns pînă în Spania. S-a aşezat frumos la intrarea spitalului şi a început să spună aceleaşi lucruri pe care le-ar fi spus şi de la Bucureşti, din parcarea de la Mall, unde poţi învăţa toate mărcile de lux cînd e vorba de maşini.
Pînă în Spania. Pentru un hoţ de maşini. Nu vi se pare absurdă aceste situaţie?! Să cheltui cîteva mii bune de dolari pentru 3-5 minute de reportaje cu un hoţ de maşini, fie ele şi de lux?! Chiar şi în condiţiile în care buletinele de ştiri îşi realizau cu greu norma de timp din cauza vacanţei. Un hoţ de maşini care nu e nici un terorist periculos, nu a omorît (încă, ce-i drept) pe nimeni şi nici n-a făcut ceva cu adevărat interesant ca să merite atenţia noastră.
În filmul de la care am plecat astăzi, reporterul zelos, interpretat de Robert Downey jr, e atît de încîntat de ceea ce relatează, e atît de fascinat de popularitatea pe care o au eroii despre care vorbeşte, încît aproape că se identifică cu ei. E o secvenţă în care cei doi criminali vor să-l ucidă şi el se simte imun pentru că are o cameră de filmat în mînă. Imun nu doar la răul care i s-ar putea întîmpla, ci şi la penibilul cu care poate fi asociat.
Eroul meu de astăzi seamănă cu reporterul interpretat de Robert Downey Jr, dar are personalitate multiplă. E pe rînd femeie sau bărbat şi lucrează la mai multe televiziuni. De fapt, lucrează la toate televiziunile. Se crede imun pentru că el e cel care relatează, care se află în spatele camerei de luat vederi, numai că a pierdut de mult cursa cu realitatea şi a ajuns... pe arătură.
Mi-ar plăcea ca la acest început de an să scrie o scrisoare - către el însuşi sau către una dintre personalităţile sale multiple, răspîndite la celelalte televiziuni concurente - şi care să înceapă cam aşa:
Ştiu că "viaţa cotidiană e un spectacol". Nu, n-am citit cartea pe care am parafrazat-o. De fapt, ca să fiu sincer - voi ştiţi, oricum, adevărul - sunt prea ocupat ca să mai şi citesc ceva. Trăiesc din spectacolul care se petrece zi de zi lîngă mine şi habar n-am dacă mă mai pot opri.
Astăzi am creat ştiri la care o să vă uitaţi cu toţii. Uitaţi-l pe Radu Bolgiu, nu mai e vorba despre el; e în comă şi nu mai poate declara nimic. Nu-l putem aduce în România. I-am disecat deja toate neamurile. Nu ne-a mai rămas nimic, nu mai e interesant pentru moment. Dar nu vă îngrijoraţi, ştiu să fac spectacol din orice.
Într-una din ştirile mele de astăzi e vorba despre revelionul femeilor. E o revărsare de grăsimi, de celulită, de chiloţi tetra şi de dansuri între femei trecute de 40 de ani. N-aţi mai văzut aşa ceva la televizor şi tocmai de asta sunt fericit: v-am mai arătat încă un unghi spectaculos. Să nu spuneţi că e scîrbos, odios şi grotesc. E doar o chestiune de gust.
Într-o altă ştire a mea de astăzi, m-am suit pe un cal şi m-am dat drept Ştefan cel Mare. Şi mie mi se părea că sunt penibil, învîrtindu-mă în cerc cu calul şi ţinînd o sabie în mînă, dar mă gîndeam că o să vă uitaţi la mine, fie şi ca să vă amuzaţi.
Mă cheamă ... Adelin / Cătălin / Septimiu / Adrian sau Maria / Elena / Simona / Marie Jeanne / Cristina / Loredana / Paula .. .cred că nu pot să-mi aduc aminte acum toate numele mele, nu vă supăraţi pe mine...
Şi în dimineaţa aceasta o să mă gîndesc să vă surprind cu ceva. Trebuie să fie senzaţional, ca să vă amintiţi şi la 10 minute de la dispariţia mea de pe ecran despre ce a fost vorba.
Nu mai contează dacă ceea ce eu vă prezint nu e ştire, nu contează dacă nu mai sunt jurnalist, ci clovn. Important e că vă uitaţi la mine.
Ne vedem şi diseară, adică în fiecare seară, la oricare dintre televiziuni!