Textele de mai jos sunt versiunile integrale ale naraţiunilor care, pentru seara concertului, au trebuit semnificativ reduse pentru o bună încadrare în timp şi pentru o sincronizare adecvată cu lungimea fiecărei mişcări.
Aceasta nu a fost prima mea colaborare cu SoNoRo, dar a fost, cu siguranţă, cea mai emoţionantă şi onorantă. Scrierea povestirilor m-a bucurat pentru că mi-a dovedit şi anul acesta faptul că SoNoRo înseamnă mai mult decât un festival profesionist, pentru mine devenind astfel şi un prilej de a lega prietenii cu oameni talentaţi şi dăruiţi. Ţin să le mulţumesc, cu această ocazie, lui Răzvan Popovici, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o, şi lui Marius Manole, pentru disponibilitatea şi răbdarea din timpul repetiţiilor, precum şi pentru spectacolul viu pe care ni l-a oferit la concert. (Beatrice Lăpădat)
****
Introducere şi marşul regal al Leului
Regele animalelor! Regele animalelor! Am şi uitat de când îmi port povara asta. Toţi vor să mă ucidă, toţi mă dispreţuiesc; de fapt, nimeni nu mă admiră cu adevărat nici pentru coama mea stufoasă, nici pentru ţinuta maiestuoasă, nici pentru forţa mea. Nimeni! Şi totuşi, ei nu obosesc spunând că sunt regele lor!
Ei bine, dragilor, adunaţi-vă, adunaţi-vă toţi în jurul meu! Astăzi trebuie să vă spun ceva cât se poate de grav! Vino, vino, iepuraşule, nu te mai teme, de astăzi vom fi prieteni! Da, sunteţi toţi? Gata, vă rog, nu mai tremuraţi! Dragii mei, de astăzi vă trimit în lume să distrugeţi toate cărţile în care scrie că sunt regele animalelor. Vreau să nu mai rămână niciun colţ de lume în care să se găsească vreo carte cu mine. Vreau să văd cum se nasc focuri de artificii obeze şi sfidătoare din focul care va arde toate aceste prostii!
Vreau să îmi înlocuiţi marşul triumfal cu un marş funebru. Vreau să vă dezlănţuiţi şi să îmi spuneţi în faţă, cu bucuria renunţării la obligaţia de a vă mai preface, că, de fapt, niciunul nu mă iubiţi! Vrea cineva coama mea? Nu? Nu vrea nimeni nici coroana mea? Chiar aşa, de ce aţi vrea să purtaţi tinicheaua asta inutilă? Nici nu îmi mai dau seama dacă eu m-am săturat de diamantele mele sau ele de mine.
Oamenii... ei bine, oamenii... ei s-au plictisit primii de mine! Mai întâi, s-au temut. Au încercat să mă omoare, au încercat să se îndepărteze de mine, după care s-au plictisit de jocul ăsta periculos. Şi au încercat să îmi câştige bunăvoinţa. Mi-au făcut statui, m-am trezit reprezentat pe nu ştiu câte blazoane, am fost sculptat prin temple orientale somptuoase şi prin grădinile oraşelor elegante de azi. Mi s-au închinat tot felul de poeme, care de care mai lungi, care de care mai serioase şi mai sofisticate; parcă îi şi văd pe poeţii ăia ridicoli, nebărbieriţi şi plini de cearcăne, cum stăteau în faţa călimării, chinuindu-se cu multă sudoare să îmi găsească rime "frumoase".
De-aia nu mai dormeau ei, că scriau despre mine şi ţinuta mea regală, dacă puteţi să credeţi! Inutil să vă mai povestesc - dacă le făceam surpriza să apar în carne şi oase în odaia lor întunecată, imediat începeau să le clănţăne dinţii de frică! Toţi mă iubesc şi mă admiră dacă stau la distanţă. Ei acolo, eu aici - ce mult ne iubim, ce mult ne respectăm!
În ziua când am ieşit din junglă şi am panicat un oraş întreg cu escapada mea, nu am vrut decât să ajung la bibliotecă. Muream de curiozitate să văd ce mai spun ăştia despre mine, dacă le-au mai trecut cumva ideile fixe pe care le tot repetă de mii de ani. Nu am dat decât peste nişte cuvinte lungi, într-o limbă greoaie şi plicticoasă. Un isteţ comenta că aşa ar suna numele meu în latină. Latină! Parcă la latină şi la templul din Luxor mă gândesc eu când îmi ostenesc dinţii cu o bucată proaspătă de carne!
Poeţi, scormoniţi după alte animale prin junglă, nu mai sunt rege, nu mai sunt maiestuos, nu mai sunt nimic! Acum să vă văd! Cu ce vă mai umpleţi emblemele dacă eu mă retrag?
Haideţi, dragi supuşi, plecaţi în lume şi distrugeţi basmul ăsta care nu îi mai distrează nici pe copii. Nimeni nu mă iubeşte cu adevărat. Nici eu nu iubesc cu adevărat pe nimeni. Nu sunt decât regele propriei minciuni.
Ah, ia uite, ce avem aici? Nişte muzicieni! Domnii vor să îmi cânte un marş regal. Vor să mă îmbuneze, încearcă să mă roage să nu îi mănânc, ştiu eu trucurile oamenilor!
Cântaţi, domnilor, cântaţi, nu mai e mult şi voi da coroana mea pe un pian...
Găini şi cocoşi
Am auzit că un compozitor francez a scris acum ceva timp o lucrare despre animale şi că ne-ar fi dedicat şi nouă un moment. Trebuie să mărturisesc că sunt emoţionat. Atât de emoţionat încât îmi vine să las baltă ograda asta cam... depăşită de modă şi să îmi găsesc o locuinţă mai cochetă. Poate undeva, într-un cartier al muzicienilor. Are cineva idee pe unde aş putea să îmi închiriez un apartament elegant? Mi-ar plăcea să fiu vecin cu domnul Sensen, aş vrea să îmi exprim personal recunoştinţa şi înalta stimă ce i-o port... M-am elevat complectamente de când am auzit că am fost pus pe note! Scuzaţi-mă dacă nu mă descurc comme il faut, nu prea sunt învăţat cu lumea bună... A, şi după concert ciocniţi un pahar de vin? Să-mi fie cu iertare, eu nu ştiu cum se face asta.
Sper că mă înţelegeţi, nu e de ici, de colo, să te trezeşti peste noapte vedetă. Domnilor, nu vă puteţi da seama cât de emoţionant este pentru mine, un biet cocoş, să devin personaj într-o lucrare de muzică clasică. Bineînţeles, leul ăla isteric şi enervant a făcut iar pe poetul, sper că nu l-aţi crezut pe cuvânt. Cică nu îl iubeşte nimeni! Dar cred că lui i s-a cam luat cu binele. Ce ştie el? Sunt milenii de când apare peste tot. Şi leul, vai, s-a plictisit de imaginea asta! Dar credeţi că pe mine m-a întrebat vreodată cineva: "Domnule cocoş, tu te simţi bine? Ai nevoie de ceva? Vrei un poem, o sculptură, vrei să te punem pe un steag?" Nu, nimic!
Eu încerc să nu par prea complexat, cred că m-am adaptat ceva mai repede la bunele maniere, dar nevasta mea e şi acum copleşită de toată situaţia asta neaşteptată. Până şi văcuţa ne-a cerut autograf de când a aflat despre noul nostru statut. Era o zi obişnuită şi plicticoasă de vară când nepoata stăpânilor noştri a trecut pe aici şi ne-a spus, fără să ştie că noi auzim tot, despre domnul acela, Camil Sensen. Am aflat şi noi, cu ocazia asta, că se cântă despre noi pe nişte scene enorme, în săli cu aur şi mătăsuri ca în basme şi, la sfârşit, lumea ne aplaudă!
Am fugit, bineînţeles, de la stăpânii noştri care, între noi fie vorba, nu prea ştiau ce-i aia high class. Mie şi doamnei găini ne e atât de drag de dumneavoastră, ne simţim atât de onoraţi că vă deplasaţi din casele dumneavoastră scumpe ca să ne aplaudaţi pe noi, care abia am reuşit să ne scuturăm de praf...
Desigur, dacă e să fim cinstiţi până la capăt, nu pot să nu constat că numărul de secunde alocate momentului nostru este mai scurt decât restul; până şi ţestoasele s-au bucurat de mai multă atenţie, dar, ce să facem, de undeva trebuie să pornim. Îmi dau seama că nu pic prea bine în atenţia domniilor voastre după ce şi-a perindat leul pe aici coama arogantă, îmi dau seama că noi, cocoşii şi găinile, nu suntem nici detestaţi, nici iubiţi. Toţi aşteptaţi să vină lebăda, nu? Ce să faci cu un cocoş pe o scenă de ton bon? O lebădă sau peştii ăia care vă fascinează pe toţi sunt altceva, nu-i aşa?
Dar nu aş vrea să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Recunoaştem cu umilinţă că partea care ni s-a acordat în lucrare nu e nici cea mai vioaie, nici cea mai romantică. Vă mulţumesc însă din toată inima, din partea mea şi a soţiei mele, care nici nu mai poate vorbi de atâta emoţie - cred că am să o duc la psiholog să-şi trateze anxietatea - că ne-aţi primit pe scena dumneavoastră.
Foarte frumos aici, foarte frumos! Ah, bag de seamă că muzicienii noştri doresc să cânte. Jur că nu i-aş mai lăsa, aş sta eu singur aici, în faţa dumneavoastră, o ora întreagă, dar mă tem că doamna găină va începe să cotcodăcească dacă nu mă duc... chiar acum la ea.
Asinii sălbatici
Nu ştiaţi că şi măgăruşii zboară, aşa-i? Ei cred că am fi animalele cele mai demne de milă. Ei cred că ne-ar interesa cu adevărat vreodată glumele amuzante care se fac pe seama noastră. Ei cred că toată viaţa noastră e un chin fără sfârşit. Vă spun însă, doamnelor şi domnilor, ceea ce manualele dumneavoastră nu v-au învăţat niciodată: noi, asinii sălbatici, ştim să zburăm. Noi, asinii sălbatici, suntem purtaţi pe sus de vânturi tainice şi de puteri misterioase. Sau, cel puţin, aşa credeam până când familia mi-a tăiat cheful de zbor.
Mă scuzaţi, stimată audienţă, că vă întrerup brutal sublima dispoziţie lirică, dar trebuie să vă spun povestea mea. Într-un astfel de zbor, grăbit şi hotărât, mi-am întâlnit doamna. Era să nici nu o zăresc în ritmul ăla prostesc. Dar ea stătea acolo, aranjată special pentru mine, dată cu soare pe buze şi cu cremă de stele pe copitele scutite de munca grea. A fost nevoită, biata de ea, să îmi pună piedică să o observ, altfel nu ne-am fi întâlnit nici azi. Am străbătut apoi, împreună, ierni teribile cu miros de disperare, primăveri îngenuncheate de tandreţea soarelui, veri apăsate de pumnii căldurii neîndurătoare şi lunile de toamnă închegate într-un mănunchi de priviri abia şoptite. Era o noapte cu o lună bolnav de frumoasă când mi-a promis iubirea ei veşnică. Nu ştiu pe unde mă uitam şi nu ştiu la ce mă gândeam când i-am promis şi eu acelaşi lucru. Brusc, drumurile mele de celibatar s-au oprit într-un punct fix şi nu se mai mişcă de acolo.
Astăzi, încerc să îmi învăţ copiii - mulţi, de altfel - pe care mi-a i-a dăruit soţia mea, să zboare şi ei. Încerc să le predau băieţilor tot felul de tehnici şi trucuri ca să nu se lase cumva seduşi în zborul lor de vreo domnişoară suavă, dar ştiu că, orice aş face, într-o zi, drumul lor tot acolo îi va duce. Din când în când, încerc şi eu să mai zbor. Dar doamna este vigilentă şi goana mea - mereu oprită la timp.
Am angajat acest distins grup de muzicieni ca să îmi cânte marşul tinereţii mele, să fiu iarăşi tânăr, liber şi revoltat pe sistemul care mă condamnă la discriminare între semenii mei. Vă rog să îi ascultaţi şi să vă gândiţi la viaţa de odinioară a unui asin sălbatic, vă rog să ascultaţi şi să aveţi grijă cui trimiteţi sărutări în goana dumneavoastră zilnică. Un fragment muzical de patruzeci de secunde, atât a mai rămas din viaţa mea de altădată...
Cândva, şi măgăruşii zburau... aşa-i că nu ştiaţi asta?
Broaştele ţestoase
Visez să fiu dansatoare. Da, ştiu, sună ridicol să spui asta când nu eşti decât o amărâtă de broască ţestoasă care are, în realitate, o culoare mult mai fadă decât aia din cărţile voastre frumos colorate. Vă mulţumesc că, din când în când, vă gândiţi la mine, vă mulţumesc că unii dintre voi mă cumpăraţi şi mă băgaţi într-o căsuţă strâmtă şi obositoare ca să vă amuz copiii, cărora le spuneţi, eventual, că vor ajunge nişte rataţi dacă se vor mişca în viaţă la fel ca mine.
Daţi-mi şi mie, vă rog, dreptul să mă plâng. Măcar atât! Aşa că o să vă spun tot o poveste de dragoste. Da, aţi mai auzit una înainte, dar permiteţi-mi să vă dau o lămurire: măgarul tot măgar rămâne. În loc să zică "mersi" că şi-a găsit un suflet care să-i poarte de grijă, asinul se plânge că, vezi Doamne, el şi-a pierdut libertatea! De parcă ar fi ştiut vreodată să facă ceva cu ea...
