New York Time (II)

Poate că cel mai bun test pentru un new New Yorker este prima vizită în afara oraşului. Trec prin încă o serie de instrucţiuni, de data asta mai sofisticate - nu numai că schimb local train cu express, dar şi traversez câteva străzi ca să ajung de la staţia de metrou la cea de tren. Dacă acum o zi m-am trezit pe Wall Street, azi pun piciorul pentru prima dată în Harlem. Mă uit la cartier dintr-o staţie de tren suspendată deasupra străzilor şi o anunţ pe Wendy că m-am descurcat să ajung până aici. "Now you are a REAL New Yorker" apare negru pe rozul ecranului de la telefon. "It's a good way to start my day" mă gândesc eu în timp ce mă asigur că urc în trenul potrivit. În vreo două ore ajung la un club de golf din Danbury. Primul meu job a fost la un club de golf din Baltimore, aşa că acest loc îmi trezeşte amintiri foarte plăcute. 

Discuţia over the lunch cu Shaun şi Neale decurge foarte bine. Aflu multe lucruri interesante despre "diversity in the workforce". Urmează un interviu prin telefon - eu vorbesc de lângă un şemineu, iar Philip, profesionistul cu care stau de vorbă din maşină; chiar dacă e în vacanţă, nu s-a îndurat să nu povestească unui student despre lumea business atât din US cât şi din Europa. Sunt foarte recunoscătoare profesorilor mei de la Vanderbilt, Brian Corbette şi Jim, pentru că mi-au dat libertatea şi chiar m-au încurajat să discut cu "real professionals", în ultima săptămână de şcoală. Totul a decurs şnur şi de-abia aştept să mă întorc în NY! 

Pierd, însă, ultimul tren Danbury - NY pentru că nici un taxi nu poate să ajungă mai devreme de 30 de minute. Am zis cumva 30 de minute? Taxi-ul nu ajunge nici după 45 de minute... nici măcar după 60 de minute; este prins în trafic de doar "5 minute", aşa că pierd şi un al 2-lea tren, pe care aş fi putut să-l iau dintr-o staţie vecină. Directoarea clubului mă întreabă din priviri "Cine te-a pus să vii fără maşină?". Localităţile din jurul New Yorkului sunt de fapt nişte prelungiri ale oraşului; mai toţi cei care locuiesc aici au maşinile lor şi e imposibil să te descurci altfel. Chiar aşa, cine m-a pus? Ce-ar determina un student internaţional să vină tocmai de la Vanderbilt ca să-şi facă temele la un club de golf de lângă NY? Aş face bine să-mi iau fie maşină, fie şofer personal sau măcar să fac ceva să îmbunătăţesc industria taxi-urilor din Danbury. Cum? Să sper că apare vreun taxi? Numai dacă am vreun înger păzitor foarte de treabă sau mai cred in miracole de Crăciun... 

Crăpară ceasurile rele şi de bună (ne)voie şi silit de multe telefoane, în lumina feerică din faţa clubului, apare şi taxi-ul cu un şofer parcă desprins din filmele indiene. Văd stele verzi în faţa ochilor (şi nu, nu erau luminiţele de Crăciun) când la nici două minute oprim că trebuie să se ducă "în cabina unde intră doar o singură persoană"; ameţesc când văd că nu porneşte aparatul de înregistrat; îmi zice că nu e nevoie, pentru că mă costă 40 de dolari. E halucinant ce se întâmplă! Sunt într-un taxi care ajunge după 2 ore, mă duce "I have no idea where" şi îmi cere $ 40 pe o cursă ce nu ar trebui să coste mai mult de 10$. In the middle of nowhere, cu taxiuri la fel de frecvente ca avioanele Otopeni - JFK, o ceartă nu ar face altceva decât să agraveze lucrurile (chiar dacă m-aş simţi taaare de bine). Aşa că respir adânc, îi vorbesc calm şi prietenos şi-i spun clar că $ 40 "is too much". În scurt timp, dintr-un client străin locului ajung "you are like my sister or my daughter and money means nothing to me". "Nu aş zice" mă gândesc eu. "You don't have to pay me anything!", apoi îmi promite că mă duce la cea cea mai bună staţie, "not the jungle one". Chiar dacă îmi repetă că nu tre' să-i plătesc nimic, îi dau 14$, calculând cât ar fi cu tot cu tips. "Good bye my friend, good bye!" aş cânta eu în gura mare, dacă nu ar fi atât de friiig. 

