Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Fântâni, pisici şi pinii lui Respighi


Radu Paraschivescu

28.03.2011
Adevărul literar şi artistic, februarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Ai ajuns în Roma de o zi şi tocmai ţi-ai dat seama că ar trebui să rămâi o veşnicie. În Roma, ameţeala vine repede şi trece greu. Totul se filtrează prin impresia unui decor de film.
 

Roma este La Città şi asta spune tot. Lumină vărsată din polonicul lui Dumnezeu şi gureşenie melodioasă pe străzi. Soare scorojind pereţi şi mârtani la siestă în Campo de' Fiori. Fântâni somptuoase şi muzee cărora localnicii le spun, cine ştie din ce superstiţie, biserici. Străini dându-şi întâlnire pe treptele din Piazza di Spagna sau lingând cu privirea vitrinele de pe Via dei Condotti. Îngheţate amuţitoare în Trastevere, la Fior di Luna, sau pe Via Merulana, la Ornelli.
 

Portocali străjuind discret Via Barberini, de la Santa Maria della Vittoria până aproape de Fontana del Tritone. Obeliscuri care ar vrea să gâdile cerul. Pâlcuri de pini (acum îl înţelegi mai bine pe Respighi) cărora un glumeţ le-a turtit coroanele, făcând din ele tipsii verzi, pe care se odihnesc raze şi păsări. Străzi pe care deambulezi în ghearele vrăjii, ştiind că la fiecare capăt te aşteaptă ceva care te va face să tresari. Aceasta e Roma: o seducătoare care nu acceptă rezistenţa, un loc închiriat abuziv pentru pelerinaje turistice şi totodată o napolitană culturală ale cărei straturi se văd fără efort, lăsându-se explorate cu abandon latin.
 

N-ai nevoie de hartă
 

Dacă oraşul ar avea o carte de imobil cu pagini întoarse în timp, numele arhivate în ea ar spori senzaţia de vertij: Michelangelo şi Pinturicchio, Bernini şi Caracci, Del Piombo şi Caravaggio, Rafael şi Guido Reni, Perugino şi Ghirlandaio, Boticelli şi Bramante etc. Cât despre monumente, palate, vile şi biserici, nu ştii de unde să începi. San Pietro sau Fontana di Trevi, cu amintirea în alb-negru a Anitei Ekberg? Vaticanul sau Colosseumul? Domus Aurea sau Ara Pacis? Santa Maria in Cosmedin sau Termele lui Caracalla? Palazzo Quirinale sau Villa Borghese? San Giovanni in Laterano sau Santa Maria Maggiore? Forul Roman sau Campidoglio? San Pietro in Vincoli sau Isola Tiberina? Santa Maria sopra Minerva, cu Mântuitorul lui Michelangelo mângîiat de toţi cei care-l descoperă înăuntru, sau Trinità dei Monti?
 

Te uiţi la hartă ca să alegi un itinerar, dar e inutil. La drept vorbind, n-ai nevoie de hartă. E mai bine să te laşi în voia sorţii. Indiferent unde te duci, găseşti ceva care ţi se lipeşte de suflet. Singura problemă, în cazul acesta, e că prezentul Romei sucombă sub asediul trecutului. N-ai timp să vezi ce este, fiindcă ştii că de fapt ai ajuns acolo ca să vezi ce-a fost. Asta e şi n-ai ce face. Te strecori printre miile de scutere parcate pretutindeni, ca nişte gângănii stricate, şi porneşti la drum cu sentimentul că eşti băftosul planetei.
 

Pantheonul, la răscruce
 

Pantheonul ridicat în cinstea zeilor din vechea Romă de Marcus Agrippa şi reconstruit în anul 126 de Hadrian nu se află doar în Piazza della Rotonda, ci şi la răscrucea stilurilor. O faţadă corintică ascunde un interior ca o aluzie extraterestră. Partea de sus a tavanului e decupată - un oculus face legătura cu cerul liber, din care stropii de ploaie sunt deturnaţi, printr-un artificiu ingenios, din traiectoria lor firească, astfel încât nu aterizează pe creştetul vizitatorilor. Acelaşi oculus şi uşa deschisă de la intrare sunt singurele surse de lumină ale acestei construcţii fascinante, care adăposteşte rămăşiţele lui Rafael Sanzio şi Anibale Caracci, ale lui Umberto I şi Vittorio Emanuele al II-lea, ale lui Arcangelo Corelli şi Baldassare Peruzzi. Trebuie adăugat că, sedus de înfăţişarea Pantheonului, Brunelleschi l-a folosit ca model când a proiectat cupola Domului din Florenţa.
 

