Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Harold Bloom, Cabala şi Geniile


Costică Brădăţan

03.02.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi-e greu să văd cum ai putea citi cea mai recentă carte a lui Harold Bloom (Genius. A Mosaic of One Hundred Exemplary Creative Minds, New York: Warner Books, 2002, xviii + 814 pp, $ 35.95) fără a ajunge să ai sentimente şi gânduri amestecate, foarte amestecate asupra ei. De fapt, această recenzie însăşi este o încercare de a da un un (oarece) sens impresiile contradictorii cu care am rămas după lectura cărţii. E ca şi cum atitudinea profund idiosincratică a lui Bloom faţă de autorii pe care-i comentează - şi, mai cu seamă, faţă de cei pe care nu-i comentează - este atât de contagioasă încât sfârşeşte prin a contamina cumva şi atitudinea cititorului faţă de propria lui carte.

Există în cartea lui Bloom idiosincrazii pe care el şi le recunoaşte deschis, şi idiosincrazii peste care el trece cu grijă şi despre care nu suflă o vorbă (cele din urmă fiind mult mai stupefiante). El recunoaşte, de exemplu, că însăşi selecţia celor o sută de autori este "în întregime" idiosincratică: "La un moment dat plănuiam [să scriu despre] mult mai mulţi, dar o sută a ajuns să-mi fie suficient. în afară de cei ce nu pot fi omişi - Shakespeare, Dante, Cervantes, Homer, Vergil, Platon, şi egalii lor - selecţia mea este în întregime arbitrară şi idiosincratică. Aceşti autori cu siguranţă nu sunt ‘primii o sută’ (the top one hundred) după judecata nimănui, inclusiv a mea. Dar am vrut să scriu despre aceştia." (ix) Odată această confesione făcută (într-un mod atât de strategic), nu ai decât să-l însoţeşti pe Bloom în foarte personala lui întreprindere. Cât priveşte idiosincraziile pe care Bloom nu şi le recunoaşte, voi discuta despre unele dintre ele mai târziu în această recenzie.

Unul dintre meritele majore ale cărţii lui Bloom constă fără îndoială în arta lecturii pe care el o propune. în general, Bloom este neîntrecut în a-ţi arăta cum trebuie să te apropii de o capodoperă literară pentru a te bucura de ea pe deplin şi cu cel mai mare folos. într-o lume în care interpretările infinit sofisticate propuse de literatura secundară tind să copleşească, sufoce, în cele din urmă chiar să anihileze ceea ce se interpretează, Bloom îşi învaţă cititorii pur şi simplu cum să citească operele perene ale literaturii universale. (Una din cărţile lui anterioare este intitulată, semnificativ, Cum să citim şi de ce [How to Read and Why].) Se întâmplă uneori că simplitatea şi bunul simţ ajung să fie lucrurile cel mai greu de obţinut, iar Harold Bloom ne învaţă cum să ne apropiem de Shakespeare, Milton, Borges, Sf. Augustine, Cervantes, Platon, chiar şi de Scripturi: fără prejudecăţi, fără filtre ideologice sau politice, fără sofisticări inutile şi fără a fi prezumţioşi, ci cu bun simţ, prospeţime şi bucurie, cu umilinţă ("Sunt un critic literar ce încearcă să se re-educe, la 71 de ani, cu ajutorul maestrului Saramago." [519]), şi cu o deschidere deopotrivă a minţii şi a inimii: "Acesta este întâiul obiectiv al cărţii de faţă: să activez geniul aprecierii în cititorii mei." (3) Da, există, mai presus de orice, un "geniu al aprecierii", iar studiul operelor geniale este, în opinia lui Bloom, modalitatea cea mai adecvată de a-l cultiva. De fapt, dacă literatura se dovedeşte de vreun folos pentru viaţă, acest lucru se întâmplă numai datorită acelor opere produse de minţile geniale: "Geniul, prin scrierile lui, este cea mai bună cale pe care, urmând-o, am putea ajunge la înţelepciune, ceea ce cred că este adevăratul folos al literaturii pentru viaţă (the true use of literature for life)." (4)

