25.12.2010

Ghinda
 

Nu făceam nimic. Aşteptam cuminte să-şi cumpere ceilalţi de mâncare şi să ne aşezăm undeva pentru prânz, într-un loc unde să mi se permită să-mi mănânc pachetul adus de acasă. Stăteam pe o bordură înaltă de piatră, încălzită puternic de cele 35 de grade pe care mi le oferea soarele de august. Mi-era în sfârşit cald, după cele câteva ore petrecute la birou sub cel mai aprig aer condiţionat. Mi se dezgheţau şi gândurile şi inima. Făceam planuri imaginare de vacanţă, vizitam plaje însorite, căram rucsaci grei pe drumeaguri nebătute de munte. Apoi îmi ştergeam picăturile de sudoare de pe frunte cu basmaua roşie care-i plăcea lui mult şi îl sărutam obosită de atâta fericire. Alegeam un loc ferit şi instalam cortul. Casa noastră cu vedere la mare, casa de vacanţă din inima pădurii, refugiul pentru nopţile cu furtună.

Nu ştiu de unde a apărut. Mi-a atras atenţia fusta foarte scurtă, de un albastru puternic şi picioarele slabe şi albe. Înainte de a apuca să alcătuiesc un gând, era lângă mine.
-  Îţi dau ţie asta! mi-a zis şi mi-a întins un obiect pe care-l frământase mult între degete. Şi degetele erau asemenea picioarelor, albe şi slabe şi cumva pline de riduri, deşi fata nu avea mai mult de 17 ani.
-  Nu, am zis din reflex.
- Ia-o!, a insistat pe un ton care m-a făcut să întind mâna automat şi să primesc obiectul.
-  Şi ce să fac eu cu asta? am continuat să protestez fără să mă uit ce primisem. Era un gen de împotrivire pe care-l practic cu toţi străinii, uneori fără să vreau.
-  Nu ştiu... E norocoasă!
 
Soarele îmi cădea drept în faţă, în timp ce ei îi întuneca privirea. Îi ascundea faţa aşa de bine încât n-am reuşit să reţin nici o trăsătură, nici o culoare. Obiectul pe care mi-l dăduse îmi zgâria uşor palma făcându-şi simţită prezenţa. N-am rezistat tentaţiei şi mi-am dezlipit ochii de faţa ei fără contur şi m-am uitat ce-mi dăduse. Era o ghindă. Una mare şi frumoasă, cu pălărie grunjoasă şi miez neted, o ghindă dintre cele mai obişnuite, dar totuşi norocoasă. Am zâmbit a neîncredere.
- Zici tu că e norocoasă. De unde ştii?
 
N-am primit răspuns. Fata dispăruse de lângă mine şi, deşi am încercat s-o zăresc îndepărtându-se, n-a fost chip să mai dau de ea. Am vrut s-o strig, dar nu ştiam cum o cheamă. În plus, lumea deja se uita ciudat la mine. Atunci m-am gândit că n-a fost nimic real, că fata s-a interpus pe frecvenţa gândurilor mele şi, fără să vreau, am vorbit cu ea. Nu ştiam cum se poate face aşa ceva, dar uneori totul îţi pare posibil. Aş fi vrut să mă întorc netulburată la gândurile mele, dar ceva continua să mă împungă în palmă cu o forţă pe care nu o puteai contrazice.

Mi-a trecut prin cap că acum aş fi în stare să vorbesc chiar şi cu ghinda. Era clar că îmi imaginam mai mult decât trebuia. Poate de la soare, poate de la aerul fierbinte care tocmai năvălise în plămânii mei schimonosiţi de frigul artificial. Am ascuns repede ghinda în geantă şi am aşteptat câteva minute apoi m-am uitat dornică să n-o mai găsesc şi să pot miza pe ideea unei fantezii. Dar ghinda nu dispăruse.
 
Câteva zile am tot verificat dacă mai am ghinda norocoasă în geantă. Nu îndrăzneam să spun nimănui, cine m-ar fi crezut? Mă gândeam tot mai des că nu ar trebui să primesc obiecte de la străini, ce m-aş fi făcut dacă îmi dădea cheile de la o maşină? Dar nici să arunc norocul pe geam nu prea-mi venea. Istoria trifoiului, a găinaţului, a gurilor de canal cu număr impar de găuri, a pufului de plop, toate îmi spuneau că nu e de glumă cu norocul şi că obişnuieşte să vină în cele mai neaşteptate forme. Ghinda mea era chiar frumoasă, iar contextul în care o primisem complet deosebit. Începeam să am încredere în ea. Nu mă aşteptam la rezultate imediate, dar mă aşteptam la ceva.
 
