Tratate. Vitruvius (1)

Ceea ce vă voi spune în continuare despre Vitruviu este dintr-o lectură liberă a celor Zece cărţi de arhitectură, traduse de G.M. Cantacuzino şi Grigore Ionescu. Acest tratat, considerat astăzi unitar, era constituit de fapt din nişte fascicule, al căror merit prim este următorul: reprezintă cel mai timpuriu tratat de arhitectură care s-a păstrat. Se ştie că au existat tratate înaintea lui, mai cu seamă în Grecia antică. Sunt invocate, de pildă în literatura presocratică, dar şi de Aristotel; pe unele le invoca şi Vitruviu. Autorul, de altfel, nici nu are pretenţia de "originalitate" (care de altfel, este un concept modern sau, oricum, post-renascentist). Dimpotrivă măsura calităţii unui astfel de tratat era, la vremea respectivă, conformitatea cu cele de dinainte: cu cât era mai în spiritul strămoşilor, cu atât era mai sigur şi, deci, mai bun. El dedică acest tratat imperatorului Octavian Augustus, vorbeşte laudativ despre vremea lui, făcându-i şi următoarea dedicaţie: "ai găsit o Romă de cărămidă şi ne laşi o Romă de marmură". Putea fi la fel de bine o linguşire, dar şi constatarea unei realităţi edificatorii pe care nici istoricii nu o neagă, devreme ce, încă, ea poate fi constatată pe teren. De altfel, Roma marmoreană a fost încă o dată descoperită ideologic, atât la propriu (cu târnăcopul), cât şi la figurat, de către Mussolini, cel care a şi decopertat Mausoleul lui Augustus, lângă care s-a construit nu demult şi clădirea cea nouă a lui Richard Meier, adăpostind altarul Ara Pacis.
 
Fiecare dintre cărţi se deschide cu o mică poveste, care cuprinde în esenţa ei un fragment de estetică, tratează teoretic o problemă legată de arhitectură. Spre pildă, originea ordinelor azi numite clasice, sau originea ordinii în sine, sau symmetria (concept complex, diferit de "simetria" pe care o ştim noi azi), sau decorum. În fiecare astfel de povestioară există sâmburele unei discuţii despre teoria arhitecturii în general. Cel puţin până în secolul al XX-lea, nu există alte teme fundamentale adăugate la pistele deschise de Vitruviu. Sunt tratate altfel, există comentarii sau răzgândiri, conflicte, dar nu teme noi. Dimpotrivă, o seamă de atribuţii (şi de atribute, de altfel) ale arhitectului par să se fi pierdut pe drum. De pildă, vorbind despre definiţii, Vitruviu spune că, în vremea lui, arhitecţii făceau case, palate, temple, dar şi poduri şi apeducte, dar şi orologii (ceasuri cu apă, solare etc.). Arhitecţii vremii proiectau nu doar spaţiul, ci şi timpul!
 
Ne propune nu doar o origine a arhitecturii, ci vorbeşte despre mai multe tipuri de origini. Ne propune de exemplu, câte o origine, câte o legendă, despre originea ordinelor clasice. Există planşe desenate, de unde puteţi afla proporţii, planuri detaliate de temple... tot ceea ce este nevoie pentru a face şi astăzi arhitectură exact ca în vremea lui, sau de a o restaura pe cea deja edificată. Foarte interesante sunt, însă, acele legende fondatoare, despre care vă spuneam mai devreme. Vitruviu are o perspectivă, cum să o numesc, evolutivă asupra arhitecturii, văzută ca o necesitate de adăpostire elementară din calea intemperiilor, care se complexifică, în timp, prin acumularea de bune practici şi, mai ales, prin adăugarea - uneori în exces - de semnificaţie simbolică. Din perspectiva mesajului din fundalul tratatului, foarte interesante sunt şi astăzi poveştile despre ordinele clasice. Dar, despre ele, data viitoare.