Dansez

Merg pe apă.
Merg fără să păşesc. Merg ca şi cum aş cânta. Un cântec fără note. Lin şi şoptit pe dinăuntru. Parcă fluier încetişor, parcă nu, de loc.
Nu ştiu încotro merg. Drum nu se vede. Nici case. Doar fumul din câteva coşuri răzleţe apărând din ceaţă ca şi cum ar pluti şi ele în aer. Pe dos, şi ele.
Cu toate că ninge pufos, nu mi-e frig.
Mi-e uşor. Nu ştiu dacă a mai fost ceva înainte sau dacă va mai fi ceva după... Parcă nici nu mi-ar păsa. Mi-e bine, pur şi simplu.
Când ridic privirea mă năpădeşte un cer alb ca un nor. Când o plec nu-mi zăresc corpul, prins într-un abur uşor dar destul de compact ca să nu pot vedea prin el.
Continui să merg dar nu mai e la fel. Nu este niciodată la fel.
Lucrurile devin ceva mai clare în jur. Mai albăstrii. Mai conturate. Acuma zbor. Plutesc în aer şi razele soarelui sunt deosebit de blânde cu toate că lumina e din ce în ce mai puternică.
Zbor de parcă aş păşi pe aer, călcând de pe o aripă a unei păsări străvezii pe cealaltă. Ca şi cum aş urca o scară din ce în ce mai înaltă şi mai ametitoare. Aripi, nu văd că aş avea. Însă braţele îmi cresc largi ca si cum ar putea îmbrăţişa tot cerul şi atinge bolta. Şi să o şi străpungă. Mi-e să nu cadă stelele.
Sunt lung şi larg. Din ce în ce.
Coşul pieptului mi se lărgeşte pe dinăuntru. Ca şi privirea, cu ochii închişi, pe dinăuntrul pleoapelor. De fapt, nu că ar fi închişi – închişi, dar e ca şi cum nici nu ar avea mare importanţă dacă sunt deschişi ori ba.
Ard pe dinăuntru şi nu mă doare. Curg învolburat dar nu sunt lacrimi, nici sânge. Mă fac, mă desfac. Mă învârt şi nu ameţesc. Cad în sus.
Mă aflu în suspensie pe un nor cu densitate de munte. Un hău cu densitate de nor. Eu însu-mi sunt consistenţă de carne cu ecou de prăpastie.
Emit şi captez. Senzaţii. De tot felul. Nici realitate nici amintiri. Nici ale mele nici ale altcuiva. Pe cât de familiare pe atât de... ca de pe altă lume. Culori si linii, intensităţi şi depresiuni, concentrări si colapsuri, curenţi de energie şi căderi ale sufletului...
Nu visez. Nu merg. Nu urlu. Nu zbor. Nu plutesc.
Dansez.

Arta, ca şi Dumnezeu, se manifestă rar. Şi atunci când te aştepţi mai puţin. În cea mai grea dintre singurătăţi.

Nimeni şi nimic, pe această lume, nu e mai singur decât un om dansând.