LaGuardia (LGA) e aeroportul meu preferat din US, mai ales pentru zboruri interne. Este chiar în New York şi am legătură directă în Manhattan cu autobuzul M60. Astfel, un oraş mare se reduce la o călătorie scurtă, dar suficient de încăpătoare pentru câteva poveşti: a unui englez care studiază jurnalism în Texas şi a unui nene care lucrează la aeroport şi care ne vorbeşte cu bucurie despre viaţa lui de familie începută la o vârstă târzie. S-a creat un sharing space, iar vecina din faţa mea ne ascultă zâmbind. Îi zâmbesc şi eu - priviri şi zâmbete complice ale unor oameni care îşi povestesc vieţile, între staţii şi semafoare, într-un autobuz din Manhattan.
În camera în care dorm sunt o serie de tablouri cu o balerină, pe care abia de data asta le observ (oare de ce? :)) . Îmi găsesc peria de păr (de fapt, e capătul de la un uscător de păr, pentru că nu am o perie de păr propriu-zisă) în acelaşi loc unde am lăsat-o în toamnă. How cool is that! :) Dorm puţin, pregătindu-mi întâlnirile de a doua zi. Wendy îmi explică ce trenuri să iau, în timp ce eu îmi notez adresele; cobor în grabă şi salut New York-ul din mers, în drum spre metrou.
Mă uit la adresa din agendă, ţin degetul pe hartă şi caut w-a-l-l-s-t-r-e-e-t. Mhhmm... Unde este staţia asta şi de ce îmi pare atât de cunoscută? Wall... Well... Street... Click... E chiar Wall Street! Mă trezesc printre zgârie-nori, mă orientez să ajung la destinaţie şi mă strecor în aglomeraţie; mă pierd în mulţime şi mă regăsesc într-un ritm vibrant şi care-mi dezmorţeşte toate simţurile. Mă uit curioasă la clădiri şi la oameni şi zâmbesc încântată. Între întâlniri, îmi continui lucrul într-o cafenea şi mă readaptez cu greu să lucrez pe-unde-apuc, însă muzica jazz, atmosfera prietenoasă şi presiunea deadline-urilor ajută. Trec "pe-acasă" suficient cât să-mi trag sufletul şi să o iau în braţe pe Clio. După o zi cu multe întâlniri, taskuri şi deadline-uri, tot ce mai vreau (şi mai pot să fac) e să mă joc cu Clio şi să văd un spectacol de Crăciun.
În zilele următoare, Wendy continuă să-mi explice cum e cu metrourile şi mă ispiteşte cu "if you want to be a real New Yorker". Cu momeala deja înghiţită (consecinţele în viitorul apropiat : )) sunt atentă la felul cum să schimb local train cu express train, când e cazul să fac transferul şi la ce staţii. Sunt atentă când ajung la 96 st., văd trenul express pe partea cealaltă şi jump... I did it! It was smooth and easy. Îi trimit mesaj şi-i spun că "I am a New Yorker!" (cu alte cuvinte - strategia ei de motivare a funcţionat :-)). Adevărul e că multe dintre abilităţile de care ai nevoie ca New Yorker au de-a face cu metrourile şi trenurile subterane.
Îmi place să merg cu metroul în NY cel puţin la fel de mult cum îmi place să mă plimb pe străzi. Mă atrage şi mă provoacă sistemul lor sofisticat; îmi place sunetul apei care picură printre fiarele ruginite amestecat cu un cântec la vioară şi cu zgomotul trenurilor în mişcare; îmi place să alerg către metrou, să sar în el şi apoi să văd uşile cum se închid. Mă uit la cât de diverşi sunt oamenii şi mă minunez de stilurile lor vestimentare, haine care mai de care mai creative şi mai ocularo-stimulative.
În New York, cultura a coborât în stradă şi călătoreşte cu metroul, e activă, se transformă şi dă naştere la noi trenduri. De-asta, atunci când sunt în NY, nu mă omor să văd trei muzee în două zile. Nu mă (mai) simt deloc ca un turist, nu (mai) fac poze şi mă plimb fără to see list. De obicei, las lucrurile să vină de la sine şi activităţile să se aşeze în mod spontan. Într-o zi, poate chiar vizitez un muzeu şi merg la cumpărături, într-o altă zi serbez ziua de naştere a unui prieten pe patinoar; o seară aleg să ies "în oraş" cu alţi colegi, în următoarea vizionez un film recent lansat (cum ar fi Black Swan) şi-apoi mă uit la cărţile de la Barnes & Noble. După care iau trenul 1, îl schimb cu un express până la 96 st., mă urc din nou într-un local train şi mă întorc acasă, adică în locul unde liftierul ştie la ce etaj stau şi în care Clio mă întâmpină mieunând.
(va urma)