Pe fata cu fustă albastră n-am mai văzut-o. Mă uitam după ea de fiecare dată când treceam pe lângă bordura înaltă, dar căutam mai mult o senzaţie decât o faţă pentru că nu reuşisem să-i reţin trăsăturile. Cu timpul, amintirile legate de ea şi de ghindă s-au estompat. A venit toamna, apoi altă vară şi din nou toamnă. În a doua vară, pe când zăceam pe-o plajă cu ochii pierduţi în mare şi cu picioarele pline de nisip, aşteptarea mea a luat sfârşit.

El îşi sprijinea capul de genunchii mei şi moţăia. Îmi ţineam o mână pe pieptul lui şi îi corelam bătăile inimii cu respiraţia liniştită şi cu valurile mării. Lacrimi mari, sărate, îmi străbăteau faţa arsă de soare în drumul lor spre nesfârşita împlinire, spre marea ce-şi lovea blând valurile de ţărm. Norocul respira moale prin palma mea şi bătea în ritmul valurilor. Undeva într-o geantă veche, o ghindă mare şi grunjuroasă îşi împlinise menirea.

***
Alegeri


Te-am ales pe tine. Dintre toate femeile lumii (reduse la numărul celor pe care le cunosc şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate) te-am ales pe tine. Ce onoare, nu? Este o onoare uşor de transformat în oroare pentru că nu te-am întrebat dacă vrei să te aleg, nici măcar nu ştiu dacă ai licitat în acest scop. Dar eu te-am ales şi asta e cel mai important.
 
Acum păzesc telefonul. Sigur vei suna, doar eu te-am ales să-ţi dăruiesc inima mea numai ţie, pentru totdeauna. Cum? N-o vrei? Dar cine ţi-a cerut, draga mea, aşa ceva, eu m-am oferit pentru sacrificiu, mi-am înfipt în inimă dragostea asta pentru vecie şi dacă o voi smulge de acolo voi sângera până la moarte. Sigur că ştiu că eşti liberă să alegi pe cine vrei, dar nu mă pot opri să sper că voi fi eu acela. Din când în când mă uiţi şi trebuie să-ţi aduc aminte de mine şi dragostea mea. Mă alungi cu un gest sau o vorbă, te chinui uneori în regrete întrebându-te dacă vei fi pedepsită pentru lipsa ta de dragoste. Sigur că vei fi, şi eu sunt.
 
Sună. Mă reped ameţit de dorinţă să răspund înainte sunetul să-mi fi atins urechile. Nu eşti tu. Mi se citeşte dezamăgirea în glas, iar femeia de la celălalt capăt al firului o simte. Oftează şi-mi aminteşte reţinându-şi lacrimile de ea. Aproape am uitat cine este. Îşi spune numele de două-trei ori până când trezit la realitatea camerei mele goale îmi amintesc. O simt tresărind de bucurie că totuşi nu-i închid deranjat de apelul ei. Mi-amintesc tot. Ea m-a ales pe mine. Dar n-am rugat-o eu, aşa că să mă scutească de scenele astea lacrimogene demne de orice telenovelă de succes. Da, m-a ales dintre toţi bărbaţii lumii ei, cu bune şi rele, pentru totdeauna. Mă iubeşte, deşi nu mă prea vede şi ar muta vreo câţiva munţi să fim împreună. Ce mai fac? Dau drumul la televizor şi caut febril un post gălăgios, cu muzică şi oameni care petrec. Uite asta fac, prin cluburi cu prietenii, mint eu jucându-mă cu o cutie de bere pe canapeaua din sufragerie. Nu, nu ne putem vedea, suntem în plină petrecere. Oftează, zâmbeşte şi îmi urează să fiu fericit, apoi închide ca să-şi înghită lacrimile departe de urechile mele sensibile. Aranjez telefonul iritat de întrerupere. Dacă ai sunat ?
 