E greu să supraestimezi valoare superioară şi sanitatea intuiţiei lui Bloom: există, trebuie să existe, în orice scriere luată ca atare ceva care s-o facă "utilă pentru viată", utilă într-un sens foarte special: în sensul în care lectura unei capodopere autentice înalţă, sporeşte şi lărgeşte în mod necesar conştiinţa cititorului. De fapt, acest lucru se află chiar în miezul, în esenţa testului pe care-l propune Bloom pentru a deosebi geniul de simplul talent: "întrebarea pe care trebuie s-o punem oricărui scriitor trebuie să fie: ne sporeşte el cumva conştiinţa, şi dacă da, cum anume? Cred ca acesta este un test dur, dar eficient: oricât m-aş fi delectat [cu o lectură], a fost gândirea mea intensificată, conştiinta mea lărgită şi clarificată? Dacă nu, am avut de-a face cu talent, nu cu geniu." (12) Cum a observat cu ascuţime Miguel de Unamuno, se întâmplă adesea în istoria literaturii că anumite personaje literare ajung să fie văzute drept mai reale şi mai autentice decât însuşi scriitorul care le-a imaginat. Astfel, pentru Unamuno Don Quijote are mai multă realitate, vitalitate, şi farmec de neuitat decât Cervantes însuşi. Aceasta pentru că un geniu are capacitatea miraculoasă nu doar de a reflecta viaţa, viaţa ce există deja, dar şi capacitatea de a produce o viaţă nouă. Un geniu adevărat face ceea ce a făcut Shakespeare: el "a schimbat cel puţin modurile noastre de a înfăţişa natura umană, dacă nu chiar natura umană însăşi..." (16) Cu siguranţă, această "producere a unei vieţi noi" (schimbare a naturii umane) este unul dintre lucrurile cele mai fascinante la literatura beletristică: e ca şi cum condiţia umană se depăşeşte pe însăşi într-o încercare dramatică de a-i semăna lui Dumnezeu.

în aceste condiţii, treaba criticului literar (adică: "aprecierea originalităţii şi respingerea a ceea ce doar se întâmplă să fie la modă [the merely fashionable]." [172]) este fără îndoială una extrem de dificilă şi de solicitantă. De fapt, e atât de dificilă încât, pare Bloom să sugereze, un critic literar autentic trebuie sa aibă astăzi ceva din figura înspăimântătoare a unui profet. Citind Genius. A Mosaic of One Hundred Exemplary Creative Minds, m-am delectat copios urmărind cum Bloom tinde atât de şarmant, pe tot parcursul cărţii sale, să se portretizeze pe sine - cu ştiinţă sau fără ştiinţă - drept un profet (post-)modern, ascuns sub înfăţişarea umilă a unui critic literar nonconformist şi profesor de literatură engleză. Ce-i drept, profetul nostru are avantajul crucial de a se afla deja înăuntrul Babilonului zilelor noastre. Căci cetatea coruptă, roasă până la oase de plăgi teribile precum feminismul, corectitudinea politică, marxismul, catolicismul, ş.a. sălăşluieşte în principal în universităţi şi în jurnalismul cultural: lumea academică "răsplăteşte agitaţiile de marjorete şi urăşte geniul" (352); "am trăit şi am ajuns să văd cum temple ale învăţăturii au fost date pe mâna unor asistenţi sociali amatori." (302); "nimic nu e mai nimicitor pentru suflet decât orice laudă ce ţi se aduce în New York Times Book Review" (389); "Suntem guvernaţi, în cercurile academice şi jurnaliste ale zilelor noastre, de puritane feministe." (705); "poezia şi receptarea ei deopotrivă au fost aproape distruse de ciuma insidioasă atât de potrivit numită ‘corectitudine politică’" (726). Lăsând gluma la o parte, e un pic aiuritor, dacă nu de-a dreptul incomprehensibil, să citeşti în cartea lui Harold Bloom, cineva care se întâmplă să fie un profesor de literatură extrem de influent şi de respectat, care predă la Yale şi la New York University (odinioară la Harvard), că: "în epoca noastră, faptul de a fi dat afară de la universitate e destul de probabil să fie un blazon de excelenţă." (430) Poate că e adevărat, poate că Bloom are dreptate, dar în acest caz el îşi trăieşte viaţa într-o manieră cel puţin foarte, foarte auto-ironică.

