Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Dolce far niente. Sicilia.


Cătălina Miciu

04.04.2011
Ginger Group, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Te-ai întors din Sicilia, Mimi? Ai aflat că a murit Saramago sau deja i-ai pregătit necrologul?", mi-a apărut pe ecranul calculatorului de îndată ce m-am logat pe mess. Aflasem, da, că murise Saramago, deşi eram în Taormina, unde timpul pare că stă pe loc întru eternitate.
 
Într-un geamlâc situat pe corso era necrologul lui Saramago decupat dintr-o gazetă siciliană. Alături de bucata de ziar alb-negru - cărţile lui traduse în italiană. Curiozitatea m-a făcut să trec pragul librăriei pe care o anunţa geamul prăfuit. Şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că printre cele mai bine vândute zece cărţi acolo, la capăt de insulă, de lume şi de ţărm, era şi Atemschaukel / Leagănul respiraţiei, cel mai recent roman al Hertei Müller.
 
Poate singurul moment cultural din vacanţa mea siciliană. Asta dacă nu consider întreaga experienţă ca pe una interculturală. Şi prefer să nu o fac. Să nu vă povestesc despre cum prima aşezare grecească din Sicilia a fost descoperită la Naxos, pentru că trebuie să recunosc că era prea cald să bântui pietrele amorţite de soare şi istorie; să nu vă spun că în urechea lui Dionisos, în Siracusa, ecoul se întoarce ca bumerangul; că doar pisicile şi şopârlele verzi îşi permit să lenevească pe pietrele pe care în ani istorici romanii asistau la lupte; că în micuţul teatru din Noto, vechi de mai bine de un secol, lojele sunt egale şi scena înclinată. De altfel, zborul meu către Sicilia a fost motivat de o nuntă. Nimic mai puţin cultural, dar cu atât mai uman.

 

Deşertica Sicilie trăieşte, de la primele raze de soare până spre primele ale lunii, una dintre cele mai dulci vieţi. Cum să fie altfel, când mic-dejunul sicilienilor e dulce ca mierea. În Rosolini, oraşul în care avea să aibă loc nunta, dimineaţa începea în jurul orei nouă. Ne târam picioarele obosite de la vinul de cu o seară înainte spre Bar Centrale. Eram noi, ciudate străine, şi bătrânii locului care savurau espresso şi citeau jurnalul insulei. Şi, împreună, într-un bar de şase metri pătraţi, mâncam granita cu linguriţa şi savuram cornetto con ciocolate. Stomacul meu tânjea în secret după saline şi visa ouă ochiuri şi roşii cu brânză.
 
Fentam meniul dulce şi plin de prăjeli al sicilienilor - arancini e specialitatea locului, o chiftea din crustă de orez prăjit umplută cu legume şi carne, cu panini. Numai că sicilienii se amuzau copios la alegerile mele. Niciodată combinaţiile ingredientelor alese de mine nu erau în ton cu ce alegea majoritatea. Ajunsesem să zâmbesc cald la mişcările lor lente şi la amuzamentul lor în ceea ce mă priveşte. Lentoarea cu care mişcau orice paletă, bon, casă de marcat, bucată de pâine în vederea felierii, rotirea braţelor mă scoteau din minţi. La început. Apoi am intrat eu însămi în ritmul lor, al unei vieţi unde pare că nimeni nu face nimic.
 
Siesta amorţea oraşele şi îmi amorţea picioarele. Ca la grădiniţă, în trecut, dormeam la prânz şi părea că aşa e natural să fie. Să beau o cană de latte di mandorle, să înfulec un fursec, să citesc câteva rânduri dintr-una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit în ultima vreme (Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy, Editura Humanitas) şi să dorm câteva ore. Oraşul se trezea odată cu mine şi respira în ritmul paşilor mei.
 
Căutam apoi răcoare în gelato al limon, sub orice balcon plin de flori şi statuete, sub palmieri sau pe marginea zidurilor foşnăitoare. Mă lăsam în voia muzicii locului, cântată de amatori la colţ de străzi, şi ademenită de picturile ingenue ale pictorilor care nu vor cunoaşte nicicând faima. Asistam pe muţeşte la spectacolul străzii, salutam vecinii şi patronii de mici magazine cu paste, vinuri, dulceţuri şi condimente, încercam să vorbesc în italiană, să mă contopesc mai bine cu peisajul albastru. Şi păream de-a locului, cu picioarele mele arse de soarele din Pozallo, cu rochiile albe, vaporoase, şi cu mâinile mirosind a pomodori secchi.
 

Ciudat e că nu pot cataloga săptămâna petrecută în Sicilia în evenimente precise. Totul s-a petrecut în intervale care au părut lungi de secole, într-un ritm prea încet pentru organismul meu obişnuit cu agitaţia capitalei. Glumeam în sms-uri către prieteni că voi trăi cu zece ani mai mulţi după această vacanţă. Cine ştie, poate voi avea încă opt vieţi, precum pisicile care, la fel ca în Roma, cerşesc mâncare şi iubire pe dalele fierbinţi.
 
Dolce far niente nu e o expresie în vânt, e definiţia Siciliei însăşi. Din acest stil de viaţă trebuie să îşi fi tras seva baronul Wilhelm von Gloeden când, la începutul secolului trecut, a şocat o lume întreagă cu studiile sale fotografice (i-am găsit fotografiile abia în Taormina sub formă de cărţi poştale; erau dosite într-o încăpere a unui magazin de jucării).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer