Stă şi se zgâieşte la poartă. Aşteaptă. Nu ştie ce aşteaptă şi nici de ce, însă nu contează. Şi-ar putea aştepta prietenii să iasă la joacă, o mătuşă care să-i dea bani de îngheţată, câinele galben (botezat Câine), motanul vecinei (vecină poreclită Greiere, din motive necunoscute) sau poate că vrea să i se întâmple ceva grozav, ceva fabulos, ceva...Nu ştie ce şi de ce. De ce nu la urma urmei. Parcă eu ştiu de ce l-am fotografiat şi de ce scriu acum această poveste în parte adevărată - în parte inventată. În povestea duminicală va fi vorba despre o duminică (logic), despre un băieţel din Sibiu, despre o fetiţă pe nume Dana, despre multe lighioane, umane şi animale. Cel puţin asta intenţionez să scriu, nu ştiu ce se va întâmpla pe parcurs. Cine se aşteaptă la o scriere adâncă şi elevată să se oprească de pe acum din citit. Că a venit vorba, ce înseamnă scriere adâncă?
La el sub copac, copac ce a rămas nebotezat, nu miroase a nimic. În dreptul porţii din faţa lui miroase a gâscă friptă (mama lui o frige şi nu ştie că peste 20 de minute gâsca se va arde niţel în cuptor, ceea ce nu va fi o mare tragedie pentru pasăre, din moment ce e moartă şi nu mai simte nimic, sau "nika", cum spune el). La două porţi mai la dreapta se simte o tocăniţă din rinichi de porc cu mămăligă, iar la trei porţi mai la stânga, acolo unde locuieşte Dana, ţinând cont că părinţii ei sunt plecaţi aiurea, iar bunica ascultă romanţe, miroase a papaleaşcă din lapte cu orez, vanilie, mere rase, bucăţi de nucă şi ciocolată rasă. Nu v-aş sfătui să încercaţi aşa ceva acasă.
Băiatul ar sta la televizor, dar tatăl lui cu verii dânsului, veniţi de undeva din Oltenia, se uită la o casetă pentru oameni mari şi l-au trimis afară la joacă. Ca şi cum el ar fi tâmpit şi nu ar fi văzut cu o sută de ani în urmă caseta cu femeile goale care fac ahh şi ahh. Taică-său chiar îl consideră un copil tâmpit, l-a dus pe la mai mulţi medici şi l-a bătut de i-a sunat apa în el, să-i vină mintea la cap. Mintea a refuzat să-i intre în cap, în ciuda tuturor palmelor peste ceafă şi a curelelor peste dos. De doi ani băiatul refuză să pronunţe cuvântul "fund" şi să mănânce carne. Asta de când a realizat că şi găinile, porcii, vacile şi alte orătănii pe care i le punea maică-sa în farfurie fac caca. Nu fac ele caca în farfurie, dar el nu vrea să-şi umple burdihanul cu animale moarte şi murdare. Degeaba i-au vorbit ai lui, degeaba l-au bătut. Degeaba medicii i-au spus că e prea mic să fie vegetarian. În primul rând el nu e un vegetarian din ăla ciudat (şi i-a spart nasul băiatului care i-a spus primul aşa, că doar el nu-l înjurase de mamă).
-Băi boule ce eşti, eu sunt fructarian şi ciocolitan şi îngheţatarian! Vegetarian eşti tu şi cu maică-ta!
Nu îi reuşea întotdeauna cuvântul îngheţatarian, aşa că mai spunea îngheţatan sau îngheţarian. Au încercat să-l păcălească cu tot felul de şiretlicuri ieftine. Taică-său îi spunea să mănânce tot din farfurie pentru că e tocăniţă proaspătă de elefant (elefant ca Dumbo), pe care l-a tăiat el noaptea în spatele grădinii. Ca şi cum elefanţii nu ar face şi ei caca, în plus elefanţii din farfurie sunt tot foste animale vii.
Învăţătoarea i-a spus că norii sunt la fel de grei ca o sută de elefanţi la un loc. Atunci şi-a dat seama că e mai slabă la minte decât el, că doar toată lumea ştie că norii sunt pufoşi şi uşori ca vata de zahăr.
Acum stă tot sub copac şi se uită la casa ce miroase a tocăniţă de rinichi. Acolo locuieşte profesorul lui de muzică, dl. Dumitru Brusture, un fost tânăr talentat ce ar fi trebuit să ajungă departe (cum i se spunea în urmă cu câţiva ani), şi nu a ajuns nicăieri. Domnul acesta (pe care puştiul nu-l simpatizează), îşi dorise tare mult un contrabas sănătos, din lemn roşcat, dar cum acesta costa mult, şi el nu avea decât o sumă ridicolă, a mers din poartă în poartă, la oamenii de afaceri, pentru o sponsorizare. Oamenii de afaceri i-au închis porţile în nas, aşa că profesorul s-a gândit să-şi vândă ceva din casă. Un plan bun, dar greu de pus în practică, din moment ce avea doar vechituri, vechituri pe care mama lui, doamna Brusture, nu-l lăsa să le înstrăineze. Să nu vă închipuiţi că a ajuns un beţivan patetic. Este un pic mai acru cu elevii, dar altfel e cu minţile întregi, nebăute. În schimb e mai sărac cu un rinichi (pe care l-a vândut la negru unor medici italieni) şi e mai bogat cu un contrabas. E fericit! Tot nu are bani dar zâmbeşte mai des. Sperase că va cânta cu noul său contrabas în marile săli de concerte, dar nimeni nu l-a invitat. Cântă doar în cămăruţa lui cu fereastra spre stradă, şi o dată pe an la festivalul de la Sighişoara. Data viitoare când îl veţi întâlni la Sighişoara, să-i lăsaţi bani mulţi în pălărie, nu numai de o bere. Ştiu eu că îşi doreşte să cânte pe străzile din Praga, dar nu are bani de tren. Şi băiatul îşi doreşte ca profesorul să plece la Praga. La ultima lucrare de control i-a dat nota 3, pentru că în loc să scrie despre viaţa lui Mozart a inventat o poveste despre măgarul compozitorului, şi cum profesorul nu citise nicăieri despre faptul că muzicianul ar fi avut un asemenea animal, i-a dat nota mică. Băiatul nu i-a spart fereastra şi nici nu-i pasă de notele mici. Ba chiar îi place să asculte melodiile lui greoaie şi cleioase în căldura sfârşitului de vară. Piese în mi bemol major sau în do minor, ce se potrivesc minunat cu clădirile bătrâne şi cu strada în lumină. Lumină când verzuie, când gălbuie, parfumată ca ceaiul de tei cu lămâie.