Da, eu visez să fiu dansatoare. Dar de când m-am născut, mă ştiu numai greoaie. Mă scurg zi de zi într-un soi de toropeală cu vise dintr-o realitate la care nu ajung niciodată, pentru că mă mişc prea greu, mereu prea greu... Închid ochii şi în vis alerg, în vis am picioare, în vis sunt sprintenă, în vis sunt Zâna Fondantelor... Fetiţa care m-a cumpărat e fascinată de Zâna Fondantelor din Spărgătorul de nuci. Mereu când apare Zâna la televizor, copila asta vioaie se ridică pe cele două picioruşe uşoare şi subţiri şi o imită. Şi îi iese. Graţie, graţie, graţie. Obosesc numai rostind aceste cuvinte pe care nu l-am cunoscut niciodată. Greoaie, greoaie, greoaie - acestea sunt singurele cuvinte pe care le ştiu cu adevărat.
Visez să fiu dansatoare mai ales de când marea dragoste a vieţii mele - dragoste neîmpărtăşită, în caz că trebuia să vă mai spun - a plecat pentru totdeauna din magazinul în care stăteam înainte să fiu cumpărată. A plecat după o... fluturaşă! Da, da, după o fluturaşă! Ţestosul pe care îl îndrăgeam eu s-a îndrăgostit nebuneşte de gingăşia fluturaşei care tot zbura, cu o sfidare de nesuportat, prin faţa geamului nostru. Ea, micuţă, colorată, delicată - ce mai, numai bună de iubit - a fost impresionată de puterea domnului ţestos, se gândea că el o să o care pe spinarea lui puternică prin furtuni şi vânturi.
Ce s-a mai ales de ei, nu ştiu. Să vă spun drept, eu una nu îi văd prea bine, dar mai multe nu zic, să nu spuneţi că sunt invidioasă... sau frustrată... sau resentimentară. Ah, vă miraţi că ştiu cuvinte atât de alese! Vă gândeaţi, poate, că mi se mişcă mintea la fel de încet ca trupul ăsta adormit. Nu, nu. Am încercat să compensez măcar cu isteţimea. Zău că aş fi dat la Academia de Studii Avansate pentru Animale dacă nu m-ar fi cumpărat fetiţa asta. Acum mă simt ca o nevastă plictisită înainte de vreme, deşi nu sunt nevasta nimănui.
V-aş spune mai multe, dar mă opresc, pentru că, dacă nu fac o pauză, o să mi se taie de tot respiraţia şi nu o să mă mai pot deplasa. Vă las să admiraţi graţia acestor frumoşi muzicieni; ştiu că abia aşteptaţi să îi vedeţi pe ei în hainele lor strălucitoare în loc să vă uitaţi la acoperişul ăsta fad al meu.
Poate o să adorm. Poate o să visez cum din locuinţa trupului meu ţâşnesc picioare ca două săgeţi şi un tutu fermecat. Poate o să visez cum ţestosul meu neuitat va ţâşni de undeva, din senin, plictisit de fluturaşa lui. Dar acum, în momentul ăsta în care fiecare cuvânt mă oboseşte enorm, singurul meu dans este frumuseţea letargiei...
Elefantul
Nu v-aţi plictisit de poveştile de dragoste, aşa-i? Nu, nu v-aţi plictisit, ştiam eu că aşa e. Oamenii nu se plictisesc niciodată de poveştile astea. Să nu credeţi că printre noi, mamiferele, ar fi altfel. Vestea bună e că eu am venit să vă ridic moralul şi să vă spun despre o dragoste care dăinuie.
Ehei, dragilor, să ştiţi că eu am acum o sută şi ceva de ani - am uitat precis câţi - şi acum mai bine de şaptezeci am făcut o nuntă mai ceva ca în poveşti alături de soţia mea. Doamne, pot uita oricât de multe acum, la bătrâneţe, dar asta n-am să uit niciodată - nu, n-am să uit niciodată cum am cunoscut-o pe soţia mea. Eu eram, printr-o tradiţie îndelungată a familiei mele de viţă nobilă, membru al juriului la concursurile de frumuseţe ale elefănţelelor. O minunăţie, numai când îmi amintesc mă ia iar cu fiori! Elefănţele venite din toate colţurile lumii, care mai de care mai elegante şi mai împodobite, care mai de care cu bijuterii scumpe şi veşminte pictate de cei mai faimoşi artişti orientali.
Frumoase, de ce să mint, erau toate, dar Marathawa, scumpa mea soţie, a câştigat şi concursul de graţie. Râdeţi, fireşte! V-aţi învăţat că graţia merge numai cu lebăda, aşa-i? Ei, ce ştiţi voi! Pe vremuri, proba de graţie era cea mai grea la concursurile de frumuseţe pentru elefănţele. Soţia mea a reuşit să fie cea mai elegantă: a trecut podul din fructe fără să îl dărâme, a reuşit să meargă o sută de metri abia auzindu-i-se tropăitul şi a purtat pe ea timp de zece ore o rochie din dantelă fără să se rupă pe ea! Nimeni nu i-a putut contesta meritele. La balul de încoronare a reginei frumuseţii elefantine, am cerut-o în căsătorie şi mi-a acceptat de îndată propunerea.
Cu nunta a fost ceva mai complicat. Încă de la pregătiri, se întrezăreau probleme serioase. Mai călca vreunul peste câte un tort pentru că nu-l băga de seamă, prietenele Marathawei au probat în vreo două rânduri rochia ei de mireasă şi au sfâşiat-o fără voia lor, ne pomeneam că rămânem fără fructe pentru că vreun binevoitor mânca dintr-o înghiţitură cincizeci de banane, dar greul care, ce-i drept, ne-a făcut nunta de neuitat, abia acuma vine.
Poate ştiţi că la nunţile elefantine nu se dansează. Strămoşii noştri încercau asta pe vremuri şi s-a lăsat cu nişte cutremure îngrozitoare prin părţile muritorilor. Noi, însă, nu am vrut cu niciun chip să treacă cea mai frumoasă zi din viaţa noastră fără un mic dans. Am studiat cu mult înainte de nuntă, am invitat specialişti să observe atent terenul şi tipul de sol, aşa că am fost siguri că nimic rău nu se poate întâmpla.
Petrecerea fastuoasă şi lăudată până şi de bârfitoarea aia de vulpe aproape că se încheiase cu un succes fulminant când a venit momentul dansului. Punctul ăsta al programului era deosebit de emoţionant pentru noi; prietenul nostru din rândul oamenilor, Camille Saint-Saëns, a compus o lucrare foarte în vogă pe vremea aceea - Carnavalul animalelor. Momentul elefanţilor a fost scris special pentru nunta noastră, ceea ce ne-a făcut să ne simţim cu atât mai obligaţi să onorăm favoarea cum se cuvine.
