Tehnica duplicităţii. Asta a învăţat cel mai bine generaţia mea de la părinţii şi educatorii ei. Una ne spuneau la şcoală şi alta vorbeam noi acasă, cu prietenii şi rudele. Una gândeam şi alta spuneam. Ba chiar ne şi emoţionam la comandă, când o cerea contextul. Tristă dar atât de necesară dedublare... Tentaculele duplicităţii s-au extins treptat în viaţa noastră intimă, până într-acolo încât nici faţă de noi înşine nu mai aveam curajul întotdeauna să recunoaştem adevărul. Era o tehnică de supravieţuire.
Folosesc timpul trecut doar aici, la începutul unui film care se derulează continuu în forul meu interior, pentru a demarca perioada de dinainte de 1989, când duplicităţii extinse i se adăuga blazarea, urmată îndeaproape de convingerea că suntem victimele unui destin inexorabil şi că ori ne adaptăm, ori dispărem.
În filmul pe care încerc să vi-l povestesc, chiar la începutul lui, sunt orele de literatură română de la Liceul Horia Hulubei, unde a început formarea mea ca intelectual. Acele lecţii erau predate de un pedagog de excepţie, retras acum în anonimatul nedrept şi modestia care l-au călăuzit întreaga viaţă.
Doamna Georgeta Ionescu, profesoara mea de română, îşi educa fiecare generaţie în spiritul libertăţii totale de gândire, însă doar în contexte determinate, familiare, închise de fapt. Cursurile de literatură română (şi nu numai) erau un astfel de cadru. Când ieşeam din clasă, după 50 de minute miraculoase, ne puneam la loc masca tăcerii şi a acceptării neputincioase. Formarea culturală individuală, cea majoră desigur, era mai degrabă neoficială, "subversivă".
Acum, după mai bine de un deceniu de la Revoluţia din -Decembrie, constat cu uimire că duplicitatea despre care vorbeam începe să aibă, deşi n-ar trebui, părţile ei bune. S-a transformat chiar într-o necesitate continuă, rămânând aceeaşi verificată tehnică de supravieţuire pentru cei care au insomnii din pricina unei cărţi, a unui film, a unui tablou sau a unui concert.
Cum a ajuns numele necunoscutei Georgeta Ionescu alături de cel al celebrului Iosif Sava? Foarte simplu, din punctul meu de vedere, ei sunt cei doi oameni de la care, în epoci diferite, am deprins lucruri asemănătoare. Am învăţat de la aceşti doi maeştri ai mei că, pentru a feri o insulă fragilă de ameninţarea apelor ce o înconjoară, locuitorii trebuie să ţeasă între ei o complicitate secretă, să inventeze un cod pe care să-l ştie numai ei.
Mulţi n-au înţeles de ce Iosif Sava colabora, aparent, cu oponenţii lui şi ai ideilor lui. Era un fel de comportament de adaptare, menit să protejeze miezul incandescent al valorilor care supravieţuiesc ideologiilor nefaste, regimurilor politice totalitare, ignoranţei şi indiferenţei, alţi doi adversari de temut. Acest miez incandescent, insula, nu este altceva decât totalitatea bunurilor culturale adevărate, consacrate sau pe cale de a se consacra, apte să traverseze epocile şi să capete semnificaţii universal valabile.
Dacă înainte de 1989 cultura trebuia protejată de o ideologie criminală, astăzi ea trebuie protejată de oportunism şi impostură, de tentaţia noilor arivişti de a accede la structurile puterii printr-o consacrare culturală adeseori nefondată. "Mari", chiar prea "mari" oameni de cultură răsar peste noapte ca ciupercile după ploaie. Recunoaşterea lor e impusă cu de-a sila, prin forţa de persuasiune a mass media, pentru că, în replică la analfabetismul foştilor conducători, sunt împinşi în structurile puterii doar intelectualii "rasaţi". Chiar dacă "rasa" lor e inventată în câteva luni şi intens mediatizată.
Consacrarea intelectuală a unei persoane depinde astăzi prea puţin de instrucţie sau moralitate. Depinde însă de numărul (cât mai impresionant) de cărţi publicate, indiferent de valoarea conţinutului lor, şi de numărul de apariţii televizate, în talk show-uri unde capacitatea românilor de a exprima păreri avizate despre orice se manifestă nestingherită. Cum altfel putea să se nască "analismul" zilelor noastre? Pe micile ecrane ni se arată tot felul de analişti: politici, militari, economici, culturali. Toată lumea analizează şi emite păreri inexpugnabile. Totul are o explicaţie, pe care doar el, analistul, o ştie foarte bine şi trebuie negreşit să o impună şi celorlalţi.
Cultura mai trebuie apărată astăzi şi de vulgaritate, prost gust şi nonvaloare. Dar lupta e inegală şi Iosif Sava o ştia foarte bine...