N-ai sunat. Aflu acest amănunt destul de repede pentru că, ros de nelinişte, te sun în clipa în care am închis telefonul. Îmi răspunzi acru, aruncând un deranjat «a, tu erai» care nu prevesteşte nimic bun. Încerc să fiu nonşalant, să lansez o conversaţie interesantă, dar îmi retezi avântul brutal scuzându-te că aştepţi un telefon important. Da, sigur, nu te mai deranjez, sună-mă când poţi, bângui grăbit şi închizi înainte de a apuca să-ţi urez o după-masă frumoasă.
 
Suntem mecanisme programabile care funcţionează într-o simbioză ciudată dictată de măreţul ceasornicar al lumii. Din când în când ni se înfige o şurubelniţă mică şi ascuţită direct în suflet, doar în scop ştiinţific. Se analizează răspunsul la stimuli, şocul emoţional şi reacţiile adverse. Devenim dependeţi de şurubelniţă şi nu mai putem trăi decât în prezenţa ei. Altfel, suntem lăsaţi să decidem singuri de ce mecanism ne alăturăm roţile zimţate. Noi ne prindem de alţii, alţii se prind de noi, într-un nesfârşit dans al scaieţilor, al rotiţelor şi şuruburilor. Ne desprindem greu, lingându-ne rugina. Căpătăm uzuri ce nu se mai repară niciodată. Ne mângâie doar speranţa că într-o zi vom fi aleşi pentru experimentul sublim, împunşi cu şurubelniţa fără să ne dăm seama şi implicaţi pe viaţă în simbioza dictată de maestru.

***
Sinucigaşul


Ais era obosit. Avusese o zi lungă, începută cum se putea mai rău cu şedinţa lunară de repartizare. Ca de fiecare dată, primise acelaşi colţ de lume, plin de tristeţe şi praf, de unde nu se zărea nici mare, nici munte şi unde toţi oamenii erau obosiţi şi nervoşi. Era o întreagă aventură să-i înţelegi pe toţi, să-i urmăreşti zi de zi şi să le rezolvi problemele. Nu erau nicicum mulţumiţi şi uitau instantaneu că au fost ajutaţi.

Avea câteva cazuri rămase de luna trecută şi azi le urmărise îndeaproape, strecurându-le mici bucurii în cale, dar oamenii refuzaseră să se trezească din amorţeala obişnuită. Erau extrem de îndărădnici, n-ar fi recunoscut o bucurie nici dacă le-o plesneai peste ochi. Ba mai mult, unul dintre ei începuse să se gândească la sinucidere.
 
Uşa se închise în urma lui şi o mână răcoroasă îi aranjă o şuviţă rebelă.
- Ai venit, îngerul meu.

Ais zâmbi şi-şi întinse aripile să se dezmorţească. Ilika îi suflă în ceafă râzând şi toate necazurile lui dispărură. O cuprinse în braţe şi o sărută.
- Cum le ştii tu pe toate!
- Păi oricine ar observa cât eşti de pleoştit. Iar ai ieşit prost la repartiţie?
- Mda, acelaşi loc, aceiaşi oameni. Tu?
- Eu am o grădiniţă nouă. Tare simpatici puştii ăştia, mă fac să râd toată ziua.
- E posibil să am un sinucigaş.
- Doamne... poţi să-l ajuţi?
- Nu ştiu, insistă cam mult. Mi-e teamă să nu-l pierd.
- Ai grijă, se încruntă Ilika. Ce putem face?
- Încă nu ştiu.
 
Mâncară împreună pe o felie de nor, privind apusul şi povestindu-şi activităţile de peste zi. Se sfătuiau în privinţa cazurilor mai mereu, dar o sinucidere era ceva foarte grav şi nici unul nu ştia cum s-o rezolve.
 
Ais se întoarse abătut toată săptămâna. Ajunsese să-i neglijeze pe alţii ca să se poată ocupa mai mult de cel cu gânduri de sinucidere şi problemele se amplificaseră. Risca să scape de sub control toată zona. Reacţiona speriat când omul se apuca să-şi scrie biletul de adio şi genera conflicte între ceilalţi. Singura lui mângâiere era faptul că reuşise să-l împiedice timp de o săptămână să scrie nenorocitul ăla de bilet.
- Nu mai ştiu ce să fac, îi zicea el Ilikăi. Poate chiar trebuie să se întâmple.
- Nu, nu vorbi prostii. O să fie bine, îl minţea Ilika la fel de preocupată ca şi el.
 