Primul minut a decurs minunat. Toţi erau până dincolo de cuvinte de încântaţi să vadă, în sfârşit, un dans ceremonial între elefanţi. Dar n-a fost să fie. Îmi amintesc şi acum, ba cu groază, ba râzând, cum frumoasa mea soţie, copleşită de emoţie, a călcat greşit. A dărâmat într-o secundă masa cu bunătăţi, lungă de vreo treizeci de metri, şi toate delicatesele s-au prăvălit pe nesimţite pe jos, aproape strivind o amărâtă de veveriţă şi câţiva iepuraşi. Norocul nostru că n-a păţit nimeni nimic.
Cântaţi, domnilor muzicieni, cântaţi. Celebra discreţie elefantină îmi spune că a sosit momentul să mă opresc. E timpul să las locul meu instrumentelor, am să plec în linişte, dar dacă Ateneul se prăbuşeşte după ieşirea mea... vă rog să nu mă căutaţi pe mine!
Cangurii
Ce poartă cangurii în marsupiul lor? Ce poartă cangurii în marsupiul lor? Nu, să nu credeţi că-şi poartă numai puii. Noi purtăm în marsupiile noastre, doamnelor şi domnilor, ei bine, purtăm... vise! V-I-S-E! Voi o să îmi spuneţi că aţi învăţat la şcolile alea simandicoase ale voastre că visele sunt ceva astrabct - sau mă rog, cum spuneţi voi, un cuvânt din ăla complicat de care nu are nimeni nevoie. O să îmi spuneţi că visele nu se cântăresc, nu se măsoară şi nu sunt ma-te-ri-a-le!
Iar eu o să vă spun că fix asta purtăm în marsupiu. Le ascundem cu grijă, ca să nu ni le furaţi voi. Nu pentru că nu am vrea să le împărtăşim, dar pentru că ştim ce gândiţi voi despre ele. Abia dacă le luaţi în seamă pe ale voastre, dar dacă vedeţi că alţii, ca noi, de exemplu, le au şi le cresc mari, mari până se îndeplinesc, voi încercaţi să le distrugeţi. Cu mine nu vă merge!
În fiecare noapte visez ceva absolut grozav, îngerii animalelor îmi deschid porţile către lumi nevăzute; urc fără voia mea printre norişori mirosind numai a bunătate şi delicateţe, ochii mi se umplu de o lumină pe care mi-e şi teamă să o evoc. Toate astea trec dimineaţa, cum trec şi la voi, numai că noi, de îndată ce începem să sărim, ne băgăm în marsupiu toate, toate visele. Visul meu de azi este foarte fragil, dar şi foarte frumos. Şi are, pură coincidenţă, chipul vecinei mele. Vecina mea are picioarele cele mai sprintene şi marsupiul cel mai încăpător, fără să îşi piardă, totuşi, din supleţe.
Mă întreb cum arată visele ei. Mă întreb dacă visul ei de azi, pe care am văzut cum îl căra speriată în marsupiul împovărat, are ceva din forma feţei mele şi din conformaţia mea, atât de amuzantă pentru voi. Mă întreb dacă îşi va depune visul în cufărul aurit cu grija cu care am să îl depun eu. (scurtă pauză)
Ah, şi mi-am promis de atâtea ori, de atâtea ori, că voi înceta să mai fiu patetic şi sentimental! Nu aşa vorbeşte un bărbat! Ce era cu începutul ăla aşa de poetic la discursul meu? Poate că da, muritorii ăştia au dreptate, poate că visele nici nu există cu adevărat, cred că, într-adevăr, ele sunt o proiecţie a... Of, un înţelept de-al lor avea o vorbă profundă pe tema asta, dar am uitat, îngrozitor! (tăcere, mirare, puţină confuzie, apoi o scurtă pauză)
O, nuuuuuu! Visul meu, visul meu! (începe să se învârte prin preajmă, uşor disperat). Ah, de n-aş fi rostit cuvintele astea de îndoială! Visul meu ţopăie prin cine ştie ce cotlon acum şi aleargă mult, mult mai repede decât mine!
Hei, hei voi, ăştia cu pianul, vă pricepeţi la invocat vise? Da? (tare şi grăbit) Haideţi, începeţi, vă rog, faceţi ceva, faceţi o vrajă cu pianul ăsta, mă duc să-mi adun visele de pe drumuri!
Peştii
Înaintez prin mare ca într-un vis. Dansez printre corali şi perle ca şi cum aş fi nemuritor, ca şi cum nu aş mai şti că aş putea fi oricând strivit. Marea este marele meu spectacol, iar eu, bietul ei actor, pândit la tot pasul de pericolul ieşirii din scenă. Umblu în mare ca într-o întindere nesfârşită de splendori şi chiar şi eu mai uit din când în când că tot ţinutul ăsta pe care vă chinuiţi să îl pictaţi voi, oamenii, cu atâta delicateţe, e blestemat.
Într-o zi, demonul mărilor a adus aici toată întunecimea şi asprimea iadului, de unde a reuşit să înainteze spre lumea apelor. Ceea ce nu putea el să îndure deloc era... dragostea! Delfini, ţestoase, perle, madrepori, căluţi de mare sau raci - toţi aveau pe cineva pe care iubeau, chiar dacă dragostea nu le era împărtăşită. Dar demonul, care luase înfăţişarea unui arici de mare, nici nu voia să audă de aşa ceva. Iubirea, urla el peste tot, este numai pentru cei slabi; cine are putere, nu mai are nevoie şi de dragoste!
Din clipa când a apărut între noi, toate s-au schimbat. Suflul lui rece ne-a îngheţat pe toţi, pe unii pentru totdeauna. Algele şi-au pierdut culoarea, steluţele de mare au ofilit într-o clipită, iar glasul sirenelor a încremenit într-o tăcere sfâşietoare. Tot el i-a ucis pe muzicienii noştri, spunea că lor nu place să facă nimic util, zdrăngăne toată ziua din cutiuţele alea ale lor cărora le spun instrumente.
Se zice că, de acum încolo, numai o fecioară frumoasă de-a muritorilor, care se va îndrăgosti de prinţul însingurat al mărilor, va putea să ne mai scape de urgia blestemului atât de lung. Dar femeilor muritorilor nici nu le pasă - ele vin doar să facă baie şi pleacă. Din când în când, câte un poet, câte un muzician, câte un pictor cu imaginaţie se mai ocupă de lumea noastră. Şi nimeni, nimeni nu ştie şi nici nu vrea să afle despre durerea care ne chinuie sufletele. Gândiţi-vă la tristeţea unui mic peşte roşu când veniţi să străbateţi mările, gândiţi-vă, atunci când cântaţi, la spaima de zi cu zi a unui peşte pândit la tot pasul de pericolul ieşirii din scenă.
Noi, cei rămaşi aici, mai visăm, din când în când, în ceasurile ocrotitoare ale serii, la dragostea izbăvitoare...
Personaje cu urechi lungi
Ştiu că prin lumea voastră există tot felul de poveşti şi anecdote despre înfăţişarea noastră, care cică ar fi ridicolă, precum şi despre urechile noastre lungi. Dacă aţi fi sinceri şi v-aţi uita cu ceva mai multă atenţie la voi înşivă - eu nici măcar nu mă mai obosesc să vă domnesc, cum am văzut că au făcut înainte semenii mei - aţi vedea că nici voi nu sunteţi cu mult mai frumoşi, dar ştiu că nu o să recunoaşteţi prea uşor asta.
E minunat să ai urechile lungi! Şi ştiţi ce, eu chiar nu am de gând să mă plâng ca bosumflaţii de dinaintea mea, pentru că mie îmi place la nebunie să îi văd pe toţi cum se strâmbă pe seama mea, fără să se prindă măcar atunci când le joc farse şi giumbuşlucuri. Stăpânul meu, de exemplu, spune în fiecare dimineaţă că am o expresie - expresie! haha, ce cuvânt! - cu totul unică atunci când "cânt", că am o voce aparte între măgari şi că tare i-ar plăcea să mă ducă la un concurs de interpretare măgărească! Ce nu ştie el - dar cum aş putea să dezamăgesc visurile unui om aşa de bun - e că, aşa cum mă vedeţi şi cu vocea asta stridentă a mea, atunci când deschid gura, chiar de faţă cu stăpânul, îi împărtăşesc boului tot ce am aflat din ziua precedentă despre omul ăsta care mă chinuie cu munca în fiecare zi.
E drept că nu întotdeauna am de câştigat. Îmi amintesc şi acum că o măgăriţă, mai sofisticată de felul ei, mi-a refuzat invitaţia în oraş, pentru că mi-a reproşat că nu e deloc delicat să bârfeşti. Am suferit foarte tare, dar nu m-am putut lăsa. Nu mă pot lăsa pentru că este atââât de amuzant! Eram acum câteva săptămâni pe câmp şi o cucoană care se credea foarte drăguţă - dar era ea drăguţă cum sunt eu leu - mă tot alinta şi spunea pe un ton piţigăiat: "Vai, ce măgăruş simpatic! Vai, ce frumuşel eşti! Şi eşti şi cuminte şi ascultător, da, da!" Îi zâmbeam, ce puteam să-i fac, dar am început de îndată să torn tot ce mâncase aseară: pastramă afumată de oaie, vreo douăzeci de sarmale şi costiţe de porc la cuptor. Ea nu înţelegea nimic, credea, fireşte, că sunt "un drăguţ". Cum să nu îţi placă?
Ah, şi apropo de urechile mele lungi, un tovarăş mai umblat prin lumea bună spunea că se pregăteşte pentru o operaţie estetică. Dumnealui a fost la psiholog şi psihologul l-a sfătuit să îşi îmbunătăţească aspectul urechilor pentru avea o mai bună imagine asupra lui însuşi. Curios lucru, jur. Eu mă uit în fiecare dimineaţă în oglindă şi nimic nu e mai antrenant pentru o zi grea de muncă decât gimnastica urechilor. Îmi exersez vocea mea "drăguţă" şi apoi plec pe câmp, iar seara, ei bine, seara, îmi asortez la urechile lungi o floare drăgălaşă şi ies să cuceresc măgăriţe.
Ah, dar ce avem aici? (se uită înspre muzicieni) O, cumva domnii au pretenţia că sunt mai talentaţi decât mine la cântat? Hahaha! Da, cunosc obiceiul ăsta uman: ei cred că dacă s-au îmbrăcat frumos şi au făcut nu ştiu câte şcoli înalte de muzică, se pricep mai bine decât cel mai talentat animal. Care sunt chiar eu, măgarul!
Vă dau o şansă, domnilor. Una singură! La întrecere nu ne luăm. Mi-e milă de voi! (iese grăbit, râzând sarcastic)
Cucul din străfundul pădurilor
Îmi duc toate poveştile mai departe cântând. Nimic altceva nu ştiu să fac. Poate că nici la zbor nu mă pricep atât de bine. Intenţionez să dau, în curând, examenul de admitere la Conservator. Nu mă îndoiesc că o să am succes, ştiu că faima mea a ajuns până la profesori. Şi totuşi, examenele sunt o chestie îngrozitoare. Emoţiile mă copleşesc.
Încerc să îmi liniştesc inima asta zvântată şi să mă adun ca să mă pot prezenta în faţa profesorilor. Îmi amintesc că la un examen mai vechi, cineva mi-a atras atenţia asupra faptului că am o coadă indecent de colorată, ba chiar m-au acuzat că m-aş fi vopsit! Invidii umane... Aş mai putea trece peste asta, dar zău că mă topesc imediat de frică atunci când mă gândesc la proba teoretică. Am mai luat lecţii de la privighetoare, dar, credeţi-mă, nu e uşor de stat pe lângă diva autoproclamată a pădurilor. Găsea întruna greşeli acolo unde nu erau şi, normal, ţinea să îmi reamintească la fiecare frază că ea, ea şi numai ea, este cea mai iubită făptură cântătoare.
Dar nimic nu mă sperie şi intimidează aşa cum o fac profesorii. Feţele lor lungi şi serioase mă fac să îmi tremure într-o clipită toate penele. Abia dacă mai pot să îmi spun numele de spaimă, darămite să mai cânt serios. Măcar mă consolez cu gândul că aproape toată pădurea suferă împreună cu mine. Toţi încearcă să mă sprijine cumva; ursul mi-a promis că vine cu mine la examen şi o să mormăie până îi sperie pe toţi şi mă lasă în pace mai repede; lupul mi-a promis că vine şi el cu mine şi o să stea lângă geam, ca să se uite ameninţător la cei care mă îngheaţă pe mine de teamă.
Vântul îmi dă iar putere să respir când simt că nu mai am aer, iar florile, ah, florile, dragele de ele, scumpele, vechile mele prietene, aruncă din când în când câte o petală înduioşător de frumoasă spre mine. Ploaia mă răcoreşte şi mă ajută să îmi mai opresc inima din dârdâit, iar soarele - soarele a fost întotdeauna de partea mea; îmi străbate contururile cu delicateţe şi mă împinge să zbor către norii de care îşi sprijină picioarele chiar Creatorul nostru.
Ah, Dumnezeu... i-aş spune atâtea dacă L-aş avea în faţă... De ce îmi dă un glas atât de lăudat dacă nu mai sunt în stare să fac nimic cu el exact atunci când trebuie? De ce să mi se rostogolească în piept inima, care ar trebui să fie înfiorată doar de muzică, atunci când ar trebui să dezvălui lumii toată splendoarea care e în mine?