Într-o atmosferă profund viciată şi-a trăit ultimii ani, ultimele luni mai ales, spectacolul cultural creat de Iosif Sava, o insulă de puritate intelectuală într-un ocean de vulgaritate, oportunism şi impostură, dacă-mi acceptaţi parafraza. O insulă pentru protejarea căreia guvernatorul ei a trebuit să accepte prea multe neajunsuri, să tolereze feluriţi impostori, unii chiar din imediata lui vecinătate, să nu cedeze fără luptă nici un petic de pământ. Şi, într-adevăr, insula n-a putut dispărea decât prin îndepărtarea şi apoi scoaterea definitivă din scenă a guvernatorului ei. Apele au năpădit uscatul şi mulţi au crezut că e uşor să creezi un spaţiu asemănător. Eşecul e răsunător şi poate fi constatat zilnic, prin simpla manipulare a butoanelor telecomenzii.
Cartea aceasta, un film povestit cu poticneli şi cazne, traversând o experienţă completă, alcătuită din deznădejdii şi emoţii, din renunţări şi reveniri, e dedicată unui om, dar mai ales ideii care i-a supravieţuit: descoperirea şi protejarea valorilor culturale autentice.
Iosif Sava a fost pensionat la limită de vârstă, ca şi cum vârsta ar conta în cazul oamenilor cu o asemenea voinţă de a crea spaţii culturale. A fost marginalizat şi apoi "exilat" în lumea de dincolo de unde, probabil, priveşte cu amărăciune cum cele mai sumbre prevestiri ale sale prind contur, cum prostia fudulă şi agresivă răstoarnă orice sistem de valori, contrariază bunul simţ, perverteşte şi mutilează generaţii şi conştiinţe.
Cum ar mai putea spune vreun mărunt moderator de televiziune ceea ce Iosif Sava afirma, nu fără umor, la adresa câte unui artist sau scriitor ce se dorea numaidecât mediatizat: N-am auzit de cutare. Înseamnă că nu există.
În remarca aceasta, prea maliţioasă poate, se ascundea o mare doză de adevăr, pentru că puţine lucruri din mişcarea de idei a cetăţii îi scăpau lui Iosif Sava. Avea obiceiul să fie la curent cu tot: concerte, spectacole, expoziţii, lansări de carte, polemici între ziarişti, oameni de cultură sau politicieni.
Show-ul lui Iosif Sava a fost în nouăzeci la sută din cazuri în direct, live, la modul absolut, pentru că realizatorul şi moderatorul lui respingea fără drept de apel orice regie, orice scenariu anterior. Naturaleţea era pentru Iosif Sava singurul regizor de care asculta şi din pricina spontaneităţii lui întreaga echipă care trudea la realizarea Seratelor trebuia formată în acest spirit.
Iosif Sava n-avea nimic împotriva bâlbâielilor. Le considera fireşti. Desigur e vorba de ezitările în pronunţarea unui cuvânt, nu de confuzia de idei. Comunica direct cu regia de montaj chiar în timpul emisiunii iar celebrele sale îndemnuri de genul: Doamna Stuparu, puneţi odată caseta ceia!, Să vină aici o cameră! sau Aşezaţi altfel lumina!, făceau parte din spectacol.
E sigur că nimeni nu va mai reuşi vreodată să refacă acest edificiu cultural înălţat cu energia de o viaţă a unui om. Eu încerc doar să reconstitui parţial un mic fragment din ceea ce au fost Seratele, apelând la memorie şi mai ales la cea afectivă, aşa cum de multe ori îmi imaginez că un monument de artă veche, dacă e consemnat şi descris, poate fi salvat, măcar pe hârtie.
Ce am trăit eu de fapt, în apropierea lui Iosif Sava?
O experienţă profesională, dar mai ales o experienţă de viaţă, cu etape ajustate din mers. Consecinţele ei se conturează abia acum, într-o etapă când evenimentele cer insistent să fie reconsiderate.
Ce au fost vernisajele în direct?
Un unghi aparte de percepere a spectacolului artelor plastice contemporane. Un spectacol dintre ai cărui mulţi actori, doar nouăsprezece, au păşit în lumina reflectoarelor din studiourile 1, 2 sau 3 ale Televiziunii Române, pentru prima dată, la Serata muzicală TV. Au venit la Serată spre a fi prezentaţi în direct publicului, într-o ambianţă obţinută cu ajutorul propriilor lor opere.
O neaşteptată ocazie pentru mine de a-i cunoaşte pe artişti şi ca oameni, de a intra în atelierele lor, de a trăi alături de ei solidaritatea emoţiilor în direct. O solidaritate care, uneori, s-a prelungit dincolo de studiourile televiziunii. Şi dincolo de emoţii...
O panoramare subiectivă şi discontinuă a peisajului artelor plastice româneşti la sfârşit de mileniu, în plină vâltoare neoavangardistă, când unii invocă agonia artei şi alţii asudă întru nemurirea ei. O panoramare imposibilă, de n-ar fi fost Seratele...
Şi câteva stop-cadre pe chipul şi opera celor 19 artişti prezenţi la emisiunea lui Iosif Sava. Poate şi pe al acelora care n-au ajuns la timp la întâlnire.