Gara e închisă, e incredibil-de-frig şi mai sunt 20 de minute până vine trenul. Am două variante: fie îngheţ (reluând astfel povestea fetiţei cu chibrituri) fie mă adăpostesc în singurul loc care pare încălzit: o maşină de poliţie oprită în apropiere. Până la urmă, rolul poliţiei este să ne apere şi în acest caz inamicul meu numărul unu este frigul; plus că e pornită şi nu stă nimeni în ea. Îmi iau inima-n dinţi şi dârdâind îmi spun oful. După ce mi se prezintă riscurile (că s-ar putea să fiu dusă la poliţie :) ), mi se deschide uşa din spate. Probabil că sunt unul dintre cele mai fericite cazuri ale unui urmărit (în cazul meu de frig) care a încercat acel loc. E mult mai strâmt decât într-o maşină obişnuită, dar nu cred că e nimeni interesat să-l facă mai confortabil. Afară e frig, dar aici e cald şi la radio sunt colinde. Mă relaxez câteva momente, mă uit pe geam...sunt într-o gară necunoscută, stau într-o maşină de poliţie, am un bilet de tren care nu ştiu dacă mai e valabil şi tot ce vreau e să mă reintoc in New York, oraşul cu gări deschise, ceaiuri calde şi multe multe taxiuri. 

Călătoria la New York este smooth and easy. Biletul e valabil şi trenul e foarte rapid. Înapoi în Harlem, mă gândesc că nu e o idee rea să iau autobuzul pentru 2 staţii până la metrou. De când studiez în State, vin frecvent în New York, însă, de cele mai multe ori, călătoresc cu metroul. În materie de autobuze, ştiu doar de M60, autobuzul pe care îl iau de la LaGuardia şi singurul lucru pe care îl ştiu e că mă duce direct în Manhattan. Sunt multe mijloace de transport în comun în NY (dacă nici aici, atunci unde?) şi nenumărate autobuze, însă cel care apare în staţie este chiar M60. Nu aveam nici cea mai mică idee că are staţie acolo, însă tot ce ştiu e că e autobuzul potrivit care mă duce în Manhattan. 

Poate că miracolele de Crăciun există şi nu prin lucruri supranaturale, ci prin astfel de potriviri care fac viaţa mai frumoasă. Urc in M60 ca şi când aş urca într-o sanie fermecată - căci ce poate fi mai fermecat decât un mijloc de transport care mă duce în Manhattan mult mai repede decât mi-aş fi imaginat? :-) . Din aceeaşi staţie urcă o familie African - American; una dintre fetiţe doarme în braţele tatălui ei, iar cealată are baloane cu Happy Birthday. În faţa mea, o altă fetiţă e ajutată de bunica ei să citească dintr-o carte şi o familie îşi învaţă copilul să pronunţe primele cuvinte. În dreapta sunt doi indieni si imediat lângă ei o doamnă cu o căciulă pufoasă şi albă, parcă luată direct de la Polul Nord. În spate e un adolescent mulatru cu părul cârlionţat. Din nou zâmbete complice, de data asta între nişte oameni care se simpatizează din priviri, într-un autobuz (acelaşi autobuz) cu destinaţia finală Manhattan. 

Abia cobor şi o doamnă îmi cere ajutorul cu nişte direcţii. Şi ca un Real New Yorker ce sunt, o îndrum în direcţia potrivită. :-) New York e un oraş cu oameni grăbiţi, dar care se opresc atunci când ai o întrebare şi e nevoie de cineva care să te ghideze. Oamenii sunt foarte diverşi şi totuşi, dincolo de diferenţe, e ceva ce te leagă de ei. E un oraş care nu pune accentul pe trecut sau pe viitor, ci pe clipa prezentă, iar forever ia forma lui aici şi acum. Adaptarea se face spontan şi din mers, nu e nevoie de prea mult să te simţi de-al locului... and once you have it, you will never lose it. Cât despre a fi New Yorker, cred că, mai important decât a locui propriu-zis în acest oraş, înseamnă să ai un anumit gen de atitudine, una deschisă faţă de nou şi diversitate (oameni, culturi, experienţe), faţă de necunoscut şi imprevizibil. 

După o zi lungă, după prima vizită în afara oraşului, după teme făcute la un club de golf, un taxi şi o maşină de poliţie, mă întorc înapoi acasă, adică locul acela cald, cu un pom de Crăciun în scara blocului şi cu un liftier care ştie la ce etaj urc.