Unii mi-ar spune că nu mai am nevoie de Conservator. Că şcolile de muzică sunt doar pentru cei care vă stau vouă în faţă. Dar eu visez la desăvârşire. Şi mai visez la ziua când voi sta drept în faţa lor, drept şi hotărât. Dacă asta nu se va putea întâmpla, am să tac pentru totdeauna înaintea lor. Am să cânt doar făpturilor văzduhului, am să cânt notelor însele, am să cânt toate tăcerile pe care frica mi le-a croit atâţia ani la rând... Altfel nu se poate, eu sunt cucul din străfundul pădurilor şi îmi duc toate poveştile mai departe cântând.
Păsările
Aaaaaaau, mă doaaaare! Mai încerc o dată! Nu, nu să zbor. Iar veniţi cu prejudecăţi. Dacă leul demisionează din funcţie că nu mai are el chef - ne-a spus, între noi fie vorba, că suferă de "angoase metafizice"; ce-o mai fi însemnând şi aia, numai el ştie; ei bine, dacă leul s-a plictisit să fie rege, păi să ştiţi că m-am plictisit şi eu de zburat! Încerc senzaţii tari! M-am apucat, stimat auditoriu, de patinaj! Zborul a devenit aşa... o chestiune de rutină. Asta ca să nu mai spun cât m-am plictisit şi eu - şi aici îl înţeleg perfect pe leu - de feţele voastre afectate atunci când ne vedeţi zburând pe cer, cum altfel decât "graţios" şi "fermecător". M-aş bucura mult dacă aţi avea amabilitatea să ne scutiţi de povestea asta.
Nu vă aşteptaţi la atâta duritate de la nişte păsări, aşa-i? Îmi cer scuze, nu am atins încă insensibilitatea măgarului, dar cred că o să o fac în curând dacă îmi mai tocesc mult nervii cu patinele astea. E absolut... fascinant! Fascinant până cazi şi îţi ciufuleşti minunăţie de coadă. De parcă ar şti patinele cât muncesc eu să mi-o aranjez în fiecare dimineaţă. Gata cu lamentările, e penibil să zbori de-a lungul şi de-a latul lumii, să înfrunţi secetă sau viscol, să cânţi chiar şi când toată lumea e în grevă, pentru ca apoi să te plângi de o amărâtă de gheaţă. Pot, sunt sigur că pot!
Mai încercăm... Ăăăă, da, da, să mai încercăm, propun! Până la urmă, nu sunt orice fel de pasăre, sunt chiar păsăroiul SoNoRo, am o emblemă, o tradiţie, un prestigiu la care ţin... Anul ăsta m-au împopoţonat cum nu se poate mai mult că, vezi Doamne, e ediţie aniversară şi trebuie să fim toţi la patru ace. Mi-au spus toţi: ai grijă pe unde te bagi, ai grijă să nu te murdăreşti, să nu te şifonezi, ai grijă să nu îţi strici culorile cozii. Cică trebuie să arăt impecabil în timpul Festivalului, mai ales la Ateneu! Că trebuie să arăt respect faţă de distinsul public! Ha! Haha!
Mă scuzaţi, mă scuzaţi, glumeam şi eu. Doresc să vă asigur că vă respect foarte, foarte mult. Dar trebuie să aveţi şi dumneavoastră puţină răbdare cu mine. Dacă mă vreţi binedispus la Festival, lăsaţi-mă şi pe mine să-mi fac moftul cu patinele. Deci: piciorul stâng îndoit, apoi meeeerg, apoi piciorul drept îl ţin... drept, da, drept şi liiiin şi liiiin... aaaau!
Dumnezeule, Dumnezeule, ce-am făcut aici! S-au chinuit oamenii ăştia ore întregi să-mi aranjeze coada şi eu... o, nu, eu am distrus totul în câteva secunde! Ia te uită, mai iese şi un cucui în frunte. Cât e ceasul, are cineva un ceas? Ah, nu, cred că trebuia să fiu la Ateneu la ora asta. Problema e că acum nu prea mai pot nici să zbor. Şi ăştia de la Festival nu mi-au pus la dispoziţie nici măcar un taxi. Ghinion. Sunt bun doar de mascotă, dar când e vorba să mă aleg şi eu cu ceva...
Aoleu... (puţin intimidat, în retragere). Muzicienii mei dragi au sosit deja. Să vezi ce-mi fac când mă văd. Ei, asta e, să zică "mersi" că am acceptat să fiu imaginea lor. Dacă nu le convine, vin cu patinele chiar aici, pe scenă! O să le propun să cântăm împreună. Să vedem dacă au curaj să rişte să îi eclipsez. După aceea, o să îi întrebe lumea de unde pot lua bilete la concertele mele şi nu ştiu cât le convine! Hmmm... poate nu ar fi rău să îmi fac propriul festival! Adică dacă ei pot, eu de ce nu aş putea...
Ah, e timpul. De data asta, chiar vor să cânte. Mă duc la locul meu. Viaţă tristă de mascotă... Dar chiar nu e o idee rea să-mi fac festivalul meu! Dacă sunt mulţumit de cum cântă, cred că îi invit şi pe ei...
(către public): Nu uitaţi, la anul, pe vremea asta, cumpăraţi-vă din timp bilete la Festivalul PăSăNoRo!
Pianişti
Noi, pianiştii, înaintăm prin cuburi sonore şi prin vitralii încinse de muzică. Ardem şi îngheţăm în aceeaşi secundă. Înaintăm prin tuburi de lumină cărând în spate cocoaşa asta imensă căreia îi spunem pian. Dezgheţăm spaţii abstracte şi le umplem de culoare şi de note. Când obosim de cântat, ne aşezăm în pântecul pianului. Unii dintre noi nu mai ies niciodată de acolo. Îi fură Muzica pentru totdeauna. Nu-i plângeţi. Le e bine, le e cel mai bine acolo. Eu am intrat o dată în pian şi l-am auzit vorbind. Am avut ani întregi vanitatea de a crede că numai eu îl pot face să vorbească. N-am înţeles nimic din limba lui aspră şi înflăcărată. M-am supărat că nu mă mai ascultă. L-am dus pe marginea unei prăpastii pline cu notele aruncate de compozitori de-a lungul secolelor. I-am aruncat o privire ameninţătoare, dar pianul meu nu a reacţionat în niciun fel. Am încercat să îl împing şi mai aproape de marginea hăului, dar nici asta nu l-a speriat. M-am îndreptat cu un topor greoi înspre clapele lui. Prima lovitură. A început să îmi cânte momentul Pianiştilor din Carnavalul lui Saint-Saëns. Voia să mă emoţioneze. Ghinion, nu sunt sentimental, aşa cum niciun pianist nu ar trebui să fie. Dar aş minţi dacă aş spune că nu m-a atins deloc. Şi totuşi, cum să îi iert pianului meu, cu care am crescut şi pe care l-am crescut de când aveam trei ani, faptul că vorbeşte în limbi necunoscute mie?