În a treia săptămână, Ais era la un pas de haos. Primise mustrări, dar nu avea inima să-l lase pe om singur şi să se întoarcă la ceilalţi. Ilika îşi luă liber de la grădiniţă şi se apucă să-i mai rezolve din cazuri ca el să poată sta cu cel pierdut. Ais era obosit. Aripile lui se făcuseră gri, ochii nu-i mai străluceau, nu putea să doarmă şi începea să-şi piardă puterile. Îngrijorată, Ilika se hotărî să facă ceva, orice, aşa că se transformă în pasăre şi se apropie de om.
- De ce faci asta?

Omul se sperie, dar Ilika nu-i dădu pace până când nu-l forţă să răspundă.
- De ce faci asta, te-am întrebat. Ştii că soţul meu se străduieşte de câteva săptămâni să te ajute să depăşeşti momentul ăsta greu şi să redevii un om fericit ? Ştii că şi-a pierdut propria linişte ca să o găsească pe a ta? Crede-mă, îngerii nu-şi pierd uşor liniştea.
- Cine eşti? Ce vrei? bâigui omul speriat.
- Nevasta îngerului tău.
- Ce glumă-i asta?! Încetează!
- Ah, mă enervezi. Copiii de la grădiniţă sunt mai înţelegători ca tine. Vreau doar să uiţi de sinucidere şi de alte prostii. Crezi că poţi să mă ajuţi?
- Lasă-mă, pleacă!
 
Ilika se dădu bătută şi plecă. Lui Ais nu-i spuse nimic, era prea necăjit ca să-l mai supere şi ea cu încăpăţânarea omului. Îi sufla în ceafă, îi mângâia aripile, dar nimic nu-l mai înveselea. Ais dormea puţin şi agitat, vorbea în somn şi nu-şi mai găsea liniştea nici măcar privind apusul.
 
În zilele următoare omul încercă de câteva ori să scrie biletul de adio. Nu se ştie de ce nu se pot omorî fără să treacă peste acest pas. Prima dată, Ais opri curentul în tot cartierul, a doua oară uscă pasta în toate pixurile din casă. Apoi îi trimise omului un curier insistent la uşă, sparse o ţeavă la vecinii de deasupra, îi trimise prietenii pe cap, îi strică tastatura. Omul se înfuria şi se văita că doar lui i se întâmplă, că este blestemat. Părea din ce în ce mai hotărât să termine cu lumea aceasta.

Ais avea nevoie de timp de gândire şi, mai ales, de timp pentru celelalte probleme ale zonei sale. Constrâns de împrejurări, îl băgă pe om în spital ca să fie supravegheat de alţii şi el să-şi vadă de ale lui. Omul ajunse trist şi revoltat în spital. Nu putea să scrie bilete, nu avea calculatorul cu el, nu era singur deloc. Având atâta timp liber se apucă să-şi aranjeze gândurile, amintirile şi dintr-un colţ ascuns al minţii îi răsună glasul unei femei. "Nevasta îngerului tău". Îl umflă râsul până la lacrimi, ceea ce atrase atenţia asistentelor şi se simţi obligat să le povestească. Femeile se amuzară şi îl felicitară pentru prietenii săi atât de îngrijoraţi şi atât de plini de umor.

Ais se împăcase deja cu ideea că omul era pierdut. Nu-l mai putea împiedica să facă ce doreşte şi nu mai avea putere să alerge atât pe lângă el. Îl văzu ieşind din spital vesel, luându-şi la revedere de la asistente de parcă fusese în tabără. Îl urmări până acasă şi fu uimit de cantitatea de provizii pe care le cumpără pe drum. Fu şi mai surprins când îl văzu gătind şi mâncând cu poftă. Părea că-şi revenise şi că nu mai avea nici un fel de gând. Seara, omul primi musafiri şi povesti tot felul de anecdote şi glume. Ais se pregătea să plece când îl auzi spunând povestea cu nevasta îngerului lui. Oamenii râdeau, dar el ştia că nu fusese o glumă şi se întoarse acasă într-un gând.
- Ai venit, îngerul meu?
- Da, răspunse Ais întinzându-şi aripile şi primind binecuvântata suflare pe ceafă.

Apoi o luă în braţe şi o sărută.
- Cum le ştii tu pe toate...

0 comentarii

Publicitate

Sus