Unghiuri de contemplare
 

Paşii te poartă pe trasee fabricate de inspiraţia momentului. Înainte să ajungi la Basilica San Pietro şi la Vatican, te opreşti la Castel Sant'Angelo şi la podul cu acelaşi nume, tivit de statui gata să se dezmorţească. Castelul seamănă cu o conservă de piatră ruginie şi a răsărit din străvechiul mausoleu al lui Hadrian. Aici, Giordano Bruno a stat închis  şase ani pe vremea când castelul servea drept temniţă, iar curtea interioară drept loc de execuţie.
 

Dacă soarele Romei îţi încălzeşte creştetul, pieţele ei ţi se înstăpânesc peste suflet. Piazza Navona, ridicată pe locul fostului stadion al lui Domiţian, e visul oricărui străin amator de vânzoleală, spectacol şi suvenire. Cafenelele şi restaurantele îmbie nu atât prin ofertă, cât prin unghiurile de contemplare. Încetineşti pe nesimţite. În cele din urmă, te opreşti în faţa unui portretist la comandă, stai pe loc câteva clipe, iar apoi mergi mai departe, îţi umpli căuşul palmelor cu apă din Fontana dei Quattro Fiumi, pe care ţi-o împrăştii pe faţă, şi oftezi neîmpăcat. Ai ajuns în Roma de o zi şi tocmai ţi-ai dat seama că ar trebui să rămâi o veşnicie. 
 

La Roma, cu Radu Paraschivescu
 

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) este scriitor. Asta înseamnă că scrie cărţi şi articole. Nu vrea să fie considerat ziarist - pentru simplul motiv că nu e - şi se revoltă dacă i se aplică eticheta de analist. A scris 11 cărţi şi a tradus aproape 70. Coordonează colecţia Râsul lumii la Editura Humanitas şi se lasă coordonat acasă de trei motani şi o soţie. E bolnav de literatură, sport şi Pink Floyd. Oftează când se suie în avion. Îl supără alcătuirile invulnerabile, ceea ce-l face să ţină cu echipe care ştiu să piardă: Poli Timişoara, Real Madrid, Lazio. De patru, cinci ani se răzbună pe deceniile când n-a ieşit din ţară şi se abandonează extazului turistic. Îi plac Toscana, dulciurile, Lisabona, pulpa de raţă, scriitorii comici, Praga, Monica Bellucci, fotbalul şi Roma. E Leu, dar a trecut prin circul roman şi prin câteva devalorizări.
 

Nu rataţi!
 

  Basilica di San Clemente. Datează din secolul al XI-lea şi se află deasupra unei alte biserici, din secolul al IV-lea, ridicată la rândul ei pe locul ocupat, în veacul I, de casa consulului roman Titus Flavius Clemens.

Trastevere. Cartierul zumzăie pe malul vestic al Tibrului, construit pe locurile populate în vechime de etrusci. Ulcioare pietruite, case vechi, ameninţate de ruină, cu pereţi îmbrăcaţi în iederă, locante în care se adună boema oraşului şi ateliere de artă contemporană.

Palazzo Doria Pamphilj. Capodoperă arhitecturală a barocului, cu o curte interioară asemănătoare unui claustrum. Salone degli Specchi (Sala Oglinzilor), pe al cărui tavan Aureliano Milani a pictat Muncile lui Hercule; este cu adevărat copleşitor.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • de ce...?
    boris, 29.03.2011, 15:03

    ...foloseşte scriitorul R.P. persoana a III-a când simte nevoia să se prezinte? Ţuţea povestea că şi-a schimbat complet părerea despre Ion Antonescu atunci când l-a auzit vorbind despre sine însuşi cu formula "generalul Antonescu". Acelaşi Ţuţea şi-a însoţit noua părere cu un gest intraductibil dar, totuşi, foarte expresiv.

Spacer Spacer