Eu nu am avut niciodată secrete faţă de el. Pe el am plâns, lui i-am spus toate istoriile mele de iubire, cu el am bătut lumea întreagă căutând fericirea supremă prin muzică. Credeam că epoca secretelor a murit demult pentru noi. Când l-am auzit vorbindu-mi în limbi ascunse mie, am suferit aşa cum nu am suferit niciodată când m-a înşelat o femeie. Capacul lui negru şi bătrân purta urmele amprentelor mele din momentele în care îl sufocam cu îmbrăţişări. Dar dacă era vorba de secrete, ei bine, asta nu mai puteam suporta. "Trebuie să ne despărţim, domnule, trebuie să ne despărţim", îi reproşam cu frenezie. A doua lovitură. Mi-a cântat prima compoziţie pe care am scris-o eu. Lacrimile mi-au zguduit trupul deja slăbit de atâtea emoţii haotice.
"Tu mă obligi să îţi fac asta, înţelegeţi că tu mă obligi să îţi fac asta?", îi strigam eu cu furie. Aşteptam o explicaţie, aşteptam să înţeleg de ce nu mai puteam vorbi desluşit, ca altădată. M-am mai calmat. Am început să mă gândesc serios la mine. Poate i-am greşit eu cu ceva. O fi şi asta, nu zic nu. Poate l-am lovit prea tare. Poate l-am brutalizat cântând fals deunăzi. De ignorat, nici vorbă. Sunt zeci de ani de când îmi petrec până şi somnul în preajma lui. Nu vedeam decât o singură rezolvare: să împing pianul şi mai tare pe marginea prăpastiei. O să am unul nou, îmi spuneam, până la urmă, trebuia să se întâmple şi asta într-o zi.
L-am împins. Un trosnet cumplit s-a auzit ca din iad în groapa fără margini în care mi-am aruncat vechiul prieten. Dintr-o dată, au ieşit din el comete, stele suplu cioplite, sori cu chipurile ameţite de beatitudine, trupuri îngheţate ale unor planete nemaivăzute şi tot felul de aştri născuţi parcă din inima lui Dumnezeu. M-am aruncat şi eu după pian atunci când am început să înţeleg. Limba în care îmi vorbea inseparabilul prieten şi pe care eu nu puteam deloc să o pricep era limba iubirii Universului. Pentru ea, nu avusesem timp. Eram prea ocupat tot timpul cu repetiţii ordonate, cu ore de tehnică şi cu exerciţiile infinite de repetare a aceloraşi pasaje.
M-am aruncat după el, fără să stau pe gânduri, şi din clipa aceea, coada cochetă a pianului mi-a dezvelit pieliţa mea din carne şi oase. Mi-a răvăşit viscerele până ce am devenit eu însumi o masă uniformă de note şi portative. Sorii şi planetele m-au sărutat rând pe rând şi m-au făcut spirit din spiritul lor. Continuu să înaintez prin cuburi sonore, purtând în loc de inimă cele câteva clape care au sângerat când mi-am lovit pianul. Acum, el e în mine, dar într-o zi, voi fi eu cel care nu mai iese din el. Să nu plângeţi. Îmi va fi bine. Cel mai bine.
Fosile
Maşini! Deci aşa arată maşinile. Au câteva locomotive şi un coş din care iese fum. Şi blocuri! Deci asta se cheamă cilivizaţie! Dumnezeule, câte se mai întâmplă în lipsa mea...
Noroc că am reuşit să scap din muzeul ăla prăfuit. Chiar nu era amuzant. Nu se întâmpla niciodată nimic. În fiecare zi, aceiaşi vizitatori: domni care cărau după ei nişte cărţi groase de zolologie, profesori cu mustăţi întoarse şi cu rame elegante, care târau după ei copii plictisiţi. Am văzut, de-a lungul a ceva zeci de ani, cum se schimbă moda vestimentară, cum se schimbă coafurile, dar jur că devenise de nesuportat să fiu luat drept fosilă când eu sunt cât se poate de modern! I-am studiat pe oameni şi am învăţat cum se ţine un pahar de vin, cum se face corect un nod la cravată şi cum se spune "Bună ziua" în vreo douăzeci de limbi. Aşa că am plecat de acolo, mi-am adunat frumuşel oasele, mi-am făcut curaj şi am evadat. Am evadat! (tare şi isteric). Haha! Parcă îl şi văd pe administratorul ăla caraghios cum se panichează: "Ce ne facem, ce ne facem? Vai, lipseşte brontosaurus paleoliticus ossaliticus..". Aşa mi-au pus ăştia numele în buletin!
Bag de seamă că nu prea vă place de mine, aşa-i? Trebuie să vă mărturisesc că nici eu nu înţeleg gustul dumneavoastră pentru animăluţe mici şi simpatice, pentru tot felul de pisicuţe şi câini cu fundiţe... Eu le mâncam pe-astea dintr-o înghiţitură înainte să apăreţi voi pe aici pe pământ...
Doamnelor şi domnilor, ce să vă mai spun, aţi făcut o treabă bună în lipsa mea în toţi anii ăştia! Auziţi, dar muzica asta nu vă plictiseşte? La ce bun atâta bătaie de cap? Pe mine mă adoarme, zău, nu mai e nici muzica ce era odată. Pe vremea mea, se cânta la oase şi la dinţi. Xilofonul nici nu se compară cu efectul muzical al oaselor. Aveam şi un cor din viermişori şi reptile. Era... cum să vă spun, o plăcere, o bucurie, nici nu ne trecea prin cap să ne complicăm aşa, ca voi, cu toate năzbâtiile astea...
Dar sunt foarte frumuşei domnii ăştia muzicieni. De ei vă place, nu? Ah, ce bine s-ar putea cânta la dinţii lor! Gata, gata, nu mai zic nimic, văd că vă uitaţi urât la mine. Nu pot să înţeleg de ce vă plac atâta artiştii ăştia. Păi, când eram eu muzician, nu puteai să te faci artist dacă nu ştiai să cânţi straşnic la xilofonul din oase de dinozaur bătrân sau la pianul cu clape din mustăţi de peşte.
Dacă vă place aşa de mult de ei, rămâneţi cu ei. Mă duc înapoi la muzeu, m-am plictisit de bunele voastre maniere. Mă mai întorc, dacă am chef, cam aşa, peste o mie de ani... Tare mi-ar plăcea atunci să cânt la nişte oase de musicianus classicus sonoricus!
Lebăda
Frumuseţea mea e o legendă, dar singurătatea mea e un adevăr. Un adevăr pe care numai eu îl cunosc, un adevăr care se deschide în fiecare noaptea înaintea mea, asemenea unei flori rănite. Îmi port penajul aristocratic pe deasupra apei şi privesc în jos. Văd broscoi şi broscuţe care nu au nimic din aerul meu regal, dar se au unul pe altul. Văd peşti neastâmpăraţi, care se opresc din dansul lor epuizant pentru a se săruta. Până şi viermişorii ăştia cărora nu le dă nimeni nicio atenţie îşi găsesc un suflet lângă ei.
Cunosc durerile despre care broasca ţestoasă v-a vorbit mai devreme. Noi două suntem atât de diferite, dar semănăm atât de mult! Pe ea o însingurează lipsa de frumuseţe, pe mine preaplinul ei. Sunt lebăda preferată a regelui, el a făurit lacul ăsta de vis numai şi numai pentru mine. Nu e nicio prietenă lângă mine şi nici vorbă să îmi găsesc într-o zi un consort. Poate că ei cred că sunt cu atât mai splendidă cu cât sunt şi mai singură. Oare nu există nicicum strălucire fără solitudine?
La început, eram mândră de mine şi de perla mea regală din frunte, însemn al favorizării supreme a conducătorului. Legenda mea a mers până acolo încât un prinţ nebun a venit dintr-o ţară îndepărtată însoţit de o vrăjitoare plătită să mă preschimbe într-o prinţesă şi să-i devin soţie. El nu ştia, sărmanul, că de graţia mea nu se poate apropia niciun muritor prea mult fără să piară. Ce blestem, ce blestem să-mi văd oglindită în apă această neasemuită pereche de ochi nostalgici şi visători, ochi care însă nu aduc nicio bucurie nimănui, ci numai groază şi îndepărtare!
Nu se află pe lumea asta niciun prinţ din regnul lebedelor căruia să-i pot oferi aripa mea să mi-o conducă într-un dans stelar, nu am să îmi întind niciodată gâtul suplu, despre care s-a scris în atâtea poveşti, ca să mi-l atingă el cu grijă şi să risipească într-o amintire întunecată mărgelele singurătăţii mele. Nimeni nu va cânta pentru mine. Regele crede că nu am nevoie să îmi cânte nimeni, căci nimic, spune el, nu e mai melodios şi mai seducător decât cântecul meu, amestec de viaţă şi moarte, de întuneric şi răsărit sfâşiat, de rai şi iad.
Da, doar cântecul mai ţine în viaţă ritmul însângerat al inimii mele neîntregi. Curtea regală îmi trimite din când în când cei mai aleşi muzicieni, pe aceia pe care îi crede el demni să îmi stea în apropiere. Mi-au cântat de curând o melodie pe care un mare compozitor a scris-o special pentru mine. Am plâns aşa cum nu am mai făcut-o de mult timp. Nu ştiu cine e el, dar sper că vibraţia lacrimilor mele căzute în lac a ajuns până la inima lui frumoasă. Parcă m-ar fi văzut cu ochii lui, atât de bine mi-a cântat şi nobleţea, şi melancolia.
Nu mai aştept decât ziua când voi părăsi acest lac îngrozitor de desăvârşit şi voi defila printre stele. Şi voi, dragii mei, ţineţi minte, când veţi vedea o stea dănţuitoare, să ştiţi că acolo sunt aripile mele...
Ascultă un fragment aici
Final
Asinul sălbatic: Frumos concert, adevărat! O relaxare cum nu mai speram, să stau aici în sala asta elegantă fără cicălelile nevestei. Nimic nu se compară cu gustul libertăţii! Faceţi loc, că vine ţestoasa, aveţi grijă să nu adormiţi până ajunge!
Broasca ţestoasă: Degeaba râzi, măgarule! De parcă-mi mai pasă mie ce spui tu... Ei bine, ţestosul meu s-a plictisit de fluturaşă şi s-a-ntors la mine când a auzit ce cântec frumos mi-a compus domnul ăla francez... Ei, de asta ce mai zici? Aaaau, urechile mele, vine elefantul!
Elefantul: Domnilor, m-aţi făcut să plâng, om în toată firea, cu suta de ani în spate! Mi-aţi amintit de nunta mea şi a soţiei... Veniţi să ne cântaţi şi nouă la nunta de triplu diamant? Promitem că vom dansa cu grijă şi nu vom mai strivi pe nimeni! Poate doar pe cangurii nesăbuiţi...
Cangurul: Ah, stimaţi muzicieni, pe cuvântul meu de onoare, atâta magie demult n-am mai văzut! Cum aţi început să daţi din jucăriile alea ale voastre, visul meu s-a şi întors la mine! Şi canguriţa mea cochetă a sărit dintr-o răsuflare până la coliba mea!
Peştele: La noi, în ţinutul mărilor, s-a coborât, în sfârşit, dragostea mântuitoare! Acum înot iar ca în vremurile când nu aveam povara blestemului pe inimă. O minune muzica asta, nu altceva! Hei, dar ce văd? Eh, se putea să nu vină măgarul?
Personajul cu urechi lungi: Cam mult îi lăudaţi pe artişti, eu v-am spus că tot nu cântă ca mine! Dar nu e rău deloc, cred că mai trec pe aici şi la anul! Oricum, pot ei să cânte cât or vrea, urechi frumoase ca ale mele nu or să aibă ăştia-n veci! Cucule, tu ţi-ai mai revenit, dragă? Cum de nu mai tremuri?
Cucul: Sunt student la Conservatorul aviar! Mi-am aruncat emoţiile în mare, inima mea înspăimântată e acum liberă şi fericită. Acum, vă mărturisesc sincer că nu mai nădăjduiesc decât să devin bursier SoNoRo!
Păsăroiul: Ei, da, sublimă muzică, să zic aşa... Dar stilistul meu mai vine odată să facem ceva cu coada asta şifonată? Degeaba cântaţi voi bine dacă nu avem puţină grijă şi la imagine... M-am hotărât, la anul vă angajez la festivalul meu! Pianistule, te-aştept şi pe tine!
Pianistul: În seara asta, am văzut lumina devenind carne şi carnea preschimbându-se în muzică. Pianul meu a plâns. Cocoaşa mea se umple şi de lacrimile lui. Vă-mprumut pianul meu astral oricând doriţi!
Fosila: Domnilor, recunosc, am fost sceptic. Fosilă cum sunt, nu credeam că se poate face muzică adevărată şi cu instrumentele astea moderne. Abia aştept să văd ce vă mai trece prin cap peste vreun mileniu! Să vedem ce ne spune şi biata lebădă...
Lebăda: Ce minune! Iubirea a rupt blestemul singurătăţii mele. Prinţul lebedelor m-a scos din lacul plicticos al regelui. Nu îmi mai pasă de stele şi de lumea lor vrăjită, nu vreau decât să ne cântaţi voi şi să dansăm! Dar... de leul nostru mai ştie cineva ceva?
Leul (apariţie bruscă şi furtunoasă): Vaaaai, ce concert pe cinste! Ştiţi ce? M-am răzgândit! Îmi place la nebunie să fiu rege! Nuuu, hotărât lucru, nimic nu se compară cu plăcerea de a da ordine şi cu voluptatea de a-ţi simţi coroana aia grea pe cap. Domnilor muzicieni, straşnic aţi cântat! Mi-a venit inima la loc în piept când v-am văzut. Gata, primesc, rămân rege!