Ba nu. Ca ceaiul de iasomie, ar spune fata care tocmai a trecut pe lângă băiat. Dar despre fată voi vorbi un pic mai încolo. Acum să ne uităm pe fereastră în camera Danei, dacă sunteţi destul de înalţi să ajungeţi la obloane. Dana este o blonduţă cuminte, cu ochii abulici, nevorbitoare de felul ei. Când nu se plictiseşte uitându-se la petele de igrasie de pe tavan îi face uciuna lui Gibelu-motanul, adică îl dă cu labele peste cap până când ameţeşte. Seara îl aprinde pe George (lampa) şi-şi bagă mâna dreaptă sub becul lui, privindu-şi degetele translucide. Până să adoarmă, în loc să numere oile, aşa cum a învăţat-o bunica, îi porecleşte pe toţi de-a valma: cunoscuţi, străini pe care i-a zărit doar o clipă, obiecte, copaci, case...Pe băiat nu l-a poreclit în nici-un fel, pentru că nu-l place. Şi nici el nu o place, şi nu se uită la poarta ei decât rar de tot.
Bunica Danei ascultă romanţe de groază (aşa le spun eu), şlagăre ce se fredonau în tinereţea ei (atunci când era fată mare iar Dana, băiatul şi profesorul Brusture nu aveau încă părinţi şi drept urmare nici nu se născuseră). Romanţa ei preferată e cântată de un bărbat cu voce preţioasă, de profesor de franceză, ce sigur că a trecut de mult în lumea celor drepţi. În această romanţă pronunţă de multe ori litera "r", şi atunci bunica Danei îşi strânge mâinile în poală şi se uită nătâng. E vorba despre un domn ce vrea să invite o domnişoară la plimbare şi îi spune ceva de genul: luni seară nu pot pentru că am afaceri, marţi seară mă voi întâlni cu unchiul pe care o să-l moştenesc, miercuri sunt foarte ocupat cu mama, joi seara mă duc la doftor, vineri voi juca bacara la Capşa, hai să mergem sâmbătă într-o crâşmă de lângă Cişmigiu. Nu-mi mai amintesc versurile cu exactitate şi poate că în loc de bacara era vorba despre bridge şi în loc de Capşa, Union. Nu contează, doar că nu pricep ce i se pare atât de frumos. Bunicii Danei îi mai place o romanţă despre fumul de ţigară. Ea s-a lăsat de fumat cu ani în urmă, pentru că avea plămânii afumaţi, iar când aude romanţa o apucă pofta să-şi aprindă o ţigară lungă, lungă, într-un port-ţigaret subţire, şi să tragă cu lăcomie fumul. Şi acum îl ascultă pe bărbatul ce cântă despre fumul de ţigară. În timpul acesta Dana îi face uciuna lui Gibelul iar un băiat oarecare trece pe sub fereastra lor, în drum spre chioşcul cu îngheţată.
În fotografia aceasta este fata la care s-a uitat băiatul acum cinci minute. I-a fost prea lene să se ridice de pe caldarâm şi s-o urmărească. I s-a părut că aduce un pic cu o vară de-a lui la care a fost în vacanţa trecută. Cât a stat acolo, două săptămâni, în fiecare dimineaţă dădea de mâncare la gâşte. Verişoara le fugărea prin curte, le prindea de aripi, le strângea între pulpe, stând pe prispă, şi le îndesa pe gât grăunţe cu rom. I s-a spus că aşa se fericesc gâştele, că vor avea ficatul mai dolofan, şi că sunt mai bucuroase când mănâncă grăunţe cu rom. El a crezut şi-şi ajuta vara să prindă păsările. Îi punea o gâscă în braţe apoi se dădea un pas în faţa ei şi o privea pe fată cum o strânge între pulpe, îi ridică gâtul, îi îndeasă boabele prin cioc iar apoi i le trage prin gâtlej. Când degetele ei subţiri strângeau uşor gâtul păsării, pentru ca grăunţele să alunece mai repede în stomac, băiatul înghiţea în sec. În ultima duminică s-a servit la masă pateu de ficat şi friptură. I s-a spus că e friptură de struţ, struţ ca acela fugărit de coiot în desenele animate. El nu a crezut şi chiar dacă ar fi crezut o asemenea tâmpenie, tot nu ar fi mâncat bucăţi de fost struţ.
