Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Portret de grup lîngă catafalc. La moartea lui Adrian Păunescu


Liviu Ornea

18.12.2010
Observator Cultural, noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am încercat în zilele din urmă, în plin vacarm şi cacofonie asurzitoare, să-mi aduc aminte cum îl vedea generaţia mea pe Adrian Păunescu - de fapt, extrapolez, poate, nepermis: e vorba despre colegii şi prietenii mei, singurii  ale căror păreri de-atunci le cunosc de la sursă. Pare greu de crezut acum, dar în vremea liceului meu, a doua jumătate a anilor '70, noi citeam poezie românească - oricum, în proporţie mult mai mare decît se citeşte acum. Preferaţi erau, de departe, Nichita (nimeni nu-i spunea altfel) şi Sorescu. Dar îl descoperisem (!) şi pe  Geo Dumitrescu, cu Libertatea de a trage cu puşca, pare-mi-se, proaspăt apărut. Se citea şi Păunescu, multora le plăcea. Dar nu poetul social. Prindea la tinerii care eram poezia lăcrămoasă, sentimentală, kitsch-ul (o spun acum, nu garantez că şi atunci gîndeam la fel) gen "Cine are părinţi...". Atît. Eu, unul, nu-i citisem volumele de la începuturi. De cearşafurile patriotice pe care le comitea ne băteam joc, sau le mai recitam la "montaje literare". Nu citeam ziarele decît pentru "mica publicitate", cronica sportivă, necroloage sau "faptul divers"; nu citeam România literară nici Luceafărul în zilele aniversare, nu citeam poemele de prima pagină. Conspectam, cînd trebuia, discursul tovarăşului, dar nimeni nu ar fi citit, de bunăvoie, poemele-fluviu ale lui Păunescu. Ne băteam joc şi de volume precum Iubiţi-vă pe tunuri, exerciţiu evident nebanal şi necesitînd abilităţi nu la îndemîna oricui. Dar se mergea la cenaclu.

Eu am fost o singură dată, printr-a unsprezecea sau a douăsprezecea. Ştiam de acasă, din discuţii cu ai mei, sau cu prietenii lor, că e ceva de rău, cîh, că nu trebuie mers acolo. Dar, spre deosebire de generaţia părinţilor,  noi nu eram interesaţi de politică. O ignoram. Eram inconştienţi, iresponsabili? Probabil. Oricum, nu stăteam seară de seară cu urechea-n aparatul de radio, ne mai spuneau ei cîte ceva. UTC-ul, învăţămîntul politic, premilitara, taberele pentru pregătirea Daciadei, a Cîntării României - nici nu ne mai gîndeam la ele, existau, nu se putea altfel, dacă te puteai fofila, perfect!, dacă nu, măcar să te distrezi (am amintiri foarte plăcute din tabăra de trei săptămîni de la Sibiu, cînd repetam asiduu pentru formaţia de trioleţi din spectacolul de deschidere a Daciadei). Nici în timpul facultăţii nu a fost foarte diferit. Aceleaşi învăţămînt politic, pregătire militară, strîns sticle şi borcane, practică agricolă (ce băute!). Sigur, trebuia un pic de abilitate ca să nu intri în partid dacă erai student foarte bun, am avut colegi care au rezistat şi n-au avut probleme (se putea, minte cine spune că nu). Ce a apărut nou  în anii '80 au fost lipsurile materiale, din cauza lor am devenit noi mai interesaţi de politic, am fost mai puţin indiferenţi  şi am început să ne radicalizăm. Aşa că am mers o dată la cenaclu. Şi mi-a plăcut. Cum dedublarea, discursul dublu, cum se spune acum, ne intraseră în sînge, altfel nici nu visam că se poate trăi, am ignorat suveran cîntecele patriotice, scandările (cine te putea obliga la cenaclu să urli? nimeni) şi am ascultat muzica frumoasă a Marcelei Saftiuc, a Adrianei Ausch, a lui Doru Stănculescu,  a lui Sorin Minghiat, am rîs copios la grupul Flacăra (parcă aşa se numea) al Andei Călugăreanu, cu Pittiş făcînd flotări pe Lordul John...

Cred că n-am mai mers de ruşinea părinţilor, dar, la o adică, nu m-aş fi dat în lături. Însă muzica am ascultat-o, în continuare, cu plăcere, mai ales pe discuri (mi se mai întîmplă, recunosc, şi acum). Nu ştiam, atunci, că folkul românes e o formă fără fond, că imită fenomenul hippy fără hippies şi fără libertate etc. - nu ştiam nimic noi; oare eram manipulaţi? Mai degrabă, procedam ca şi cu un măr bătut: decupam partea stricată şi mîncam cu poftă restul. Dintre toţi cunoscuţii mei, nu ştiu pe nici unul căruia să-i fi căzut greu la stomac.

E drept, contemplînd acum tabloul, nu ieşim grozav. Trăiam. Nu eram dizidenţi. Nici rezistenţi, ca cei din Résistence. Nu luptam cu sistemul, încercam să-l păcălim, ne adaptam. Făceam compromisurile necesare, fiecare după cît de permisivă îi era conştiinţa. Dar nu îmi aduc aminte ca cineva dintre congenerii cu care vorbeam să fi căzut în mrejele comunist-naţionaliste, cu atît mai mult să fi contribuit la aşa convingeri frecventarea cenaclului sau a literaturii lui Păunescu. Dacă unii au făcut compromisuri prea mari, dacă au turnat, sînt sigur că au făcut-o pentru avantaje materiale, poate de frică - dar nu din vreo convingere indusă, sau la care să fi ajuns singuri. Ba, aş risca să spun că Păunescu a avut o influenţă mult mai mare după '90, nu înainte, cînd, asociat cu Ceauşescu, nu avea cum să fie foarte prizat pe latura politică. Altfel, Păunescu pare să fi fost, pînă la sfîrşit, egal cu sine. Ceea ce nici nu e atît de rău. Mult mai dezgustători mi se par acum alde Ponta et comp. (la urma urmei, nu cred că Păunescu şi-a regizat expunerea la Ateneu şi înmormîntarea cu onoruri militare), dar asta e, deja, altă discuţie. Sau nu?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Trist
    A.Stan, 20.12.2010, 01:15

    Marturie destul de convingatoare prin aerul ei spontan dar vai, cu atat mai intritristatoare.
    La generatia autorului "s-a rupt filmul" pe care comunistii au dorit atat de mult sa-l rupa. Apatica generatie, cea care, aparent, ciuguleste din orice palma: putin Pittis, putin Phoenix, putina Calugareanu, mult, mult Paunescu
    (doar se autoinscena), totul din mila si intru slava lui Nicolae Ceausescu.
    Oare sa nu fi observat nimeni lucrul asta? Si daca a observat, e imaginabil atata "miserupism" ?
    Ei bine, da, ne transmite autorul. Si ne lasa muti...

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (III), Vlad Bălan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Fraţii din cais, Ana-Maria Androne-Bouman (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dinu, Mihai Ivaşcu (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria), Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu (4.8/5 - 9 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer