Castanele. Prima întrebare pe care o adresez de cum ajung la 6 dimineaţa la Cluj. Oare sunt castanele gata? Şi se pare că sunt, O. le simţise mirosul cu o zi în urmă în timp ce cobora din autobuzul 32 care o ducea de acasă în centru şi invers. Opreşte acolo, chiar în faţă la Republica şi taie tot Brâncuşiul. De reţinut, zilele astea merg cu 32-ul. E al naibii de frig, ceaţa asta îmi intră în oase. După turul de onoare pe la teatru, în faţa căruia tronează un roll-up banner, aşa îi zice, R., cu spectacolul de diseară, ajung la catedrala catolică. Oamenii se zgribulesc probabil în casele lor, eu am preferat să îngheţ în oraş. Miroase a iarnă deja. Mă învârt prin centru, iau vederi şi le pun la poştă. O fată cu mănuşi tăiate şi găurite, cu rochie peste pantaloni şi cizme de cauciuc. În căutarea castanelor. Nu le găsesc, văd numai grătarul pe care se vor coace luni, când mirosul jarului va învălui piaţa şi pe Mihai călare pe cal. De consolare, mă înfiinţez la Baracca şi cer o supă de castane cu brandy. Dulceagă şi aromată de la crutoane, îmi încălzeşte trupul amorţit.
Clavecinul. 4,04 lei, preţul unui bilet întreg la Muzeul de Artă. Scârţâie podelele şi la fiecare pas simt privirea supraveghetoarelor în ceafă. Nu-i nimic, privirea mea soarbe tablourile. Sunt multe şi îngrămădite pe pereţii camerelor care primeau cândva nobilimea maghiară. Aş face fotografii, sunt oglinzi care multiplică încăperile, dar privirile instigatoare nu îmi dau curaj. Printre Grigorescu, Luchian, Ressu, Aman, Petraşcu, Pallady, câte un Jalea sau Paciurea privesc şi ei nedumeriţi cum sălile foşnesc de rochii de mireasă. E sâmbătă şi sezonul nunţilor la Cluj. Iar Palatul Bánffy iese bine în poze. Într-o sală plină cu tablourile lui Tonitza, o franţuzoaică repetă la clavecin. Nudurile zâmbesc parcă, unii nuntaşi îmi urmează exemplul şi se aşază lăsând scârţâitul parchetului pentru mai încolo. Sună ciupit clavecinul ăsta verde, iar "Merci"-ul primit în schimbul aplauzelor e timid ca soarele de toamnă.
Plimbarea. V. mi-e ghid. Îmi arată ce şi el a descoperit prin alţii în primul an petrecut la Cluj. Ieşim din Flowers, unde ciocolata cu chili arde ca focul inimii, şi o luăm aiurea pe străzi. Îngheţăm împreună, dar mereu împreună a fost un cuvânt bun. Frigu' dracului azi şi pic de soare. De pe cetăţuie citim oraşul ca la ghicitoare. Nu pare a avea străzi sau locuitori, ci doar case lipite de palate de blocuri comuniste de pereţi coloraţi de pomi şi turle de biserici. Oraş compact şi abstract, noi nu ne simţim nasurile şi râdem de năstruşnicia de a da roată oraşului tot, de parcă doar azi se mai poate. În Insomnia vinul e dulce, are felii de portocale în el, iar tiramisu de la Napole Centrale nu mai e ce mi-aminteam. Nu e timpul de teatru încă, mai dăm o tură de oraş. Pe Ali Baba şi cei 40 de hoţi nu-i cheamă la fel şi în maghiară, Someşul e curat ca lacrima şi telemeaua e telemia. Prin Piaţa Muzeului, pe care abia acum am descoperit-o, trec biciclişti şi miroase a kurtos kalacs.
Mesajul. Cu cosmonauţii ăştia niciodată nu se ştie. De fapt, cu bărbaţii. E de-ajuns să te părăsească unul şi apoi crezi că asta o vor face toţi. E frig rău în sala teatrului. Foşneşte totul, ca la orice premieră, puţini se încumetă să îşi dea jos gecile, eu nu sunt printre ei. Fly me to the moon, in other words. Aeroporturile sunt atât de triste şi respiraţia Nastasiei numără anii universului întreg. E singurul text ales de Afrim cu care nu rezonez atât de mult, dar singurătatea personajelor îmi dă târcoale şi pe alocuri îmi strânge inima. Poate de fapt nu voiam să realizez că şi noi trăim în capsule şi că mesajele ni se pierd în spaţiu.
Bonţida. Straturi-straturi de haine, arăt de măsura L. Şi la Bonţida e soare, duminică şi mare târg mare. Patru kilometri până la castel par 15. Toate mirosurile copilăriei mele s-au strâns pe şoseaua asta şerpuitoare - fân, lemn ars, balegă de cal, iarbă arsă, motor de drujbă încins, răchită cojită, baltă. Traversez satul, familia Bánffy stătea cam departe, îmi trece prin minte. Pe un mal e încă piaţă. Probez pălării din fetru, cele de damă mă fac cucoană, cele de bărbaţi îmi sunt interzise de meşteşugar, care îmi spune tăios că nu-s de domnişoare. Au biciuri cu ciucuraşi, potcoave şi turtă colorată. Şi oamenii se cinstesc cu bere şi mici. După 50 de minute şi 2 lei trec de poarta domeniului. Ciorile se oglindesc în verdele solului. E linişte ca de mormânt şi tot ce vrei e să te lungeşti pe pământul roditor, să te uiţi la cer şi să vezi cosmonauţii căutând drumul spre casă.
