Capitolul IX

Cadoul ideal rămâne o carte. Indiferent de cât de restrânsă şi chiar în decurs de restrângere e aria de răspândire a acestei convingeri. Şi indiferent de motivele restrângerii. A dărui o carte e un act de comuniune, de împărtăşire, de punere în comun a unor comori. A primi acest dar înseamnă a accepta onoarea. Actul dăruirii naşte o confrerie. El este echivalent cu o acoladă.

Cartea pe care am primit-o în dar e legată în piele subţire, culorile fac ape la flexarea coperţilor. Închisă, e cenuşie, dacă îndoi concav se irizează în nuanţe purpurii, dacă o bombezi devine verzuie, proporţional cu curbura. Literele titlului, în relief săpat, au culoarea aurului patinat. Formatul lor aduce cu Brokman Old Style. Stranietatea începe de la lipsa oricărui autor. Editura, de asemeni, lipseşte. Ca să spun întreg adevărul, cu excepţia titlului nici un alt semn grafic nu mai e pe copertă. Dar cel mai neobişnuit lucru e titlul însuşi: Capitolul IX. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Darul era ambalat într-o hârtie la fel de ciudată, de fapt n-am mai văzut aşa ceva. Dacă n-aş încerca un abur de teamă că aş începe să fiu bănuit de invenţie gratuită, aş zice că-mi aduce aminte de un model de poncho. Desfăcând pachetul meticulos alcătuit, mi s-a părut chiar că aud tânguiala unor refrene andine, la flaut. Pielea coperţii avrea un parfum amestecat, migdale, scorţişoară, paciulli şi..., iarbă. Pe pagina de gardă se repetă desenul de deasupra, dar literele nu sunt aurii, ci au cenuşiul copertei. Sub titlu, o dedicaţie, aceasta cu cerneală aurie. Atâta timp cât nu încerc s-o citesc, e vizibilă, scrisul elegant, senzual, aş zice princiar. E, însă, de ajuns să-mi focalizez privirea pe text, ca să dispară. Foaia redevine alb mătăsos.

În fine, oricât ar fi de... hm, deosebite, elementele de formă, important e conţinutul, nu? Ia să vedem, despre ce poate fi vorba ?

Dar paginile sunt goale! Goale, dar numerotate. Le răsfoiesc. Goale până la sfârşit. Rămân pe gânduri. Cartea zace, deschisă, pe genunchi. Sună telefonul. De ce n-am nici un keff să răspund ? După exact 17 apeluri renunţă. M'... da. 17 cânturi i-au trebuit lui Agamemnon să se împace cu Achille. Dar...stai! Exact la gândul ăsta, din paginile goale, răsare un chip seducător. Facies caucazian, ochi negri, adânci, frunte înaltă. O diademă subţire, de aur, aproape de inserţia părului negru, vag ondulat. Un soi de halat de mătase, tourquoise, cu motive aurii, peste sâni grei. Să fie Briseis ? Buzele se mişcă, aud un glas melodios, într-o limbă necunoscută. N-o fi fost chiar fără rost cearta eroilor achei. Mă gândesc la Thersites. Surpriză, de pe aceeaşi pagină apare figura lui Dinică, muuult mai tânăr. Da, el l-a jucat pe Thersites.

Dar nu, nu aşa. Trebuie să văd de la început. În faţa primei pagini goale, îmi repet în gând, răspicat: capitolul 9. Pe pagină apare text. Titlul e Teddy. Ce-o fi asta ? Teddy, Teddy. Citesc. Pare familiar. Întorc pagina, textul continuă. Din primele două pagini mi-am adus aminte: Salinger, 9 povestiri. Teddy e ultima. Trebuie să citesc toată povestirea, altfel n-o să aflu niciodată secretul cărţii pe care o primisem în dar. După Salinger, un nou titlu. Ricşa fantomă. Ăsta-i Kipling. O ediţie din '78, citită în primul concediu la Tuşnad. Cine drakku l-o fi pus pe editorul român să stabilească ordinea nuvelelor? Nu mă prăpădesc după ricşa asta fantomă, mereu am considerat că e vorba aici de o femeie-crampon. Singurul gen detestabil de femeie, cu suferinţele căreia mă simt incapabil să empatizez. Şi ce dacă...în sfârşit, viaţa-i nedreaptă. Încerc să sar la capăt, să văd ce urmează. Paginile sunt iar goale. Mda. Trebuie trecut prin toate. De ce n-o fi băgat una în plus, la început, Satul care-a hotărât prin vot că pământul e turtit ar fi ieşit a noua. Citesc. Apoi alt titlu, Pendulul. Asta ce mai e? Îmi aduc aminte, e O.Henry. Iarăşi lista povestirilor pe care le-aş fi preferat înaintea ăsteia e lungă. Dar - regula e regulă. Cine mi-a făcut cadoul ştie. În sfârşit, John Perkins îşi lasă nevestica singură şi pleacă să arunce câteva bile, cu băieţii. Mai departe. Dar ce-i asta? Doamne! Un cântec de piatră! Gérard Klein. Niciodată, în peste 30 de ani, n-am putut s-o recitesc fără să lupt împotriva voluptăţii unei tensiuni în pleoape. Acum cred că am pierdut-o pentru că eram gata să-i rostesc adevăratul nume, care ar fi eliberat-o. Acum ştiu de ce mi-au răpit-o zeii. Pentru că funcţia mea e să numesc şi... Oare succesiunea acestor capitole 9 să fi fost stabilită de cine mi-a făcut darul? Sau mi-a lăsat libertatea să râd, să plâng, să mă plictisesc, să revin la viaţă...pe contul meu, fireşte. Şoarece de bibliotecă. Mă amuz copios. E un capitol din autobiografia lui Asimov. Al nouălea, evident. Dar, imediat, un titlu pe care nu ştiu de unde să-l iau: Doamne, să văd. Nu putea să lipsească ceva legat de vederea mea. De largul spectru de compensaţii... dar n-are nici o legătură. Contextul creştin e împănat cu piruete lumeşti, spirituale şi totuşi pline de umilinţă, de adâncime. Cine-o fi? Nimic din rigoarea catolică, din uscăciunea protestantă, totul accesibil. Nu poate fi un ortodox. Niciodată n-am înţeles nimic din discursul ortodox. Şi, totuşi. Spiritul acesta... nu putea fi decât Nicu Steinhardt. E al 9-lea text din volumul Dăruind, vei dobândi. Iarăşi ordinea îmi impune altceva decât ce-aş fi ales eu. Apoi, un titlu uşor de recunoscut, Şoarecele B. Acesta e Gary Sârbu. Primul scriitor român care-a scris despre ţinuturile mele natale. Doar e de-acolo. Citesc cu savoare. E o eboşă, o anticipare a romanului Adio Europa, in nuce. Dar habar n-aveam de asta când am dat peste proza lui ID Sârbu. Nu-i văzusem decât Arca bunei speranţe, la Naţional, cu Piersic. În Yaphet. Proza fusese o revelaţie. Mai ales în anii ăia, cu bancurile cu împrumutarea osului pentru ciorbă, cu copiii care şedeau ore în şir lipiţi de perete, jucându-se de-a coada la lapte...

În sfârşit, după 7 proze, fie ele şi plasate pe poziţia a 9-a, un prim capitol IX autentic. Un student la cursul de magie incantatorie, cam iresponsabil, blochează pasele de control ale pompierului de serviciu, care rotea o salamandră, în pauza unui meci de fotbal, fireşte american, iar stihia, scăpată de sub control, e pe cale să incendieze întreg oraşul. Poul Anderson, Operaţiunea Haos. Unul din cele mai savuroase romane clasice SF. Eroii invadează iadul, unde geometria e neeuclidiană, dar şi mereu schimbătoare şi n-o pot face decât ajutaţi de spiritele lui Lobacevski şi Bolyai. Gândul mă duce la ultima mea descoperire în proza românească, Lobacevski nu-i departe. Reconfortat, am şi uitat că plânsesem la Klein, dau pagina pentru ultimul capitol 9, al nouălea. Pagina e goală. Aş fi tentat să zic, mai goală ca oricând. Mă gândesc la o sumedenie de kestii, inclusiv la numărul pe septembrie din Playboy, deşi habar n-am cum o fi arătat. Degeaba-degebuţa, pagina se încăpăţânează să rămână goală. Dar dacă acum o fi rândul meu? Bine, dar la capitolul capitolului 9 eu am deja state de serviciu. Am terminat, într-un volum de proză scurtă, un text lung, cam infantil, care nu-mi aparţinea, altfel plin de idei şi am găsit o soluţie logică atât tramei, cât şi amneziei eroului şi schimbării de stil. Ba chiar a urmat un capitol 9', adică nouă prim. Dar ce-are a face? Acum trebuie să pontez, trebuie să cotizez, trebuie să vin şi eu cu ceva.

Îmi amintesc de una din marile replici ale nemuritorului Tamango, Rică Răducanu. Juca împotriva unei echipe britanice, la ei. Pe la 3-0 a început cu giumbuşlucurile. Mingi rotite pe vârful arătătorului, în echilibru, sub nasul meseriaşilor ălora, sideraţi, ieşiri la mijlocul terenului, în dribling, tot tacâmul. Coach-ul englez declarase, ultragiat, la conferinţa de presă, că dacă ar fi avut un asemenea portar, l-ar fi împuşcat. La întrebarea unui ziarist român, da' ce te apucase, Rică, omul a dat memorabilul răspuns: dom'le, oamenii plătiseră, trebuia să venim şi noi cu ceva. Dar acum, acum nu ţine cu caterinca. Doamne, ce-o să scriu?

În faţa paginii goale, crampa întregului corp, pornind din stomac, e deja un spectacol cunoscut. Cunoscut, dar de necontrolat. E clar că cine m-a cadorisit ştie mai bine. Nu mai e loc de caterincă. Trebuie să dau de la mine. Fără fartiţii. Asta era miza. Celelalte capitole 9 n-au fost decât decorul capcanei care se închidea în jurul meu. Sunt înconjurat de pagini albe, mătăsoase, în jur miroase a scorţişoară, paciulli, da, şi un vag iz de migdale. Şi iarbă. E suficient să-mi încordez imaginaţia, ca să ies de aici. Dar, oare, vreau să ies? Aici e bine, miroase plăcut. Sunt într-un nexus de gânduri. Care mă resping. Du-te-n bătălie...blabla. Gândurile care mi-au menit au humor. Trebuie să-mi încordez imaginaţia, pentru că afară trebuie să fie soare. Şi în lumina soarelui pot regăsi orice gânduri, oriunde m-aş afla. Apoi, să le aştern pe hârtie nu va mai fi decât o problemă tehnică. Şi totuşi. Dacă trebuia să scriu înăuntru ? Dacă, scriind afară, la soare, scrisul nu ajunge pe paginile rezervate capitolului nouă al meu ? Unde pot găsi soluţia, în vreme ce pereţii de un alb mătăsos par a se strânge în jurul meu. Stai! Soluţia trebuie să fie într-un spaţiu complementar. Când am zâmbit gândului că hârtia de ambalaj are un model de poncho am început să aud puhoi de refrene tânguioase, motive andine la flaut. Trebuie să mă feresc să cad în toate capcanele repetării marotelor mele muzicale. Rămânând totuşi pe aproape. Ce merge cu scorţişoara, cu iarba, cu paciulli? O să spuneţi că harpa, domnilor preşedinţi. Dar, dacă adăugăm stropul otrăvitor, amărui, de migdale rezultă chitara rece. Nu nostalgia gravă a concertului Aranjuez, ci lirismul devastator al Elvirei Madigan. Dragostea absolută. Mă concentrez să-mi amintesc înregistrarea, bucata e scrisă pentru alt instrument, chitara face lirismul mai dur, mai definitiv. Reuşesc. Pereţii mătăsoşi devin transparenţi, văd soarele. Atâta că nu pot ieşi. Decât dacă şi în momentul în care pun ultimul punct după o poveste care să concureze Elvira Madigan. Nu mă pot despărţi total de clasici. Ştiu deja că totul se va învârti în jurul unui tablou. Pe care trebuie să-l evoc, să fac cititorul să-l vadă. Restul trebuie să vină din mine.

Văd o scenă erotică într-o bibliotecă, zeci de cărţi prăbuşindu-se peste trupuri. E limpede că toată epica va fi inventată, asta aşteaptă darul parfumat. Aud, tot la chitară, Recuerdos de la Alhambra. Acelaşi lirism. Pereţii translucizi, mătăsoşi, filtrează, deja, oxigen de afară. Înseamnă că sunt pe drumul cel bun.

(15 ianuarie – 3 martie 2003)