Fără îndoială, unul din lucrurile cele mai ingenioase şi mai provocatoare din cartea lui Bloom este tocmai principiul pe baza căruia cele o sută de "spirite exemplare" sunt împărţite pe grupuri sau "familii de spirite": "Fiecare [geniu] din cei o sută este unic, dar această carte, ca orice carte, cere o anumită ordonare sau grupare." (xi) Bloom nu face pur şi simplu portretele, oricât de schematice, ale celor o sută de "spirite exemplare", ci e mult mai îndrăzneţ decât atât. El se străduieşte să ofere un "principiu de ordine" care să guverneze domeniul complex, cu multe feţe, al istoriei literaturii, şi - mai mult decât atât - să derive acest principiu dintr-o venerabilă tradiţie de gândire esoterică şi teozofică a spiritualităţii iudaice. în acest punct proiectul lui Bloom îşi dezvăluie indubitabila şi curajoasa sa originalitate: "De când... am conceput pentru prima oară această carte imaginea Sefiroţilor Cabalei a fost mereu în mintea mea. Cabala este un sistem de speculaţii ce se bazează pe un limbaj extrem de figurat. La loc de frunte printre figuraţiile sau metaforele ei se află Sefiroţii, atribute deopotrivă ale lui Dumnezeu şi ale lui Adam Cadmon sau Omul Divin, Imaginea lui Dumnezeu. Aceste atribute sau calitaţi emană dintr-un centru care este nicăieri sau nimic, fiind infinit, spre o circumferinţă care e atât peste tot cât şi finită." (xi) Cele o sută de genii despre care vorbeşte Bloom în cartea lui (şi - foarte important de observat - aceste genii nu sunt doar poeţi, dramaturgi sau romancieri, ci şi filosofi, psihanalişti, gânditori religioşi, întemeietori de religii) sunt astfel împărţite în zece grupuri, corespunzând celor zece Sefiroţi ai tradiţiei cabalistice: Keter, Hokmah, Binah, Hesed, Din, Tiferet, Nezah, Hod, Yesod şi Malkhut. Apoi, fiecare Sefirah are câte două "străluciri" (lustres), fiecare dintre ele acopering câte cinci "spirite exemplare" înrudite. Ca atare, plasându-l în această schemă complicată, şi bazându-se masiv pe dialectica internă a gandirii cabalistice, Bloom îl face pe fiecare geniu în parte să dezvăluie ceva esenţial despre divinitate. Dacă, până la urmă, noi oamenii putem avea vreo formă de acces la natura divină, acest lucru este făcut posibil, în opinia lui Bloom, doar prin impresionantele eforturi creatoare ale geniilor literare. "Sefiroţii sunt centrul Cabalei, pentru că ei vor să reprezinte faţa ascunsă a lui Dumnezeu (God’s inwardness), secretul caracterului şi personalităţii divine. Ei sunt atributele geniului lui Dumnezeu, în orice sens în care eu folosesc cuvântul ‘geniu’ în această carte" (xii) E ca şi cum prin operele de geniu o înţelepciune divină şi primordială e scoasă la iveală; cu alte cuvinte, ori de câte ori cădem peste o mostră de literatură adevărată, Dumnezeu însuşi - sau, oricum, ceva divin, - este cel care se descrie pe sine în acele pagini. Potrivit acestei linii de gândire, marea literatură a tuturor epocilor şi a tuturor popoarelor are o certă dimensiune religioasă - e operă în slujba lui Dumnezeu ca una ce ne aminteşte neîncetat despre Dumnezeu Creatorul: cei zece "Sefiroţi schiţează procesul creaţiei; ei sunt numele lui Dumnezeu când el creează. Sefiroţii sunt metafore atât de încăpătoare încât ei devin poezii în sine, sau chiar poeţi." (xi)

Totuşi, în ciuda originalităţii şi ingeniozităţii puse în joc, folosirea acestei scheme cabalistice de către Bloom este într-un fel neconvingătoare, insuficient documentată şi fără consecinţe esenţiale în ceea ce priveşte substanţa portretelor pe care el le face celor o sută de genii. E adevărat, el face mai multe referiri la lucrările lui Gershom Sholem şi Moshe Idel, dar cele câteva paragrafe introductive prin care Bloom îşi stabileşte cadrul teoretic cabalistic (care să cuprindă şi să explice cele o sută de genii) par insuficiente, insuficient elaborate şi slab croite pentru foarte ambiţiosul lui proiect. Cabala e, cred, o tradiţie mult mai complexă decât poate să rezume cineva în numai câteva pagini, iar operele de geniu pe care le comentează Bloom sunt conectate la acest cadru teoretic numai într-un mod superficial şi cumva exterior; nu există nici un sens în care operele celor o sută de genii sunt derivate în mod necesar din aparatul teoretic cabalist propus. Pe scurt, mi se pare că schema teosofică cabalistă în care Bloom a ales să-şi plaseze "spiritele exemplare" şi să le găsească un sens rămâne un element artificial al cărţii lui, un artificiu oarecum retoric şi fără consecinţe, angajat pur şi simplu pentru a conferi cărţii o tuşă de exotism şi ciudăţenie. Intuiţia lui Bloom cum că orice operă de geniu are ceva divin într-însa, şi, în consecinţă, că operele tuturor geniilor trebuie să spună ceva despre realitatea lui Dumnezeu, este - nu mai e nevoie s-o spun - o intuiţie foarte importantă. Dar cred că în cartea de faţă Bloom nu şi-a dezvoltat intuiţia atât cât ar fi trebuit (putut) s-o facă.

Pe de altă parte, te întrebi dacă nu cumva acest eşec nu e cumva unul premeditat, un eşec minuţios pregătit. Mă întreg dacă nu cumva folosirea de către Bloom a acestei scheme cabalistice nu e una din marile ironii ale cărţii. Căci a spune că Sefiroţii sunt metafore atât de încăpătoare încât ei devin poezii în sine, sau chiar poeţi" (xi) nu înseamnă oare a sugera subtil că, poate, cine ştie?, nu literatura (genială) este divină, ci - dimpotrivă - că divinitatea ţine într-un fel sau altul de domeniul literaturii? Că, precum spune Feuerbach, nu Dumnezeu este cel care ne-a creat pe noi, ci noi suntem cei care-l creăm neîncetat pe Dumnezeu. De fapt, citind cartea lui Bloom, am avut serioase probleme încercând să înţeleg cum cineva care are o atitudine foarte critică faţă de orice religie instituţionalizată, cineva care se consideră necredincios sau, în cazul cel mai bun, un "eretic gnostic" modern (121) poate întemeia o teorie literară pe teozofia cabalistă altfel decât ironic - foarte, foarte ironic. De fapt, faptul că Bloom are atitudini extrem de ambigue faţă de chestiunile religioase este ilustrat abundent în cartea lui. De exemplu, el mărturiseşte că "mi-am găsit Biblia în poeţi şi Talmudul în criticii literari." (181) în cartea de faţă Sf. Pavel şi Mahomed sunt consideraţi pur şi simplu drept "genii ale limbii", drept autori de cărţi. într-un fel, nici Iisus Christos însuşi n-a scăpat de aceeaşi soartă crudă: iniţial el a făcut parte dintre cele o sută de genii, dar în cele din urmă Bloom s-a răzgândit şi l-a scos (Iisus "era acolo, dar a fost cumva retras, în parte datorită propriilor mele perplexităţi, în parte ca urmare a unui înţelept sfat editorial" [113]) Bloom are un fel foarte "original" de a citi Biblia: pentru el, întocmai cum Iahvistul e doar "un povestaş (a storyteller), de o sofisticare uimitoare şi totuşi cu o francheţe de copil" (115) tot aşa "Iisus, prin spusele şi prin gesturile lui simbolice, a fost cel mai mare dintre toţi ironiştii." (138) Mă rog, într-o lume tot mai secularizată şi decreştinată ca a noastră, unde n-a mai rămas nici un fel de credinţă adevărată, Iisus Christos ar trebui totuşi să fie fericit pentru că cel puţin a avut o excelentă carieră literară şi încă este un nume mare în literatura universală: "A vorbi despre geniul lui Iisus înseamnă a vorbi despre spusele ce-i sunt atribuite, iar unele dintre ele manifestă în mod autentic o autoritate, memorabilitate şi individualitate care sunt, toate, însemnele geniului." (135) De fapt, Bloom sfârşeşte prin a recunoaşte candid superioritatea absolută a literaturii asupra tuturor lucrurilor, fie ele pământeşti sau cereşti: "Ar trebui să observ, cu difidenţă, că Dumnezeu şi zeii sunt în mod necesar personaje literare. Acel Iisus din Noul Testament este un personaj literar întocmai cum sunt Iahve din Biblia iudaică şi Alah din Coran." (135)

Ce am găsit însă deosebit de supărător la Bloom este felul în care el refuză complet, pe tot parcursul cărţii, să-şi stăpânească numeroasele idiosincrazii, antipatii şi resentimente personale. Cred că aşa ceva depăşeşte binişor limitele unui discurs ironic, şi tinde uneori să devină pur şi simplu o listă de injurii ieftine şi calomnii de duzină. De exemplu, lui Bloom îi vine foarte uşor să vorbească despre "deranjatul (mintal) Jung, un Gnostic de doi bani" (179), după cum mărturiseşte: "Celine, pe care-l găsesc de necitit ...este găleata mea de gunoi (my garbage bin)." (637). Bloom, de exemplu, se plânge într-un mod atât de agresiv de "boala intelectuală franţuzească de care încă suferim" (519) şi de influenţa foarte proastă pe care unii autori francezi (în special Michel Foucault) pot s-o aibă asupra vieţii intelectuale americane încât cineva care nu ştie nimic despre aceşti autori şi-ar putea închipui foarte bine că tot ceea ce au scris ei este crasă literatură pornografică, pe care trebuie s-o ţii cât mai departe de copii. E ceva întristător-îngust şi cu totul neînţelept în felul în care Bloom înţelege să se apropie de alte culturi. Eu unul pur şi simplu nu pot pricepe cum un om de eminenţa lui Bloom, cu învăţătura lui şi cu al lui esprit de finesse, poate identifica, senin, cultura germană cu nazismul (el vorbeşte despre "lagărele morţii în aşteptarea iubitelor şi surorilor lui Kafka un sfert de secol mai târziu, atunci când cultura germană a triumfat" [209]). Printre cele mai dezamăgitoare lucruri peste care am dat în această carte sunt aceste comentarii asupra lui Dostoievski: "Obscurantismul lui, ceea ce el numeşte Creştinism rusesc, îmbrăţişează un cult al tiraniei, o ură faţă de Statele Unite şi faţă de orice democraţie, şi un adânc şi vicios anti-semitism." (785); "în chestiuni spirituale, el nu era decât un ignorant bigot (a bigoted know-nothing), al cărui autentic anti-semitism a fost singura dovadă a elecţiunii lui ca profet rus." (790) Undeva în cartea lui, Bloom spune: "întrebarea pe care trebuie s-o punem oricărui scriitor trebuie să fie: ne sporeşte el cumva conştiinţa, şi dacă da, cum anume?" Luându-i sfatul în serios, întreb şi eu acum: cum o fi putând Harold Bloom să sporească conştiinţa noastră (sau pe a lui sau pe a oricui) cu astfel de prostii?

(Versiunea engleză originală a acestui text a apărut, pe 20 ianuarie 2003, în Metapsychology - Online Book Review, revistă editată la New York de Dr. Christian Perring. Traducerea şi adaptarea textului de faţă aparţin autorului. Acest text a mai apărut în româneşte în România Literară, Nr. 14 din 9 aprilie 2003)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Premianţii taberei creative Scris de tine, Braşov 2019, Autori diverşi (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (I), Argentina Firuță (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cum am devenit faşionistă / Good luck!, Crenguța Sandu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gol, Matei Şorodoc (4.7/5 - 12 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (IV), Vlad Bălan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer